1. Dreptul familiei. Partaj. Imobil dobândit după celebrarea căsătoriei religioase si anterior încheierii căsătoriei civile. Lipsa unei conventii asupra regimului matrimonial ales. Caracterul de bun propriu al sotului mentionat în contractul de vânzare-cumpărare.

         Prin decizia civilă nr. 330/26.05.2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa a fost respins apelul formulat de reclamanta P.S. împotriva sentinţei nr. 7465/15.06.2007 a Judecătoriei Constanţa, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi MUNICIPIUL CONSTANŢA, CONSILIUL LOCAL CONSTANŢA şi R.A.E.D.P.P. CONSTANŢA, apelanta fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamanta a solicitat instanţei de fond, printr-o cerere în constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C.proc.civ., recunoaşterea cotei indivize din  dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Constanţa, str. Ş.M., judeţul Constanţa, compus din teren şi construcţii de locuit şi care a format obiectul confiscării  ca sancţiune complementară aplicată tatălui reclamantei, în urma condamnării acestuia la o pedeapsă privativă de libertate.

Instanţa de apel a stabilit că în mod corect a reţinut judecătorul fondului că acţiunea reclamantei este neîntemeiată, câtă vreme tatăl acesteia a pierdut dreptul de proprietate asupra bunului, prin preluarea în proprietatea statului a acestuia ca efect  al executării sentinţei penale  nr. 1600 din 29.11.1958, prin care numitului O.S. i-a fost aplicată măsura confiscării  totale a averii mobile şi imobile.

Executarea măsurii complementare mai sus menţionate s-a realizat prin emiterea deciziei administrative nr. 172 din 12.03.1959 de către fostul Sfat Popular al oraşului Constanţa şi transmiterea bunului în administrarea fostei întreprinderi de locuinţe a oraşului, aspect care reiese şi din relaţiile comunicate de către SPITVBL Constanţa, prin adresa nr.17429 din 17.03.2005.

S-a arătat că art. 4 din Decretul nr. 32/ 1954 a reglementat regimul juridic al bunurilor dobândite de soţi anterior intrării în vigoare a Codului familiei, arătându-se că: ”soţii vor fi supuşi, de la data intrării în vigoare a Codului Familiei, dispoziţiunilor acestui Cod în privinţa relaţiilor lor patrimoniale, indiferent de data căsătoriei şi oricare ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau convenţional, de mai înainte.

         Bunurile ce soţii au la data intrării în vigoare a Codului Familiei devin comune sau proprii, potrivit dispoziţiunilor acestui Cod.

          Calitatea de bun comun, dobândită în temeiul dispoziţiunilor de mai sus, nu poate fi opusă celor de al treilea care, la data intrării în vigoare a Codului Familiei, sunt titulari ai vreunui drept real asupra acelui bun.”

         În speţă, părinţii reclamantei au încheiat căsătoria la 16.10.1950, potrivit certificatului existent la dosar, deci anterior intrării în vigoare a Codului familiei, astfel că bunul în litigiu urmează regimul juridic al celui propriu, fiind dobândit de tatăl său, S.O., anterior încheierii căsătoriei cu numita H.N. - actul de cumpărare a acestuia fiind întocmit înainte de  încheierea căsătoriei  dobânditorului.

         Astfel, la data decesului autorului reclamantei, S.O. (24.06.1982), deşi au rămas ca moştenitori soţia sa supravieţuitoare S.N. şi fiica sa P.S., potrivit certificatului de calitate de moştenitor nr. 104 din 10.10.2003, întregul său bun fusese deja preluat în proprietatea statului ca efect al hotărârii judecătoreşti de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, astfel că nici unul dintre succesibili  nu putea avea dreptul de a moşteni acest imobil, care nu mai exista în patrimoniul defunctului. 

         Susţinerea din motivele de apel potrivit căreia bunul în litigiu ar fi devenit bun comun, iar reclamantei i-ar reveni cota indiviză corespunzătoare dreptului de proprietate al mamei nu poate fi astfel reţinută.

         Instanţa de apel a apreciat totodată că nu este întemeiată critica potrivit căreia prin hotărârea apelată, instanţa de fond nu ar fi soluţionat fondul cauzei, judecata fiind fundamentată pe excepţie, pentru că acest aspect nu corespunde realităţii.

         Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta P.S., care a susţinut prin motivele depuse că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 8 şi 9 cod proc. civilă, soluţia tribunalului fiind nelegală şi netemeinică.

         Recurenta a arătat că instanţa de apel a negat împrejurarea că instanţa de fond a dat o dezlegare a cauzei pe o excepţie, fără a intra aşadar în fondul raportului litigios, în limitele sesizării in rem – temei de constatare a nulităţii hotărârii, fondate pe disp. art. 105 al. 2 cod proc. civilă, suprimând ipoteza judiciară prev. de art. 297 al. 1 cod proc. civilă.

         S-a susţinut că instanţa de apel a făcut o incorectă interpretare a probelor de la dosar, pentru că nu a avut în vedere că probatoriul vizează regimul juridic al apatridului, devenit refugiat, căruia i s-a refuzat beneficiul şi aplicarea legislaţiei române. Recurenta a arătat că în aceste condiţii, căsătoriile religioase – specifice etniei armene la acea dată – nu erau consfinţite şi civil, deşi ele aveau configuraţia ,,căsătoriei subsecvente’’ (concubinaj urmat de căsătorie), fiind supuse regimului probator caracteristic, textele aplicabile fiind nu numai art. 4 şi 5 din Decretul nr. 32/1954, ci şi art. 24 din Decretul nr. 31/1954, după caz.

         Recurenta a criticat aşadar soluţia prin faptul că nu s-a luat în considerare contextul în care a fost achiziţionat imobilul, aplicându-se formal, în opinia sa, premisa momentului dobândirii lui, în dauna regimului de coproprietate coachizită.

         S-a susţinut că deşi nu a fost implicată în procesul penal al soţului său, mamei recurentei i-au fost suprimate prin această soluţie drepturile sale virtuale asupra bunului coachizit.

         Recurenta a solicitat să se analizeze situaţia părinţilor săi în contextul socio-politic al vremii, tratamentul juridic căruia aceştia li se supuneau, în sensul că autorii săi nu aveau calitatea de cetăţeni români, ci de refugiaţi; această calitate, recunoscută ulterior, a creat posibilitatea apelării la legislaţia naţională asupra actelor de stare civilă, refuzate iniţial, fapt care a determinat aplicarea legii teritoriale, cu efectul retroactiv recunoscut de altfel de Codul familiei şi supunerea la regimul probator special, pentru că apatrizii nu puteau fi asimilaţi dintr-u început cu cetăţenii români.

         S-a apreciat că au fost nesocotite în cauză prevederile art. 24 din Decretul nr. 31/1954, prin extrapolarea legii române la subiecţi de drept nesupuşi acesteia.

         Odată stabilită condiţia juridică de ,,refugiat’’, integrarea apatridului se face retroactiv, el beneficiind de drepturile conferite de noul statut de cetăţean al statului; în mod corelativ, actele de stare civilă ale acestora sunt asimilate celor ale cetăţeanului, în mod retroactiv, astfel că ulterior, legea accesibilă cetăţeanului se aplică şi refugiatului.

         Recurenta a criticat ignorarea de către instanţa de apel a imposibilităţii dobândirii documentelor ecleziastice care atestă încheierea căsătoriei în ritul etniei, faţă de împrejurarea că actuala Biserică Armenească din Constanţa a pierdut arhiva într-un incendiu.

         S-a solicitat, în consecinţă, în principal, casarea cu trimitere a deciziei atacate, iar în subsidiar, modificarea soluţiei, prin admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

         Cauza a fost suspendată conform art. 242 al. 1 cpt. 2 cod proc. civilă la termenul din 9.11.2009, fiind repusă pe rol, urmare cererii recurentei din 8.11.2010, la 24.01.2011.

         Intimata R.A.ED.P.P. CONSTANŢA a solicitat, prin întâmpinare, respingerea prezentului recurs şi menţinerea soluţiei tribunalului, apreciind că în speţă bunul fusese dobândit de O.S. şi confiscat în baza sentinţei penale 1600/29.11.1958 a Tribunalului Constanţa, ca bun propriu al acestuia dobândit înaintea căsătoriei, motiv pentru care bunul nu  a intrat în proprietatea codevălmaşă după încheierea căsătoriei din 1950.

