Concediere colectiva.

10. Concediere colectiva.

Prin dispoziţiile art. 69 Codul muncii este reglementată obligaţia informării sindicatului asupra intenţiei de realizare a unor concedieri colective, prin iniţierea în acest sens de consultări între partenerii sociali, cu prezentarea tuturor informaţiilor necesare identificării soluţiilor (motivaţia măsurii preconizate, numărul şi categoriile de salariaţi afectaţi etc.). Această obligaţie legală vine în concordanţă cu cele statuate prin art. 70 şi art. 71¹ Codul muncii, referitoare la emiterea notificărilor scrise.

Societatea a furnizat o parte a informaţiilor solicitate, respectiv cele cu privire la persoanele care cumulează pensia cu salariul şi persoanele care urmează să iasă la pensie, însă cu privire că la faptul că nu ar exista în niciuna din subdiviziunile afectate persoane care să aibă calitatea de asociaţi în societăţi comerciale nu a furnizat nici o probă în acest sens.

În şedinţa Consiliului de Administraţie din 27.11.2009, ca urmare a finalizării consultărilor cu Sindicatul şi având în vedere şi propunerile acestuia s-a pus în discuţie aprobarea numărului final de posturi indirect productive ce urmează a fi reduse şi s-a aprobat noua structură a organigramei societăţii.

În ceea ce priveşte criteriile avute în vedere la dispunerea concedierii, competenţa profesională şi conduita disciplinară nu a fost singurul criteriu avut în vedere.

În deciziile de concediere s-au indicat în ordine criteriile care vor fi avute în vedere la aplicarea efectivă a reducerilor de personal.

Din corespondenţa purtată între angajator şi sindicat rezultă că aceste criterii au fost respectate, iar lista cu persoanele propuse pentru concediere colectivă au fost înaintate spre consultare sindicatului.

În ceea ce priveşte daunele morale, solicitate de către recurenţii reclamanţi, acestea nu se justifică atât timp cât deciziile de concediere au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale şi fără săvârşirea vreunui abuz din partea angajatorului.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr.720/118/2010 reclamantul D.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. D.M.H.I. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să constate nulitatea deciziei de concediere nr. 2616/21.12.2009, să dispună reintegrarea reclamantului în postul anterior deţinut şi obligarea pârâtei la plata tuturor drepturilor salariale cuvenite de la data emiterii deciziei şi până la efectiva reintegrare, precum şi la plata de daune morale în cuantum de 1500 lei.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 02.11.2009, sindicatul reprezentativ la nivel de unitate a primit din partea pârâtei o notificare prin care era informat că un număr de 261 persoane urmează a fi concediate începând cu data de 04.02.2009. În răspunsul transmis pârâtei, sindicatul a apreciat că societatea poate supravieţui din punct de vedere economic fără concedierea de personal, fiind totodată propuse o serie de măsuri menite a conduce la evitarea soluţiei preconizate. S-a atras de asemenea atenţia pârâtei asupra necesităţii de raportare la criterii obiective de selecţie a personalului, întrucât prin aplicarea doar a art. 127 alin.2 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, care se referă la competenţa profesională şi conduita disciplinară, măsura concedierii ar fi nelegală.

Reclamantul a mai susţinut că prin concedierea colectivă pe care a dispus-o, pârâta a încălcat prevederile art. 79 ali.1 lit. c din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional şi art.69 din Codul muncii, ambele reglementând obligaţia angajatorului de a iniţia consultări cu sindicatul şi a furniza acestuia toate informaţiile relevante. Astfel, pârâta a înţeles să se conformeze doar parţial cererilor sindicatului prin care se solicitau relaţii referitoare la lista salariaţilor din subdiviziunea vizată de desfiinţare, cu evidenţierea vechimii fiecăruia;lista cu salariaţii care au calitatea de asociaţi ai unei societăţi comerciale, care mai au loc de muncă sau cumulează pensia cu salariul, care îndeplinesc condiţiile de pensionare, au în întreţinere copii sau alte persoane, sunt unici întreţinători ai familiei sau au mai puţin de 3 ani până la pensionare.

