30. Luarea măsurii arestării preventive in
recurs. Indeplinirea cumulativă a cerinţelor art. 148 lit. f.
In speţă este aplicabil cazul prev. de art. 148 alin. 1 lit. f C.
Pr. Pen., constând în aceea că inculpatul este cercetat pentru comiterea unei
infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi
există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret
pentru ordinea publică. Pericolul concret pentru ordinea publică este
determinat de natura şi împrejurările comiterii faptei (asupra unei minore,
profitând de imposibilitatea părţii vătămate de a se opune în mod efectiv
acţiunii inculpatului, pe fondul consumului de băuturi alcoolice), urmarea
imediată produsă şi consecinţele viitoare asupra psihicului părţii vătămate,
dat fiind vârsta părţii vătămate, valoarea socială căreia i s-a adus atingere
(inviolabilitatea sexuală), rezonanţa socială negativă a acestui gen de fapte.
Fapta de care este acuzat inculpatul este de natură să determine în rândul
colectivităţii un sentiment de insecuritate, mai ales că fapta a fost comisă
asupra unei minore. Organele judiciare trebuie să reacţioneze prompt, inclusiv
prin mijloacele procesual penale, pentru a asigura respectarea imperativului
ordinii publice, date fiind natura şi gravitatea faptei.
Măsurii arestării preventive respectă şi prevederile art.5 pct.1
lit. c din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale, referitoare la cazurile de excepţie în care o
persoană bănuită de comiterea unei infracţiuni poate fi lipsită de libertate,
aceasta fiind necesară pentru apărarea ordinii publice, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor, dar şi pentru desfăşurarea în bune condiţii a procesului
penal, fără a reprezenta o executare anticipată a pedepsei şi fiind
proporţională scopului urmărit.
Prin
încheierea nr. 100/16.09.2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr.
11588/118/2010 s-a dispus, în baza art.1491 alin.9 teza a II-a
Cod.proc.pen. respingerea, ca nefondată, a propunerii formulate de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL CONSTANŢA privind
arestarea preventivă a inculpatului R.N.
Prima instanţăa reţinut că prin rezoluţia nr.1556/P/2010,
din data de 09.09.2010, a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa s-a
confirmat rezoluţia de începere a urmăririi penale faţă de învinuitul R.N.
pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prev. de art.197 alin.1 şi 3 Cod.pen.
Începerea urmării penale
marchează momentul de pornire a activităţilor care formează obiectul urmăririi
penale, dar şi a procesului penal.
După începerea urmării penale
se naşte cadrul legal de exercitare a drepturilor şi obligaţiilor procesuale
recunoscute participanţilor la urmărirea penală, persoana împotriva căreia se
efectuează cercetarea penală având calitatea de învinuit.
Potrivit art.6 Cod.proc.pen.,
organul de urmărire penală este obligat să-l informeze de îndată şi înainte de
a-l audia pe învinuit despre fapta pentru care este cercetat şi să-i asigure
posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.
Deşi în cauză nu există o
dovadă că s-a dispus citareaşi în
calitate de învinuit a numitului R.N., considerăm că organul de urmărire penală
s-a aflat în imposibilitate de a da curs dispoziţiilor art.6 Cod.proc.pen.,
întrucât din procesul verbal încheiat la data de 10.09.2010 reiese că s-a
procedat la căutarea învinuitului, rezultând că acesta a plecat de la domiciliu
de la sfârşitul lunii august.
Ulterior, prin ordonanţa
nr.1556/P/2010, din data de 13.09.2010, a Parchetului de pe lângă Tribunalul
Constanţa, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpatul R.N.
pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prev. de art.197 alin.1 şi 3 Cod.pen.
Din momentul în care s-a emis ordonanţa de
punere în mişcare a acţiunii penale, învinuitul devine inculpat, parte în
proces, capătă drepturile procesuale recunoscute de lege inculpatului în cursul
urmăririi penale, dar şi obligaţiile acestuia, ca persoană trasă la răspundere
penală. Regula este că la punerea în mişcare a acţiunii penale inculpatul este
ascultat.
