18.Sancţiune disciplinară. Consecinţa neprevederii ei legale.
Codul muncii – art. 264 alin. (1), alin. (2)
Legea nr. 1/2011– art. 312 alin. (2), art. 318
Sancţiunile disciplinare constituie mijloace de constrângere
prevăzute de lege în scopul apărării ordinii disciplinare, dezvoltării
spiritului de răspundere pentru îndeplinirea conştiincioasă a
îndatoririlor de serviciu, respectării normelor de comportare şi
prevenirii producerii unor acte de indisciplină.
În materie
disciplinară este incident principiul legalităţii sancţiunii, potrivit
căruia angajatorul nu poate aplica o altă sancţiune disciplinară decât
cele expres şi limitativ prevăzute de lege, fiind obligat să respecte
atât durata, cât şi cuantumul sancţiunii, astfel cum ele sunt
reglementate de lege.
Hotărârea angajatorului, prin care se
dispune „mustrarea” unui angajat, „deoarece a încălcat normele de etică
şi deontologie profesională”, fără a se indica temeiul de drept al
aplicării acestei măsuri, reprezintă o decizie de sancţionare
disciplinară a salariatului. Dacă o astfel de sancţiune disciplinară nu
este reglementată de art. 264 alin. (1) din Codul muncii sau prin
statute profesionale, aprobate prin lege specială, conform dispoziţiilor
art. 264 alin. (2) din Codul muncii, decizia de sancţionare
disciplinară a salariatului este lovită de nulitate absolută.
Curtea de Apel Timişoara,
Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 2498 din 23 noiembrie 2011, dr. C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 1672/27.06.2011, pronunţată în dosarul
nr. 2163/108/2011, Tribunalul Arad a admis acţiunea formulată de
reclamanta N. M. în contradictoriu cu pârâta Universitatea „A.V.” Arad.
A dispus anularea Hotărârii nr. 35/03.03.2011, emisă de Senatul
Universităţii „A.V.” Arad şi a măsurii dispuse prin aceasta.
Totodată, a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei
de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu
de avocat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond
a reţinut că, prin Hotărârea nr. 35/03.03.2011, emisă de senatul
universităţii pârâte, s-a hotărât „mustrarea” reclamantei, deoarece a
încălcat normele de deontologie profesională.
Prima instanţă a
constatat că reclamanta este conferenţiar universitar doctor în cadrul
universităţii pârâte, iar sancţiunile care îi pot fi aplicate sunt cele
prevăzute de art. 318 din Legea nr. 1/2011, şi anume: a) avertisment
scris; b) diminuarea salariului de bază, cumulat, când este cazul, cu
indemnizaţia de conducere, de îndrumare şi de control; c) suspendarea,
pe o perioadă determinată de timp, a dreptului de înscriere la un
concurs pentru ocuparea unei funcţii didactice superioare ori a unei
funcţii de conducere, de îndrumare şi de control, ca membru în comisii
de doctorat, de master sau de licenţă; d) destituirea din funcţia de
conducere din învăţământ; şi e) desfacerea disciplinară a contractului
de muncă.
Dintre aceste sancţiuni, prevăzute de lege, lipseşte
sancţiunea „mustrării”, care a fost aplicată reclamantei prin hotărârea
atacată.
De altfel, chiar şi pârâta a recunoscut că această
„mustrare” nu este o sancţiune, iar reclamantei nu i s-a aplicat nicio
sancţiune din cele prevăzute de art. 318 din Legea nr. 1/2011.
Cu toate că „mustrarea” aplicată de pârâtă nu este prevăzută ca
sancţiune în dispoziţiile legale menţionate, tribunalul a apreciat că ea
poate aduce atingere prestigiului reclamantei, chiar dacă nu este
prevăzută de lege.
Această sancţiune nu este prevăzută nici de
art.264 din Codul muncii, nici de Regulamentul Intern şi nici de Carta
Universităţii „A.V.”. Ea nu este prevăzută de nicio reglementare cu
valoare legală.
Având în vedere că nu este prevăzută ca
sancţiune în Codul muncii sau în Legea nr. 1/2011, acesteia nu i se pot
aplica condiţiile de formă cerute în cazul sancţiunilor prevăzute de
lege, astfel încât nu se poate constata nulitatea hotărârii pentru
nerespectarea dispoziţiilor art. 268 alin. (2) din Codul muncii sau
tardivitatea luării acestei măsuri împotriva reclamantei.
Hotărârea prin care a fost luată măsura „mustrării” este lovită de
nulitate absolută, deoarece aceasta nu este prevăzută în niciun act
normativ.
Instanţa de fond a constatat că, în cazul în care
reclamanta a săvârşit o abatere disciplinară, pârâta avea posibilitatea
de a lua sancţiunile prevăzute de art. 318 din Legea nr. 1/2011, nefiind
nevoie să inventeze alte măsuri sau sancţiuni pe lângă cele prevăzute
de lege.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, a obligat
pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei, cu titlu de
cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat conform
chitanţelor nr. 243/28.03.2011 şi nr. 312/16.06.2011.
Pârâta a
formulat, în termenul legal, recurs împotriva sentinţei civile nr.
1672/27.06.2011 a Tribunalului Arad, solicitând respingerea cererii de
chemare în judecată ca neîntemeiată.
În motivarea cererii de
recurs se arată, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat greşit
Hotărârea nr. 35/3.03.2011 a Senatului Universităţii „A.V.” din Arad ca
fiind o hotărâre de sancţionare disciplinară, în condiţiile în care din
elementele acesteia şi din întâmpinarea depusă de pârâta-recurentă
rezultă că hotărârea menţionată nu este o hotărâre de sancţionare
disciplinară.