Prin urmare, nerespectarea textelor legale menţionate, atrage nulitatea decizii pentru vicii de fond ale procedurii.

A mai învederat reclamantul că pârâta a încălcat şi prevederile art. 69 din Codul muncii, art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional şi art. 181 alin.2 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, întrucât nici un moment nu a prezentat persoanelor vizate de concediere o listă cu posturile disponibile din societate şi nu a sprijinit în nici un fel angajaţii în sensul recalificării ori reconversiei profesionale.

De asemenea, a apreciat reclamantul că pârâta a omis să supună spre analiză şi avizare consiliului de administraţie justificarea tehnico-economică, împreună cu obiecţiile şi propunerile sindicatului, astfel cum prevede art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional.

În apărare, pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată.

Pe această cale, pârâta a susţinut că în şedinţa Consiliului de Administraţie din data de 18.09.2009 a fost adoptat planul managerial anticriză prin care s-a stabilit măsura concedierii colective a unui număr de 280 de salariaţi, pensionarea a 101 salariaţi, reducerea sporului de conducere, diminuarea numărului de personal expatriat, reducerea numărului de ore suplimentare pentru toţi salariaţii, somajul tehnic pentru salariaţii care nu au front de lucru etc.

La data de 30.10.2009 Consiliul de Administraţie a aprobat Proiectul de concediere colectivă înregistrat sub nr. 417/30.10.2009, prin care viza spre desfiinţare 261 de posturi, prin adresa nr. 918/02.11.2009 fiind notificat sindicatul, potrivit art. 69 Codul muncii. Ulterior, prin adresa nr. 933/05.11.2009 s-a comunicat sindicatului şi lista nominală cu persoanele propuse pentru concediere, numărul acestora fiind scăzut la 178.

Pârâta a mai susţinut că prin adresa nr. 127/10.11.2009 sindicatul a propus o serie de măsuri de evitare a concedierilor colective, măsuri cu care administraţia a fost de acord, dar care în mare majoritate fuseseră deja implementate.

În urma finalizării consultărilor cu sindicatul, s-a pus în discuţie aprobarea numărului final de posturi indirect productive ce urmau a fi reduse, respectiv de 118, ca urmare a excluderii din lista iniţială a cazurilor sociale, a încă 27 de posturi, ale căror titulari au fost transferaţi în sectorul direct productiv, numărul posturilor desfiinţate fiind stabilit în cele din urmă la 69.

Prin urmare, a învederat pârâta, societatea a urmat întreaga procedură prevăzută de lege în cazul concedierilor colective, a făcut eforturi pentru menţinerea unui număr cât mai mare de locuri de muncă şi s-a consultat permanent cu sindicatul, ale cărui propuneri au fost de asemenea implementate.

În dovedirea celor susţinute, pârâta a depus la dosar întreaga documentaţie pe baza căreia a emis decizia contestată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 721/118/2010, reclamanţii G.I. s.a. prin SINDICATUL LIBER N. au chemat în judecată pe pârâta SC D.M.H.I. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să constate nulitatea deciziilor de concediere din data de 21.12.2009, să dispună reintegrarea lor în funcţiile anterior deţinute, cu obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite până la efectiva reintegrare, precum şi la plata de daune morale în cuantum de 1500 lei pentru fiecare.

În motivarea cererii, reclamanţii au susţinut că au fost concediaţi de societatea pârâtă la data de 21.12.2009, în cadrul unei proceduri de concediere colectivă lovite de vicii de fond ce atrag sancţiunea nulităţii.

Astfel, au susţinut reclamanţii că pârâta a încălcat prevederile art. 79 ali.1 lit. c din Contractul colectiv de muncă la nivel naţional şi art.69 din Codul muncii, referitor la obligativitatea consultărilor cu sindicatul, prevederile art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional şi art. 181 alin.2 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, privind obligaţia de a acorda salariaţilor concediaţi sprijin pentru recalificare sau reconversie profesională, precum şi dispoziţiile art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional, care reglementează obligaţia avizării situaţiei tehnico-economice şi a propunerilor sindicatului, de către consiliul de administraţie sau adunarea generală.