Astfel, potrivit art.237 alin.2
Cod.proc.pen., dacă procurorul a pus în mişcare acţiunea penală, organul de
cercetare penală îl cheamă pe inculpat, îi comunică fapta pentru care este
învinuit şi îi dă explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le
are.
În literatura juridică este unanim admis
că, deşi legea nu prevede expres, din economia întregului text al art.237
Cod.proc.pen., se deduce faptul că, în cazul în care a fost pusă în mişcare
acţiunea penală, organul de urmărire penală este obligat să procedeze la
audierea inculpatului.
Inculparea, reprezentând o acuzaţie în
sensul art.6 din Convenţia europeană ce antrenează consecinţe importante în
privinţa persoanei cercetate, trebuie adusă la cunoştinţa inculpatului în mod
detaliat.
Dispoziţiile mai sus menţionate nu se
aplică dacă inculpatul este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu
locuieşte în ţară; în aceste cazuri
cercetările continuă fără audierea inculpatului.
În cauza de faţă, în condiţiile în care
după punerea în mişcare a acţiunii penale nu s-a mai procedat la citarea
inculpatului, s-a considerat că nu s-a făcut dovada existenţei vreunuia dintre
cazurile prev. de art.237 alin.4 Cod.proc.pen., pentru a se putea susţine că
organul de urmărire penală s-a aflat în imposibilitatea de a da curs
dispoziţiilor privind obligativitatea audierii inculpatului.
În jurisprudenţa CEDO s-a subliniat în mod
constant că asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil include şi
faza de urmărire penală.
Pe de altă parte, în cauza de faţă fiind
vorba despre o propunere de arestare preventivă, trebuia menţionat că obligaţia
ascultării inculpatului potrivit art. 237 Cod.proc.pen., după punerea în
mişcare a acţiunii penale, nu se confundă cu obligaţia ascultării inculpatului
în procedura prevăzută de art. 236 cu referire la art.1491 Cod.
proc. pen., întrucât cele două reglementări, fiind distincte, se referă la
îndatoriri distincte.
Potrivit art.136 alin.1 Cod. proc. pen. în
cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu
închisoarea, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru
a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea
penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei se poate lua faţă de
acesta una dintre următoarele măsuri preventive:reţinerea, obligarea de a nu
părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara sau arestarea preventivă.
Dispoziţiile art.1491 alin.1
Cod.proc.pen. prevăd că procurorul, din oficiu, sau la sesizarea organului de
cercetare penală, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.143 şi există
vreunul dintre cazurile prevăzute în art.148, când consideră că în interesul
urmăririi penale este necesară arestarea inculpatului, numai după ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului,
întocmeşte propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive a
inculpatului.
Fiind cea mai gravă măsură preventivă şi de
cea mai lungă durată, s-au creat garanţii puternice care să înlăture erorile şi
abuzurile cu privire la libertatea individuală a celor urmăriţi sau judecaţi.
O garanţie a libertăţii persoanei faţă de
care se desfăşoară un proces penal este şi aceea a obligativităţii ascultării
acesteia mai înainte de formularea propunerii având ca obiect luarea măsurii
arestării preventive, în toate cazurile în care aceasta este posibil.
Dacă după examinarea cauzei procurorul
constată că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii
arestării şi consideră că măsura este justificată de buna desfăşurare a
urmăririi penale, ia măsuri pentru aducerea inculpatului în vederea ascultării
acestuia, asigurând în acelaşi timp asistenţa juridică, ce poate fi făcută de
avocatul ales sau de un avocat numit din oficiu.