          Analizând criticile de nelegalitate fondate pe disp. art. 304 pct. 5, 8 şi 9 cod proc. civilă, recursul urmează a fi apreciat ca nefondat.

Astfel, prin acţiunea formulată, reclamanta P.S. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se recunoască dreptul său de proprietate dobândit prin succesiunea defunctei N.S., în cotă indiviză de 2/3 – asupra imobilului situat în Constanţa, strada Ş.M., judeţul Constanta, precum şi încetarea oricăror acte de dispoziţie sau administrare realizate asupra acestui bun.

Principala argumentare în ce priveşte subsumarea situaţiei juridice a acestui imobil - dobândit conform actului de vânzare autentificat sub nr. 871/5.11.1949 la Grefa Tribunalului Constanţa - regimului comunităţii matrimoniale a fost aceea a achiziţionării lui în condiţiile unei convenţii prenupţiale specifice etniei armene, după încheierea căsătoriei viitorilor soţi (în speţă, realizate doar religios, faţă de statutul de refugiat şi apatrid) şi preponderent cu sumele obţinute din darurile de nuntă acordate soţiei.

În acest context s-a invocat faptul că, deşi prin actul de cumpărare este menţionat la acea dată doar O.S., imobilul a fost dobândit în regim de coachiziţie de către soţi, după celebrarea căsătoriei religioase, astfel că preluarea fără titlu a cotei aparţinând mamei sale, printr-o hotărâre penală care a dispus confiscarea averii soţului, nu obstrucţionează acţiunea în constatare vizând existenţa acestei cote a soţiei din acest bun.

Contrar criticilor formulate în recurs, instanţa de apel a stabilit că a existat o judecată asupra fondului litigiului prin sentinţa apelată, judecătorul de primă instanţă relevând calitatea imobilului de bun propriu al tatălui reclamantei, prin raportarea art. 4 al. 2 din Decretul nr. 32/1954 la momentul dobândirii imobilului din str. Ş.M.

Chiar dacă printre considerentele instanţelor devolutive nu se regăseşte o justificare in extenso a înlăturării apărărilor şi susţinerilor referitoare la situaţia specială a soţilor S (care au încheiat căsătoria civilă la 16.10.1950), în esenţă, motivele au conturat opinia potrivit căreia nu s-a dovedit existenţa unei împrejurări care să conteste ipoteza prima facie a calităţii de bun propriu, confirmată în principiu şi prin modalitatea de executare a hotărârii penale din 29.11.1958, de confiscare a averii autorului reclamantei.

Prin urmare, nu este incident în cauză temeiul de casare statuat prin art. 304 pct. 5 cod proc. civilă, cu trimitere la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 al. 2 cod proc. civilă, această critică urmând a fi respinsă.

În ce priveşte incidenţa disp. art. 304 pct. 7 cod proc. civilă (,,când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii’’) şi a celor ale pct. 9 (,,când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii’’), Curtea va reţine că nici criticile evocate în acest sens nu sunt întemeiate.

În cauză este indubitabil faptul că soţii S.O. şi N. s-au căsătorit în Constanţa la data de 16.10.1950, căsătoria civilă înregistrată în Registrul Stării civile sub nr. 1056/1950 fiind precedată conform tradiţiei etniei armene de căsătoria religioasă.

Deşi soluţia instanţelor nu se referă explicit la ansamblul probelor administrate şi îndeosebi la cele testimoniale administrate în ambele cicluri procesuale, ea vădeşte în final o dezlegare corectă a situaţiei de fapt, coroborându-se cu declaraţiile testimoniale, câtă vreme nici unul dintre martori nu confirmă teza probatorie afirmată, anume, că bunul a fost cumpărat în regimul similar bunului viitorilor soţi, înainte de căsătorie şi în vederea acesteia. 

Or, nu chestiunea acordării tradiţionale, de către familia miresei, a unor cadouri de valoare patrimonială importantă (bijuterii) la momentul celebrării căsătoriei religioase a constituit aspectul de probat – această situaţie fiind confirmată de toţi martorii audiaţi – ci împrejurarea (invocată de altfel şi în recurs) că soţii aparţinând acestei etnii nu se puteau prevala, la acel moment, de prevederile legii româneşti privind căsătoria şi că banii obţinuţi din acest cadou de nuntă au fost destinaţi achiziţiei imobilului în litigiu.