În apărare, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei de obiect a cererii formulate de reclamanţii M.E., R.C. şi M.I.D., întrucât aceştia nu au fost concediaţi şi nu au primit decizii de concediere.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea cererii, apreciind că a fost respectată întreaga procedură legală a concedierii colective.

La termenul din 19.05.2010 instanţa a dispus conexarea Dosarului nr. 721/118/2010 la Dosarul nr. 720/118/2010, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile art. 164 C.proc.civ., prin prisma obiectului celor două acţiuni, ce supune analizei instanţei legalitatea procedurii de concediere colectivă din cadrul societăţii pârâte.

Prin sentinţa civilă nr.1536/04.10.2010 Tribunalul Constanţa a admis excepţia lipsei de obiect a cererii conexe formulate de reclamanţii M.E., R.C. şi M.I.D.;

A respins cererea principală formulată de reclamantul D.A. prin Sindicatul Liber N. în contradictoriu cu pârâta SC D.M.H.I. SA, ca nefondată.

A respins cererea conexă formulată de reclamanţii M.E., R.C. şi M.I.D. prin Sindicatul Liber N. în contradictoriu cu pârâta SC D,M,H.I. SA, ca lipsită de obiect.

A respins cererea conexă formulată de restul reclamanţilor G.I. prin Sindicatul Liber N., în contradictoriu cu pârâta SC D.M.H.I. SA, ca nefondată.

A respins cererea pârâtei de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată ca nedovedită.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

În temeiul art. 137 C.proc.civ., instanţa s-a pronunţat cu prioritate asupra excepţiei lipsei de obiect a cererii conexe formulate de reclamanţii M.E., R.C. şi M.I.D.

Din examinarea înscrisurilor depuse la dosar de ambele părţi, rezultă că reclamanţii menţionaţi nu au fost afectaţi de procedura de concediere colectivă desfăşurată la nivelul societăţii pârâte, în cazul acestor reclamanţi nefiind emise decizii individuale de concediere.

Cum obiectul cererii conexe deduse judecăţii de reclamanţi l-a reprezentat tocmai contestarea deciziilor de concediere, decizii a căror existenţă nu a fost dovedită, urmează a se reţine că excepţia invocată de pârâtă prin întâmpinare este fondată.

Pe cale de consecinţă, aceasta excepţie a fost admisă, iar cererea conexă formulată de reclamanţii M.E., R.C. şi M.I.D a fost respinsă ca lipsită de obiect.

Analizând actele şi lucrările dosarului, asupra fondului acţiunii instanţa de fond a constatat următoarele:

Reclamanţii au fost salariaţi ai societăţii pârâte, prin deciziile contestate, emise la data de 21.12.2009, fiind concediaţi în temeiul art. 68 şi urm. Codul muncii şi art. 59 lit.a din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, cu plata unor compensaţii băneşti ce au variat în funcţie de vechimea în muncă.

În motivarea în fapt a deciziei, societatea pârâtă a reţinut că situaţia economico-financiară prezentă şi perspectiva anilor următori cu privire la piaţa naţională şi internaţională de nave, precum şi numărul scăzut de contracte şi comenzi de construcţii de nave conduc la imposibilitatea menţinerii structurii de personal existente.

De asemenea, s-a evidenţiat o scădere a portofoliului de comenzi cu 40% având ca rezultat direct reducerea volumului de activitate în zona funcţiunilor de pregătire a fabricaţiei.

În cuprinsul deciziilor de concediere au fost menţionate criteriile pe baza cărora s-a stabilit ordinea concedierilor, în condiţii de competenţă profesională şi conduită disciplinară egală fiind vorba despre: salariaţii care mai au un loc de muncă sau cumulează pensia cu salariul; salariaţii care îndeplinesc condiţiile de pensionare, la cererea unităţii şi la cererea lor; salariaţii care au cea mai mică vechime în societate şi cei care sunt asociaţi la alte societăţi comerciale.