În cazul în care inculpatul nu se află
într-una dintre situaţiile prevăzute de art.150 Cod.proc.pen., respectiv este
dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire, când
ascultarea nu este în mod obiectiv posibilă, arestarea acestuia fără a fi
ascultat este ilegală.
Nici în acest caz organul de
urmărire penală nu a făcut dovada că s-a aflat în imposibilitatea de a proceda
la ascultarea inculpatului, în condiţiile în care după cum am mai arătat,
ulterior punerii în mişcare a acţiunii penale şi mai înainte de a se formula propunerea
de arestare preventivă acesta nu a fost citat. Prin urmare, în cauză nu s-a
făcut dovada că inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se
sustrage de la urmărirea penală.
Astfel, în opinia instanţei
nu s-a făcut dovada că ascultarea inculpatului nu a fost în mod obiectiv
posibilă, luarea măsurii arestării preventive în aceste condiţii ducând la
încălcarea flagrantă a dispoziţiilor art.6 din Convenţia europeană relative la
dreptul la un proces echitabil.
Deşi nu s-ar mai impune, s-a analizat şi
fondul propunerii de arestare preventivă.
Conform dispoziţiilor art.148 alin.1
Cod.proc.pen. măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă
sunt întrunite condiţiile prevăzute în art.143 Cod.proc.pen. şi dacă există
vreunul dintre cazurile de la art.148 lit.a – f Cod.proc.pen.
Art.143 Cod.proc.pen. prevede că măsura
arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt probe sau indicii
temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
Sunt indicii temeinice, conform art.681Cod.proc.pen., atunci când din datele existente în cauză rezultă
presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte
premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta.
Indiciile temeinice există atunci când după
aparenţa lucrurilor şi datelor furnizate de faptele prezente, există bănuiala
şi posibilitatea că cel urmărit a comis o faptă prevăzută de legea penală.
Această bănuială trebuie să fie mai mult decât suficientă şi de natură a forma
convingerea organului judiciar de justeţea ei.
În art.5 paragraf 1 lit.c) din Convenţia
europeană, una din condiţiile prevăzute pentru măsurile privative de libertate
este să existe „motive verosimile” de a bănui că persoana a săvârşit o
infracţiune. Prin motive verosimile Curtea Europeană a Drepturilor Omului
înţelege motive plauzibile, acestea bazându-se pe fapte care trebuie să fie nu
doar sincere şi autentice, ci ele trebuie să poată convinge un observator
independent că persoana faţă de care s-a luat măsura este posibil să fi comis
respectiva infracţiune.
În cauza
de faţă ceea ce rezultă cu certitudine la acest moment este faptul că
inculpatul a întreţinut relaţii sexuale cu partea vătămată minoră, aspect
recunoscut de către acesta în faţa martorilor audiaţi în cauză. Analizând însă
probele administrate până în prezent apreciem că împrejurările şi modalitatea
concretă în care s-a comis infracţiunea nu au fost pe deplin lămurite. Nu
rezultă indicii temeinice că partea vătămată a întreţinut relaţii sexuale
împotriva voinţei ei, având în vedere numeroasele contradicţii care există
între declaraţiile părţii vătămate, între declaraţiile părţii vătămate şi
declaraţiile martorilor, dar şi între declaraţiile martorilor.
Prin
urmare, se impune administrarea de noi probe care să lămurească cauza sub toate
aspectele.
Împotriva
încheierii nr. 100/16.09.2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr.
11588/118/2010 a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa,
criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. În motivele de recurs s-a
arătat că audierea inculpatului nu s-a realizat, întrucât acesta se sustrage
urmăririi penale, fiind incidente dispoziţiile art. 237 alin. 4 C. Pr. Pen.; s-a solicitat
luarea măsurii arestării, deoarece există indicii temeinice de comitere a
faptei şi sunt incidente cazurile prev. de art. 148 alin. 1 lit. a,f C. Pr.
Pen.