Aceste chestiuni nu au fost însă probate, susţinerile recurentei reclamante, în sensul că părinţii săi aveau statutul conferit prin paşaportul N., fiind apatrizi până la momentul la care au putut beneficia de legile statului român în privinţa dreptului de proprietate şi al regimului matrimonial, nefiind dovedite prin nici un mijloc de probă, fiind  chiar infirmate de martorii audiaţi. Astfel, în faţa instanţei de apel, martorii M.S. şi A.A. au negat existenţa vreunui impediment legal care să fi interzis organizarea căsătoriei civile încă de la data celei religioase, soţii optând pur şi simplu pentru derularea în acest mod a evenimentelor.

Pe de altă parte, existenţa calităţii acestor persoane de refugiaţi pe teritoriul României la acea dată, în raport de evoluţia socio-politică a regiunii, nu a fost probată, pentru că nu toţi membrii comunităţii armene aflate pe teritoriul ţării aveau această situaţie specială; nu s-a dovedit că soţii beneficiau la acea dată de regimul paşaportului N., care putea prezuma calitatea de refugiat, dată fiind facilitatea deschisă prin acest document internaţional, de liberă circulaţie între ţări.

În concluzie, imobilul în litigiu nu a fost supus vreunuia dintre regimurile matrimoniale reglementate prin art. 1223 şi urm. Cod civil din 1924, iar după intrarea în vigoare, la 18.04.1956, a noului Cod al familiei, cu regulamentul de aplicare aprobat prin Decretul nr. 32/1954, bunul a fost identificat ca fiind al soţului care l-a dobândit înainte de căsătorie, în absenţa oricărei menţiuni în cartea funciară ori făcută pe marginea actului de dobândire, conform art. 44 din Decretul nr. 32/1954.

În speţă nu se pune problema ignorării dispoziţiilor art. 24 din Decretul nr. 31/1954, care vizează proba actelor juridice privitoare la starea civilă; situaţia rezultată din căsătoria legală din data de 16.10.1950 nu este una incertă, iar existenţa unei cununii religioase anterioare (la rândul său necontestată) nu putea configura aceeaşi situaţie de regim patrimonial ca şi cea rezultată din căsătorie, chiar dacă în planul comunităţii evenimentul religios conferea celor doi statutul de familie. Textul menţionat nu are aşadar nici o relevanţă câtă vreme căsătoria civilă a soţilor S. este probată şi necontestată,  ceea ce interesează în cauză fiind regimul juridic al bunului, faţă de modalitatea lui de dobândire.

În ce priveşte acest ultim aspect, se va avea în vedere – printr-un argument final  –  că regimul juridic patrimonial al viitorilor soţi anterior intrării în vigoare a Codului familiei nu poate fi asimilat în nici un caz situaţiei ,,căsătoriei subsecvente’’, anume, a concubinilor care dobândesc în regim de coproprietate pe cote părţi bunuri în vederea căsătoriei, stare de facto consacrată după emanciparea femeii şi recunoaşterea ipotezei unei contribuţii comune în realizarea patrimoniului în perioada de convieţuire.

Or, până la intrarea în vigoare a Decretului nr. 32/1954 şi abrogarea dispoziţiilor speciale referitoare la regimurile matrimoniale din Codul civil, femeia nu putea dobândi bunuri în aceleaşi condiţii ca şi bărbatul, iar în absenţa unui contract de căsătorie, care să reflecte convenţia viitorilor soţi asupra regimului matrimonial ales (şi care trebuia autentificat prin tribunal conform art. 1228 Cod civil şi art. 708 şi urm. Cod proc. civilă din 1921, iar ulterior declarat ofiţerului stării civile, spre opozabilitate) nu se putea prezuma, astfel cum se susţine, că eventualele bunuri dobândite în perioada de convieţuire până la încheierea căsătoriei erau prezumate a fi obţinute din patrimonii comune ale viitorilor soţi, întocmai ca şi în cazul actual al concubinilor.

În raport de toate aceste considerente, constatând că tribunalul a pronunţat o soluţie legală, nefiind motive de reformare a acesteia, în temeiul art. 312 al. 1 cod proc. civilă urmează a respinge recursul ca nefondat.

            Decizia civilă nr. 21/C/31.01.2011

Dosar nr. 5614/212/2007

Judecător redactor Mihaela Ganea