Ea nu a fost adoptată în scop disciplinar, neavând influenţă asupra dosarului şi fişei personale de serviciu a intimatei.
Prin această hotărâre nu a fost luată vreuna din sancţiunile
disciplinare reglementate de art. 248 alin. (1) din Codul muncii sau de
art. 312 alin. (2) ori art. 318 din Legea nr. 1/2011.
În
speţă, nu a existat nicio propunere de sancţionare disciplinară, conform
art. 313 din Legea nr. 1/2011. Pe baza sesizării depusă de Conf. univ.
dr. R.T. R., Comisia de Etică şi Antiplagiat a Facultăţii de Inginerie a
analizat documentele depuse, fără a face vreo propunere de sancţionare
disciplinară. Concluziile cercetării cu caracter administrativ,
efectuată de către Prof. univ. dr. chim. F.D.M., în calitate de
prorector cu cercetarea ştiinţifică, şi Prof. univ. dr. fiz. A.D.Z., în
calitate de prorector cu relaţiile internaţionale, au fost prezentate
Senatului Universităţii, care a apreciat că nu este necesară aplicarea
unei sancţiuni disciplinare. Totuşi, având în vedere că au existat
suspiciuni reale cu privire la existenţa unui caz de plagiat, s-a decis
atenţionarea intimatei, pentru ca, pe viitor, să nu se mai întâmple
fapte care ar putea constitui abateri de la buna conduită în cercetarea
ştiinţifică. Senatul poate lua în discuţie orice problemă privind viaţa
comunităţii academice.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi pct. 9 şi ale art. 3041 Cod procedură civilă.
Intimata a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor
administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi pct. 9
coroborate cu cele ale art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea apreciază
că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în
continuare.
Prin acţiunea pendinte, reclamanta a contestat
Hotărârea nr. 35/03.03.2011, emisă de Senatul Universităţii „A.V.” din
Arad, prin care s-a hotărât „mustrarea” reclamantei, deoarece a încălcat
normele de etică şi deontologie profesională. Această hotărâre s-a emis
în temeiul „legislaţiei în vigoare” şi a dispoziţiilor art. 64, art. 81
şi art. 82 pct. 16, 18, 21, 43-44 şi 86 din Carta Universităţii „A.V.”
din Arad, avându-se în vedere adresa nr. 395/21.02.2011 a domnului Conf.
univ. dr. R.T.R., precizările făcute de pârâtă înregistrate sub nr.
443/3.03.2011 şi concluziile cercetării cu caracter administrativ,
efectuată de către Prof. univ. dr. chim. F.D.M., în calitate de
prorector cu cercetarea ştiinţifică, şi Prof. univ. dr. fiz. A.D.Z., în
calitate de prorector cu relaţiile internaţionale.
Recurenta
susţine că hotărârea contestată nu are caracterul unei decizii de
sancţionare disciplinară, fără a arăta ce caracter are şi temeiul de
drept care a justificat emiterea ei.
Hotărârea nr.
35/03.03.2011 a Senatului Universităţii „A.V.” din Arad, aşa cum rezultă
din conţinutul ei şi din susţinerile pârâtei-recurente, a fost emisă ca
urmare a cercetărilor efectuate pentru a se stabili dacă
reclamanta-intimată a plagiat un articol publicat în revista
internaţională „Journal of Crystal Growth” şi pentru a o atenţiona ca
„pe viitor, să nu se mai întâmple fapte care ar putea constitui abateri
de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică”.
Având în vedere
că, prin această hotărâre, s-a dispus „mustrarea” intimatei, „deoarece a
încălcat normele de etică şi deontologie profesională”, iar recurenta
nu a indicat temeiul de drept al aplicării acestei măsuri, Curtea
constată că tribunalul în mod corect a calificat această măsura ca
reprezentând o sancţiune disciplinară.
Sancţiunile disciplinare
constituie mijloace de constrângere prevăzute de lege în scopul
apărării ordinii disciplinare, dezvoltării spiritului de răspundere
pentru îndeplinirea conştiincioasă a îndatoririlor de serviciu,
respectării normelor de comportare şi prevenirii producerii unor acte de
indisciplină.
În materie disciplinară este incident principiul
legalităţii sancţiunii, potrivit căruia angajatorul nu poate aplica o
altă sancţiune disciplinară decât cele expres şi limitativ prevăzute de
lege, fiind obligat să respecte atât durata, cât şi cuantumul
sancţiunii, astfel cum ele sunt reglementate de lege. Prin urmare,
angajatorul nu poate să aplice o altă sancţiune, în afara celor
prevăzute expres de lege.
Sancţiunea disciplinară a „mustrării”
nu este reglementată de art. 264 alin. (1) din Codul muncii şi nici de
art. 312 alin. (2) şi art. 318 din Legea nr. 1/2011, în vigoare la
momentul emiterii hotărârii contestate şi aplicabilă potrivit
dispoziţiilor art. 264 alin. (2) din Codul muncii.
Având în
vedere că sancţiunea disciplinară a „mustrării” nu este prevăzută de
prevederile legale menţionate anterior, iar pârâta nu a fost în măsură
să indice un temei de drept care să justifice aplicarea acestei
sancţiuni, Curtea constată că Hotărârea nr. 35/03.03.2011 a Senatului
Universităţii „A.V.” din Arad este lovită de nulitate absolută, aşa cum
corect a reţinut şi prima instanţă, iar hotărârea recurată este
temeinică şi legală, nefiind incidente motivele de recurs invocate de
către recurentă.
Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 312
alin. (1) Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul pârâtei ca
nefondat.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, va obliga
pârâta-recurentă la plata către reclamanta-intimată a sumei de 1000 lei,
cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu
avocaţial, dat fiind că se află în culpă procesuală.
|