Examinând
legalitatea şi temeinicia încheierii recurate, prin prisma criticilor formulate
şi din oficiu, conform art. 385 ind. 6 alin. 3 C. Pr. Pen., curtea constată
că recursul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţaeste fondat.
Potrivit art. 1491 alin. 1 C. pr. pen., procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de
cercetare penală, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi
există vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 148, când consideră că în
interesul urmăririi penale este necesară arestarea inculpatului, numai după
ascultarea acestuia în prezenţa apărătorului, întocmeşte propunerea motivată de
luare a măsurii arestării preventive a inculpatului.
Se constată că
propunerea de arestare preventivă a inculpatului trebuie să fie precedată de
audierea inculpatului, obligaţie procedurală instituită şi de dispoziţiile art.
150 C.
Pr. Pen. potrivit cu care măsura arestării inculpatului poate fi luată numai
după ascultarea acestuia de către procuror şi de către judecător, afară de
cazul când inculpatul este dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de
la urmărire sau de la judecată ori se află în una dintre situaţiile prevăzute
în art. 1491 alin. 6.
Aşadar,
dispoziţiile procedurale instituie excepţii de la obligativitatea audierii
inculpatului de către procuror, anterior formulării propunerii de arestare
preventivă.
Prima instanţă a
apreciat că procurorul nu a făcut dovada că s-a aflat în imposibilitate de a
proceda la ascultarea inculpatului, în condiţiile în care după punerea în
mişcare a acţiunii penale şi mai înainte de a se formula propunerea de arestare
preventivăinculpatul nu a mai fost
citat.
În opinia primei
instanţe, demersurile din care rezultă că inculpatul este dispărut, se află în
străinătate ori se sustrage de la urmărirea penală (în cauză această fiind
invocată de procuror această din urmă ipoteză), trebuie să fie efectuate după
punerea în mişcare a acţiunii penale şi înainte de propunerea de arestare
preventivă.
Curtea constată că
această interpretare dată de prima instanţă nu corespunde nici literei şi nici
spiritului dispoziţiilor art. 1491 alin. 1
C. Pr. Pen. şi art. 150 C. Pr. Pen.
Textele de lege invocate impun ascultarea
inculpatului de către procuror înainte de a se formula
propunerea de arestare preventivă, arătând şi situaţiile în care este posibilă
formularea propunerii de arestare preventivă fără ascultarea inculpatului.
În speţă s-a
invocat de procuror drept motiv al neascultării inculpatului sustragerea de la
urmărirea penală, aşa încât vom analiza doar această ipoteza ce poate fi
incidentă în cauză.
Partea vătămată H.L.R.
a formulat plângere penală împotriva inculpatului R.N. la data de 29.08.2010 pentru
săvârşirea infracţiunii de viol, în perioada imediat următoare fiind efectuate
acte premergătoare ce au constat în audierea părţii vătămate, conducerea în
teren a părţii vătămate, audierea numiţilor I,C. ş.a. De asemenea, au fost
efectuate demersuri pentru audierea inculpatului R.N., care a fost citat la
datele de 30.08.2010 şi 07.09.2010, fiind întocmite şi procese verbale din care
reiese că inculpatul R.N. nu se află la domiciliu din data de 28.08.2010.
Prin rezoluţia nr. 1556/P/2010 din data de
09.09.2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa s-a confirmat
rezoluţia din data de 09.09.2010 de începere a urmăririi penale faţă de
învinuitul R.N. pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prev. de art.197 alin.1
şi 3 Cod.pen.
După începerea urmăririi penale au fost
administrate mijloace de probă şi s-au continuat demersurile pentru
identificarea inculpatului, organele de poliţie căutându-l din nou la domiciliu
în data de 10.09.2010, însă rudele inculpatului au precizat din nou că
inculpatul nu a mai venit la domiciliu din ultima sâmbătă a lunii august 2010,
ceea ce înseamnă data de 28.08.2010.