Obligaţia angajatorului în acest sens se poate considera îndeplinită în condiţiile în care au existat efectiv consultări între cele două părţi, chiar dacă angajatorul îşi menţine poziţia iniţială, el nefiind obligat să adopte poziţia sindicatului, respectiv a reprezentanţilor salariaţilor. Or, în cauza de faţă această obligaţie a fost îndeplinită de societatea pârâtă.

Astfel, prin adresa nr. 918/02.11.2009, societatea pârâtă a comunicat Sindicatului Liber N. o notificare fondată pe disp. art. 69 alin. 2 Codul muncii, reprezentatul sindicatului primind sub semnătură acest înscris. Aceeaşi notificare a fost înregistrată sub nr. 1983/04.11.2009 la A.J.O.F.M. Constanţa şi sub nr. 16086/04.11.2009 la I.T.M Constanţa.

Prin adresa nr. 933/05.11.2009, sindicatului i-a fost comunicată lista nominală cu cele 178 de persoane propuse pentru concediere, prin aceeaşi adresă fiind propusă organizarea de întâlniri mixte Administraţie - Sindicat în perioada 06-11.11.2009, în vederea discutării problemelor legate de punerea în aplicare a măsurilor preconizate. La data de 16.11.2009, prin adresa nr. 968-fila 70, societatea a comunicat sindicatului şi listele cu salariaţii pensionaţi pentru limită de vârstă, cu cei care îndeplineau condiţiile de pensionare, cu salariaţii care cumulau pensia cu salariul şi cei angajaţi pe durată determinată.

Ca urmare a formulării de către sindicat, prin adresa nr. 967/11.11.2009, a unor propuneri concrete de măsuri de diminuare a numărului de salariaţi care să fie concediaţi, pârâta a răspuns prin adresa nr. 967/16.11.2009, prin care a arătat că cele mai multe dintre soluţiile propuse au fost deja implementate, fiind totodată detaliat răspunsul pentru fiecare dintre măsurile anticriză propuse de sindicat.

Având în vedere tot acest schimb de corespondenţă între administraţie şi sindicat, dublat de organizarea unor întâlniri mixte ce au vizat posibilele măsuri menite să diminueze concedierile de personal, instanţa apreciază că pârâta şi-a îndeplinit obligaţia de a iniţia consultări legate de măsura concedierii colective, furnizând sindicatului toate informaţiile solicitate şi aplicând chiar o parte dintre măsurile anticriză propuse de salariaţi.

Reclamanţii au invocat de asemenea nerespectarea prevederilor art. 69 alin.1 lit.b Codul muncii, art. 79 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional şi art. 181 alin.2 din contractul colectiv de muncă la nivelul de ramură, potrivit cu care unitatea care efectuează concedieri colective este obligată să iniţieze negocieri cu sindicatul cu privire la măsuri care vizează printre altele sprijinirea salariaţilor concediaţi pentru recalificarea sau reconversia profesională.

Trebuie subliniat că textul de lege impune obligaţia angajatorului de a iniţia negocieri concentrate pe identificarea de măsuri sociale vizând printre altele şi sprijinul pentru reconversia profesională, nu şi obligaţia de a asigura în orice condiţii această recalificare a salariaţilor. Pe de altă parte, textul are în vedere o astfel de negociere în scopul atenuării consecinţelor concedierii, deci cu efecte ulterioare măsurii de concediere, când fostul salariat urmează a fi sprijinit pentru o eventuală recalificare, în vederea încheierii unui nou raport de muncă.