După punerea în mişcare a acţiunii penale
faţă de inculpatului R.N., în baza ordonanţei nr. 1556/P/2010 din data de
13.09.2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, şi până la
formularea propunerii de arestare preventivă în data de 14.09.2010 nu au mai
fost efectuate cercetări pentru depistarea inculpatului.
Deşi inculpatul R.N. nu a mai fost citat
sau căutat de organele de urmărire penală după punerea în mişcare a acţiunii
penale, curtea reţine că datele existente în posesia organelor de urmărire
penală îndreptăţeau a concluziona că inculpatul se sustrage urmăririi penale.
Această apreciere nu se întemeiază doar pe constatarea că inculpatul a plecat
de la domiciliu în mod intempestiv chiar imediat după comiterea faptei
reclamate de partea vătămată, fără a încunoştiinţa membrii de familie asupra
plecării sale şi a destinaţiei finale, ci se au în vedere şi declaraţiile
martorilor audiaţi în cauză din conţinutul cărora rezultă că inculpatul era
speriat după ce a aflat vârsta părţii vătămate şi faptul că aceasta a plecat
împreună cu un lucrător de poliţie, respectiv numitul I.C., ceea ce implică o
posibilă încercarea acestuia de a pleca de la domiciliu pentru a se sustrage
cercetările.
Din succesiunea acestor date se poate
reţine că inculpatul se sustrage cercetărilor penale, în condiţiile în care din
reacţiile avute în dimineaţa de 29.08.2010 şi din faptul că nu a mai venit la
domiciliu în perioada de după data de 29.08.2010 rezultă că inculpatul a
anticipat posibilele consecinţe penale ce se pot răsfrânge asupra sa, urmare
incidentului avut cu partea vătămată.
În referire la dovezile privind sustragerea
de la urmărirea penală, curtea reţine că acestea pot rezulta din datele colectate
atât înainte, cât şi după punerea în mişcare a acţiunii penale, întrucât
dispoziţiile art. 150 C.
Pr. Pen. impun constatarea existenţei unei stări de fapt – sustragerea de la
urmărire penală – care poate exista şi anterior punerii în mişcare a acţiunii
penale, aceasta cu atât mai mult cu cât între data punerii în mişcare a
acţiunii penale şi a formulării propunerii de aretare preventivă, pe de o parte
şi efectuarea verificărilor privind sustragerea, pe de altă parte, a trecut un
interval foarte scurt de timp, cum este cazul în speţă.
În consecinţă, curtea reţine că în cauză
sunt incidente dispoziţiile art. 150 teza finală C. Pr. Pen., când arestarea
preventivă poate fi luată fără ascultarea inculpatului, fără a se aduce
atingere dreptului la apărare al inculpatului, ca şi componentă a dreptului la
un proces echitabil, dat fiind că situaţia juridică a inculpatului este urmarea
propriei sale conduite.
Se impune precizarea că critica adusă de
prima instanţă privind nerespectarea dispoziţiilor art. 1491 alin. 1 C. Pr. Pen. şi art. 150 C. Pr. Pen. de către
procuror este aplicabilă chiar pentru prima instanţă. Dispoziţiile art. 150 C. Pr. Pen. impun şi
pentru judecător să procedeze la ascultarea inculpatului înainte de a soluţiona
propunerea de arestare preventivă, ceea ce implică luarea unor măsuri
procesuale pentru aducerea inculpatului în faţa instanţei, în măsura în care
acesta nu se prezintă în mod voluntar. Prima instanţa a procedat la
soluţionarea propunerii de arestare preventivă fără a lua măsuri pentru
aducerea inculpatului, prin emiterea unui mandat de aducere, potrivit art. 183
alin. 1 C.
Pr. Pen., text de lege care prevede în mod expres posibilitatea aducerii unei
persoane pe baza unui mandat de aducere, atunci când ascultarea este necesară,
cum era cazul şi în speţă.
Neprocedând în acest fel prima instanţă nu
a respectat dispoziţiile art. 150
C. Pr. Pen. şi nu a verificat în ce măsură ipoteza
sustragerii de la urmărire penală mai este de actualitate, aşa cum s-a susţinut
în propunerea de arestare preventivă.
Curtea constată că în faza recursului a
fost emis un mandat de aducere a inculpatului în faţa instanţei, iar din
procesul verbal întocmit de organele de poliţie în executarea mandatului de
aducere rezultă aceleaşi aspecte din faza de urmărire penală, anume că
inculpatul R.N. nu a mai venit la domiciliu din data de 29.09.2010, element
care vine să confirme imposibilitatea obiectivă de ascultare a inculpatului.
În atare situaţie, curtea reţine că lipsa
ascultării inculpatului nu poate constitui un impediment pentru luarea măsurii
arestării preventive a inculpatului R.N., în măsura în care sunt îndeplinite
cerinţele impuse de art. 143 alin. 1
C. Pr. Pen. şi este incident unul din cazurile prev. de
art. 148 alin. 1 C.
Pr. Pen.
Curtea constată că sunt îndeplinite
cerinţele art. 143 alin. 1 C.
Pr. Pen. şi sunt incidente cazurile prev. de art. 148 alin. 1 lit. a,f C. Pr.
Pen.
Dispoziţiile art. 143 alin. 1 C. pr. pen. impun existenţa
unor indicii temeinice de comitere a unei fapte prevăzute de legea penală de
către inculpat. Prin indicii temeinice se înţelege, conform art. 68 ind. 1 C. pr. pen., presupunerea rezonabilă că
persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire
penală a săvârşit fapta.
Astfel, luarea măsurii arestării preventive
se întemeiază pe existenţa indiciilor temeinice de comitere a unei fapte
prevăzute de legea penală, fără ca măsura preventivă să înfrângă prezumţia de
nevinovăţie, consacrată de art. 5 ind. 2 C. Pr. Pen. şi art. 66 alin. 1 C. Pr. Pen., întrucât, potrivit
legislaţiei naţionale şi jurisprudenţei Curţii Europene, pentru luarea măsurii
arestării preventive nu este necesar să se stabilească în mod clar că o
infracţiune s-a comis sau care este natura exactă a infracţiunii comise.
Obiectul preocupărilor pe parcursul privării de libertate este acela de a
continua cercetările în scopul de a confirma sau de a înlătura temeiurile
arestării. Faptele ce au dat naştere suspiciunii nu trebuie să fie la acelaşi
nivel cu faptele necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar pentru a
aduce o acuzaţie ce trebuie să existe la un moment procesual ulterior în cadrul
urmăririi penale (cauza Brogan ş.a. contra Marii Britanii - CEDO).
Drept urmare, indiciile temeinice de
comitere faptei nu impun a se clarifica pe deplin acuzaţia penală adusă
inculpatului şi a se lămuri întreaga stare de fapt, aşa cum în mod greşit a
reţinut prima instanţă, care a făcut referire la necesitatea lămuririi cauzei
sub toate aspectele. Scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp
şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, dar acest scop
trebuie atins pe măsură ce procesul penal avansează, iar nu de la momentele
imediate începerii urmăririi penale şi chiar punerii în mişcare a acţiunii
penale ori pentru luarea unei măsuri preventive.
Curtea constată că din declaraţiile părţii
vătămate H.L.R., procesul verbal de conducere în teren
a părţii vătămate, declaraţiile martorilor I.C. ş.a., raportul de constatare
medico-legală nr. 64/AI S /2010/07.09.2010 emis de S. M. L. Constanţa rezultă
suficiente elemente de fapt pentru a aprecia ca rezonabilă acuzaţia penală
adusă inculpatului R.N.
Prima instanţă face referire la
contradicţiile existente în declaraţiile persoanelor audiate în cauză, dar nu
le individualizează, aşa încât nu pot fi verificate de curte.