Or, în cauza de faţă, nu se poate aprecia că pârâta nu a iniţiat astfel de discuţii cu sindicatul, din moment ce recalificarea unora dintre salariaţii vizaţi iniţial de măsura concedierii s-a realizat chiar pe parcursul derulării procedurii reglementate de art.68-71 din Codul muncii, astfel că măsura concedierii a fost evitată prin trecerea în producţie a unor salariaţi din sectorul indirect productiv.Acest aspect a fost confirmat de reclamanţi prin chiar cererea de chemare în judecată, prin întâmpinare pârâta susţinând de asemenea că 27 de salariaţi au fost transferaţi în sectorul direct productiv, pentru a se evita concedierea lor.

Cu privire la ignorarea disp. art. 79 lit. b din Contract colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007, s-a reţinut că potrivit textului invocat - În cazul în care unitatea este pusă în situaţia de a efectua concedieri colective, părţile convin asupra respectării următoarelor principii:

b) justificarea tehnico-economică, împreună cu obiecţiile şi propunerile sindicatului, va fi supusă spre analiză şi avizare consiliului de administraţie sau, după caz, adunării generale.

Din analiza înscrisurilor depuse la dosar de către pârâtă, rezultă că această obligaţie a fost respectată de patronat, prin Hotărârile Consiliului de Administraţie din datele de 18.09.2009, 30.10.2009 şi 27.11.2009 fiind aprobate atât situaţiile financiare ale societăţii la data de 30.09.2009, cât şi reducerea numărului de posturi indirect productive şi noua structură a organigramei societăţii.

Pentru toate considerentele expuse, instanţa a reţinut că procedura de concediere colectivă desfăşurată la nivelul societăţii pârâte îndeplineşte condiţiile de legalitate impuse de prevederile art. 69-71² Codul muncii, criticile formulate de reclamanţi referitoare la vicii de fond ale acestei proceduri nefiind întemeiate. Prin urmare, şi deciziile individuale de concediere emise în privinţa reclamanţilor concediaţi în cadrul acestei proceduri sun legale, motiv pentru care contestaţiile deduse judecăţii pe cale principală şi conexă vor fi respinse ca nefondate.

Asupra capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata de daune morale, s-a reţinut că în analiza condiţiilor cumulative ale răspunderii civile delictuale, nu se poate aprecia că pârâta a săvârşit o faptă ilicită aptă să atragă obligaţia de despăgubire a reclamanţilor pentru eventualele daune suferite. Chiar dacă pierderea locului de muncă reprezintă incontestabil o sursă de disconfort psihic, societatea pârâtă, emitentă a unor decizii de concediere legale şi temeinice, nu are obligaţia de a repara suferinţa morală a reclamanţilor, aceasta fiind consecinţa unei proceduri derulate cu respectarea dispoziţiilor legale incidente şi fără săvârşirea vreunui abuz din partea angajatorului.

Deşi pârâta, prin apărătorul ales, a formulat cerere de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, nu a depus la dosar dovezi din care să rezulte efectuarea unor cheltuieli ocazionate de judecarea litigiului de faţă. Pentru aceste motive, cererea pârâtei având ca obiect plata cheltuielilor de judecată a fost respinsă ca nedovedită.

La data de 22.11.2010 Sindicatul Liber N. a formulat în numele membrilor săi – reclamanţii: G.I. s.a. au declarat recurs împotriva sentinţei civile nr.1536 din 4 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Constanţa, apreciind hotărârea ca nelegală şi netemeinică.

Critica sentinţei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele motive:

În data de 02.11.2009, sindicatul a primit în temeiul însă nu şi în scopul art.69 din Legea 53/2003 privind codul muncii, o notificare din partea pârâtei, prin care erau informaţi că un număr de 261 de persoane urmează să fie concediate începând cu data de 04.02.2009, menţionându-se faptul că lista nominală cu persoanele care vor fi afectate de această măsură urma să le fie comunicată în cel mai scurt timp posibil, după efectuarea de verificări de către compartimentul de resort.

Conformându-se termenelor legale şi apreciind de bună credinţă că pârâta se va manifesta în acelaşi mod nu doar din punct de vedere formal, a fost transmis pârâtei un răspuns la această notificare.