Curtea reţine din declaraţiile părţii
vătămate H.L.R. că în seara de 28.08.2010 a plecat
împreună cu numiţii P.G. ş.a. şi cu inculpatul R.N. în Staţiunea Mamaia,
cu un autoturism condus de inculpat. După ce au ajuns în Staţiunea Mamaia, pe
plajă, într-un moment cânda rămas
singură cu inculpatul, acesta i-a propus să întreţină un raport sexual, dar
partea vătămată a refuzat, motiv pentru care inculpatul a lovit-o, însă
revenirea celorlalte persoane care îi însoţeau a stins conflictul dintre cei
doi. După o perioadă de timp, când persoanele care însoţeau partea vătămată şi
inculpatul au dorit să plece, inculpatul R.N. a comunicat celorlalţi că mai
rămâne împreună cu partea vătămată, context în care cei doi au rămas singuri,
iar inculpatul, prin exercitarea de violenţe fizice, a întreţinut un raport
sexual cu partea vătămată. După consumarea raportului sexual, partea vătămată a
spus că vrea să plece acasă, îndreptându-se către şoseaua din apropierea
plajei, ce face legătura între localităţile Constanţa şi Năvodari, inculpatul mergând
după aceasta. Ajungând la drumul pubilic, partea vătămată a fost observată de
numitul I.C., care a luat-o în maşina sa şi a dus-o la o unitate medicală.
Discuţiile dintre partea vătămată şi
inculpat, propunerile făcute de inculpat, eventualul raport sexual dintre părţi
nu pot fi obiectiv confirmate de alte persoane, întrucât nu mai era nimeni
prezent, însă elementele de fapt indirecte rezultate din declaraţiile
martorilor I.C. ş.a. conturează presupunerea rezonabilă de comitere a faptei.
Martorii P.G. ş.a. confirmă faptul că partea vătămată şi inculpatul au rămas o
perioadă singuri pe plajă, lângă autoturism, în prima parte a perioadei
analizate, iar în final cei doi nu au plecat cu restul persoanelor cu care
sosiseră pe plajă; se mai confirmă că inculpatul a lovit-o pe partea vătămată,
chiar dacă martorii nu fac o conexiune cu eventuale propuneri cu tentă sexuală
ale inculpatului, dar atestă că partea vătămată plângea. De asemenea, martorii
menţionaţi au aflat de la inculpat că acesta a întreţinut un raport sexual cu
partea vătămată, dar fără a cunoaşte contextul în care a avut loc raportul
sexual.
Numitul I.C. declară că în dimineaţa de
29.08.2010se deplasa cu autoturismul pe
relaţia Năvodari – Constanţa, iar în apropierea taberei Năvodari a observat-o
pe partea vătămată plângând, iar o persoană de sex masculin o împingea, motiv
pentru care a oprit, iar partea vătămată s-a urcat în autoturismul său şi i-a
comunicat că a fost bătută şi violată.
Din raportul de constatare medico-legală
nr. 64/AI S /2010/07.09.2010 emis de S. M. L. Constanţa rezultă că partea
vătămată a prezentat leziuni de violenţă care s-au putut produce prin
comprimare interdigitală şi frecare de planuri dure rugoase, pot data din
28/29.08.2010; totodată, se confirmă posibilitatea întreţinerii de raporturi
sexuale recente, întrucât s-au evidenţiat spermatozoizi la examenul de
laborator.
În concluzie, datele rezultate din
cercetările efectuate în faza de urmărire penală confirmă existenţa unor
indicii temeinice de comitere a faptei de viol de către inculpatul R.N. Din
datele actuale nu se poate reţine că există indicii temeinice privind
cunoaşterea de către inculpat a vârstei părţii vătămate, dar chiar şi în acest
context se pot reţine indiciile temeinice de comitere a unei fapte penale,
întrucât este incriminat ca infracţiune de viol actul sexual realizat prin
constrângerea victimei, indiferent de vârsta acesteia; vârsta sub 15 ani a
victimei determină, din punct de vedere al dreptului substanţial, doar
reţinerea formei agravate a infracţiunii de viol.
Referitor la cazurile prev. de art. 148
alin. 1 C.
Pr. Pen., din considerentele mai sus enunţate, curtea reţine incidenţa cazului
prevăzut la litera a, respectiv inculpatul a fugit, în scopul de a se sustrage
de la urmărirea penală. Condiţiile în care a plecat inculpatul de la domiciliu,
imediat după noaptea de 28/29.08.2010, fără un motiv întemeiat, fără a-şi
anunţa membrii de familie, după ce arealizat că partea vătămată are o vârstă sub 15 ani şi era virgină (aşa
cum le-a declarat martorilor P.G. ş.a.) îndreptăţeşte aplicarea cazului prev.
de art. 148 alin. 1 lit. a C. Pr. Pen.
Curtea reţine ca aplicabil cazul prev. de
art. 148 alin. 1 lit. f C. Pr. Pen., constând în aceea că inculpatul este cercetat
pentru comiterea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii
mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un
pericol concret pentru ordinea publică. Pericolul concret pentru ordinea
publică este determinat de natura şi împrejurările comiterii faptei (asupra
unei minore, profitând de imposibilitatea părţii vătămate de a se opune în mod
efectiv acţiunii inculpatului, pe fondul consumului de băuturi alcoolice),
urmarea imediată produsă şi consecinţele viitoare asupra psihicului părţii
vătămate, dat fiind vârsta părţii vătămate, valoarea socială căreia i s-a adus
atingere (inviolabilitatea sexuală), rezonanţa socială negativă a acestui gen
de fapte. Fapta de care este acuzat inculpatul este de natură să determine în
rândul colectivităţii un sentiment de insecuritate, mai ales că fapta a fost
comisă asupra unei minore. Organele judiciare trebuie să reacţioneze prompt,
inclusiv prin mijloacele procesual penale, pentru a asigura respectarea
imperativului ordinii publice, date fiind natura şi gravitatea faptei.
Măsurii arestării preventive respectă şi
prevederile art.5 pct.1 lit. c din Convenţia Europeană pentru Apărarea
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, referitoare la cazurile de
excepţie în care o persoană bănuită de comiterea unei infracţiuni poate fi
lipsită de libertate, aceasta fiind necesară pentru apărarea ordinii publice, a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, dar şi pentru desfăşurarea în bune
condiţii a procesului penal, fără a reprezenta o executare anticipată a
pedepsei şi fiind proporţională scopului urmărit.
Pentru aceste considerente, în baza art.
385 ind. 15 pct. 2 lit. d C. Pr. Pen. curtea va admite recursul formulat de
Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa împotriva încheierii nr.
100/16.09.2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr.
11588/118/2010.
Se va
casa încheierea penală recurată şi, rejudecând, va fi admisă propunerea
formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa privind luarea măsuri
arestării preventive a inculpatului R.N.
În
baza art. 1491 C.
Pr. Pen. raportat la art. 143 alin. 1C.
Pr. Pen. şi art. 148 alin. 1 lit.a,f C.
Pr. Pen. se va dispune arestarea preventivă a inculpatului R.N. pe o perioadă
de 30 zile, calculată de la data punerii în executare a mandatului de arestare
preventivă.
În baza
art. 151 C.
Pr. Pen. se va dispune emiterea de îndată a mandatului de arestare preventivă a
inculpatului R.N.
Se
vor înlătura dispoziţiile art. 1491 alin. 9 tezaa II-a C. Pr. Pen. şi vor fi menţine
celelalte dispoziţii ale încheierii penale recurate.
În baza art. 192 alin. 3 C. Pr. Pen. cheltuielile
judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.