Considerând că scopul iniţierii negocierilor cu recurenţii este chiar acela instituit atât de codul muncii cât şi de contractele colective de muncă la nivel naţional şi de ramură şi anume acela prioritar de a se încerca evitarea luării măsurii concedierilor colective, a fost transmis pârâtei răspunsul reclamanţilor, aflat la dosarul cauzei.

În cuprinsul acestuia s-a argumentat faptul că societatea pârâtă poate supravieţui din punct de vedere economic, fără a concedia din personal.

Deşi prin comunicare, s-a comunicat reclamanţilor faptul că societatea DMHI traversează o perioadă de dificultăţi economico-financiare, au apreciat că justificarea prezentată, în lipsa unor înscrisuri din care să reiasă cele relatate, este insuficientă şi nu cuprinde în mod exhaustiv motivele, justificările şi previzia reducerilor de costuri pe care concedierea unui număr de 261 salariaţi le-ar produce, eventual prin comparaţie cu alte măsuri de o gravitate socială mai restrânsă.

În cadrul aceluiaşi răspuns, au fost propuse o serie de măsuri care odată luate, ar fi putut conduce la evitarea concedierilor colective în societate.

Au solicitat de asemenea pârâtei să furnizeze o evaluare comparativă a impactului economic pe care aceste măsuri le-ar avea asupra societăţii, prin comparaţie cu măsura concedierii.

De asemenea, prin răspunsul formulat, a fost atenţionată pârâta în sensul că având în vedere susţinerea acestora conform căreia singurul criteriu avut în vedere la selecţia persoanelor urma să fie competentă, în sensul art. 127 alin.2 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate; „ Art. 127(2) La aplicarea efectivă a reducerilor de personal, vor înceta în condiţii de competenţă profesională şi conduita disciplinară egală, în ordine: „concedierea ar urma să fie nelegală din acest punct de vedere, întrucât competenţa este un criteriu care ţine strict de persoana salariatului, iar concedierea colectivă ca măsură trebuie să fie una cu caracter obiectiv, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. Totodată s-a semnalat faptul că evaluările de competenţă de la nivelul unităţii nu au fost efectuate în conformitate cu legislaţia în vigoare, chiar dacă s-ar aplica acel criteriu inserat în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Arată recurenţii că au formulat o nouă adresă prin care au încercat în mod amiabil să identifice modalităţi de evitare ori diminuare a numărului de angajaţi afectaţi, apreciind că la acel moment procedural al consultărilor, o discuţie despre listele cu persoanele ce ar urma să fie concediate este prematură, în condiţiile în care din punctul lor de vedere consultările nu se puteau finaliza decât în urma furnizării unor informaţii relevante, astfel cum au fost solicitate.

Încă de la acea dată, fără a lua în considerare vreun punct de vedere al recurenţilor, pârâta înţelege să susţină că măsura concedierilor colective nu poate fi evitată, eludând în acest sens scopul legii, consultările fiind limitate din partea pârâtei la caracterul formal şi nu vizând fondul problemei.

Deşi apreciază că normele legale şi contractual colective în vigoare sunt suficient de clare, înţelege să conteste în acest sens modul în care pârâta a înţeles să se conformeze următoarelor texte legale: art. 79 CCM la nivel naţional, art. 69 Codul muncii, art. 181(2) CCM la nivel de ramură, art. 126 CCM la nivel de unitate.

Se arată că s-a solicitat în două rânduri pârâtei informaţii în scopul formulării unui punct de vedere pertinent şi pentru ca împreună să poată identifica acele posturi care ar urma să fie desfiinţate şi ce persoane ar urma să fie afectate de această măsură.

Menţionează că pârâta a înţeles să se conformeze doar parţial cererilor formulate, încălcând astfel textele legale invocat, nerespectate care, în opinia recurentului atrage nulitatea pentru vicii de fond a procedurii.

Societatea DMHI nu a înţeles să facă aplicarea art. 69 alin.1 lit.b din Legea 53/2003 şi a prevederilor din contractele colective de muncă aplicabile, în sensul că în nici un moment nu a prezentat persoanelor vizate de concediere o listă cu posturile disponibile în societate, nu a sprijinit în nici un fel angajaţii, în sensul recalificării ori reconversiei profesionale.

Un alt viciu de procedură, pe care recurentul înţelege să-l invoce îl reprezintă încălcarea art. 79 din CCM la nivel naţional, care prevede faptul că „justificarea tehnico-economică, împreună cu obiecţiile şi propunerile sindicatului, va fi supusă spre analiză şi avizare consiliului de administraţie sau, după caz, adunării generale”, fapt pe care pârâta a omis să-l realizeze.

Se critică şi modul în care societatea a înţeles să manifeste transparenţa faţă de proprii angajaţi, afişând în holul clădirii administraţiei în data de 05.11.2009 o primă listă cu 261 de persoane vizate de măsura concedierii, creând în rândul angajaţilor o stare de teamă, incertitudine în legătură cu propriul viitor precum şi cel al familiei.

Consideră că atât angajaţii vizaţi, cât şi cei care nu vor fi afectaţi, sunt victime ale unei hărţuiri, ale unui abuz din partea pârâtei, motiv pentru care se solicită în petitul acţiunii şi obligarea pârâtei la plata de daune morale.

Instanţa de fond a reţinut faptul că art.69 din Codul Muncii prevede o singură obligaţie a angajatorului şi anume aceea de a „prezenta toate informaţiile necesare identificării soluţiilor (motivaţia măsurii preconizate, numărul şi categoriile de salariaţi afectaţi etc”, când în fapt, în opinia sa, norma legală indicată cuprinde două obligaţii distincte, anume prima de a furniza toate informaţiile relevante şi a doua, de a notifica informaţiile enumerate.

Argumentează faptul că pârâta a iniţiat consultările prevăzute de art.69 pur formal, şi nu „în scopul ajungerii la o înţelegere”, astfel cum prevede art. 79 lit.c din CCN la nivel naţional pe anii 2007-2010.

Cu privire la persoanele care au în întreţinere copii sau alte persoane ori sunt unici întreţinători ai familiei, şi afirmaţia societăţii că nu există o bază de date completă, aspect de o deosebită importanţă la luarea acestor măsuri şi peste care instanţa de fond a trecut uşor, se arată că nici în acest caz, în lipsa unei „baze de date complete”, societatea nu ar fi avut posibilitatea aplicării acestui criteriu în procesul de identificare a posturilor ce urmau a fi desfiinţate.

Angajatorul a înţeles să transfere în producţie doar o parte dintre acei salariaţi vizaţi de măsură şi care au solicitat acest lucru, ceilalţi solicitanţi rămânând fără răspunsuri la cererile adresate în acest sens societăţii, fără a arăta criteriile de selecţie a celor „salvaţi” prin trecerea în sectorul productiv.

Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu reiese că în acel răstimp societatea a convocat o şedinţă extraordinară a Consiliului de Administraţie, decizia cu privire la propunerile sindicatului fiind luată la nivel de management de nivel 2, şi nu aşa cum partenerii sociali au convenit prin CCM, la nivel de management de nivel 1, respectiv Consiliul de Administraţie sau chiar Adunarea Generală a Acţionarilor, singurele stabilite ca având căderea să analizeze şi avizeze propunerile recurentului.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Prin deciziile contestate emise la data de 21.12.2009 s-a dispus concedierea reclamanţilor în temeiul art.68 şi urm. codul muncii, şi art.59 lit.a) din contractul colectiv de muncă, cu plata unor compensaţii băneşti potrivit art.125(5.2) din contractul colectiv de muncă, ce au variat în funcţie de vechimea în muncă.

La data de 02.11.2009, cu adresa nr.918, societatea a comunicat Sindicatului notificarea obligatorie conform art. 69 din codul muncii, care cuprinde punctual informaţiile prevăzute de acest text de lege.

Cu adresa 933/5.11.2009 pârâta a comunicat sindicatului lista nominală cu persoanele propuse pentru concediere colectivă. Prin aceeaşi adresă pârâta a propus ca în perioada 06-11.11.2009 să aibă loc întâlniri mixte Administraţie – Sindicat pentru a se discuta orice problemă referitoare la concediere.

Prin adresa 968/16.11.2009 societatea a comunicat sindicatului listele cu salariaţii pensionaţi pentru limită de vârstă, cu cei care îndeplineau condiţiile de pensionare, cu salariaţii care cumulau pensia cu salariul şi cei angajaţi pe perioadă determinată.

Ca urmare a formulării de către sindicat a adresei 967/11.11.2009 prin care se făceau propuneri concrete de măsuri de diminuare a numărului de salariaţi care să fie concediaţi, pârâta a răspuns prin adresa nr.967/16.11.2009, prin care a arătat că cele mai multe din soluţiile propuse au fost deja implementate, fiind detaliat răspunsul pentru fiecare dintre măsurile anticriză propuse de sindicat.

Prin adresa nr.1003/25.11.2009 societatea a comunicat sindicatului lista cu informaţii despre vechimea salariaţilor în companie, precizând totodată că în subdiviziunile afectate de concediere nu există salariaţi care să aibă calitatea de asociaţi în societăţile comerciale, iar în privinţa salariaţilor care au în întreţinere copii sau alte persoane, ori sunt unici întreţinători ai familiei, nu există o bază de date completă.

Este evident că aceste consultări nu au avut un caracter formal din partea pârâtei, atât timp cât aceasta a implementat aproape toate măsurile propuse de sindicat şi s-a diminuat numărul salariaţilor propuşi pentru concediere de la 280 la 70 de salariaţi.

În cadrul acestor consultări pârâta a luat măsuri sociale pentru atenuarea consecinţelor concedierii.

Astfel, s-au întreprins demersuri pe lângă Agenţia Teritorială de Ocupare a Forţei de Muncă, în vederea identificării de oferte de locuri de muncă corespunzătoare pentru salariaţii care urmează a fi concediaţi, acordarea de informaţii necesare pentru obţinerea ajutorului de şomaj, o parte dintre salariaţi au fost transferaţi în sectorul productiv, acordarea de compensaţii băneşti în funcţie de vechimea în muncă.

Textul de lege impune obligaţia angajatorului de a iniţia negocieri concentrate pe identificarea de măsuri sociale vizând printre altele şi sprijinul pentru reconversia profesională şi nu obligaţia de a asigura în orice condiţii recalificarea salariaţilor.

Pe de altă parte textul are în vedere o astfel de negociere în scopul atenuării consecinţelor negocierii, deci cu efecte ulterioare măsurii de concediere, când fostul salariat urmează a fi sprijinit pentru o eventuală calificare, în vederea încheierii unui nou raport juridic de muncă.

Chiar recurenţii au arătat prin cererea de recurs că angajatorul a transferat în producţie o parte dintre salariaţii vizaţi de măsura concedierii şi care au solicitat acest lucru.

În ceea ce priveşte criteriile avute în vedere la dispunerea concedierii, competenţa profesională şi conduita disciplinară nu a fost singurul criteriu avut în vedere, astfel cum susţine recurenta.

În deciziile de concediere s-au indicat în ordine criteriile care vor fi avute în vedere la aplicarea efectivă a reducerilor de personal.

Recurenţii, prin sindicat, nu au arătat care anume dintre aceste criterii nu au fost respectate şi cu privire la care dintre reclamanţi.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 C.pr.civ., Curtea a respins recursul ca nefondat şi a menţinut sentinţa recurată ca legală şi temeinică.

Potrivit art.274 C.pr.civ. Curtea a obligat recurenţii la 300 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă.

Decizia civilă nr. 103/CM/08.03.2011

Dosar nr. 720/118/2010

Judecător redactor Jelena Zalman