1. Dreptul familiei. Partaj.
Imobil dobândit după celebrarea căsătoriei religioase si anterior încheierii
căsătoriei civile. Lipsa unei conventii asupra regimului matrimonial ales.
Caracterul de bun propriu al sotului mentionat în contractul de
vânzare-cumpărare.
Până
la intrarea în vigoare a Decretului nr. 32/1954 şi abrogarea dispoziţiilor
speciale referitoare la regimurile matrimoniale din Codul civil, femeia nu
putea dobândi bunuri în aceleaşi condiţii ca şi bărbatul, iar în absenţa unui
contract de căsătorie, care să reflecte convenţia viitorilor soţi asupra
regimului matrimonial ales (şi care trebuia autentificat prin tribunal conform
art. 1228 Cod civil şi art. 708 şi urm. Cod proc. civilă din 1921, iar ulterior
declarat ofiţerului stării civile, spre opozabilitate) nu se putea prezuma,
astfel cum se susţine, că eventualele bunuri dobândite în perioada de
convieţuire până la încheierea căsătoriei erau prezumate a fi obţinute din
patrimonii comune ale viitorilor soţi, întocmai ca şi în cazul actual al
concubinilor.
Prin decizia civilă nr. 330/26.05.2008
pronunţată de Tribunalul Constanţa a fost respins apelul formulat de reclamanta
P.S. împotriva sentinţei nr. 7465/15.06.2007 a Judecătoriei Constanţa, în
contradictoriu cu intimaţii pârâţi MUNICIPIUL CONSTANŢA, CONSILIUL LOCAL
CONSTANŢA şi R.A.E.D.P.P. CONSTANŢA, apelanta fiind obligată la plata
cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a
avut în vedere următoarele considerente:
Reclamanta a solicitat
instanţei de fond, printr-o cerere în constatare întemeiată pe dispoziţiile
art. 111 C.proc.civ.,
recunoaşterea cotei indivize dindreptul
de proprietate asupra imobilului situat în Constanţa, str. Ş.M., judeţul
Constanţa, compus din teren şi construcţii de locuit şi care a format obiectul
confiscăriica sancţiune complementară
aplicată tatălui reclamantei, în urma condamnării acestuia la o pedeapsă privativă
de libertate.
Instanţa de apel a stabilit
că în mod corect a reţinut judecătorul fondului că acţiunea reclamantei este
neîntemeiată, câtă vreme tatăl acesteia a pierdut dreptul de proprietate asupra
bunului, prin preluarea în proprietatea statului a acestuia ca efectal executăriisentinţei penalenr. 1600 din
29.11.1958, prin care numitului O.S. i-a fost aplicată măsura confiscăriitotale a averii mobile şi imobile.
Executarea măsurii
complementare mai sus menţionate s-a realizat prin emiterea deciziei
administrative nr. 172 din 12.03.1959 de către fostul Sfat Popular al oraşului
Constanţa şi transmiterea bunului în administrarea fostei întreprinderi de
locuinţe a oraşului, aspect care reiese şi din relaţiile comunicate de către SPITVBL
Constanţa, prin adresa nr.17429 din 17.03.2005.
S-a arătat că art. 4 din Decretul nr. 32/ 1954 a reglementat regimul
juridic al bunurilor dobândite de soţi anterior intrării în vigoare a Codului
familiei, arătându-se că: ”soţii vor fi
supuşi, de la data intrării în vigoare a Codului Familiei, dispoziţiunilor
acestui Cod în privinţa relaţiilor lor patrimoniale, indiferent de data
căsătoriei şi oricare ar fi fost regimul lor matrimonial legal sau
convenţional, de mai înainte.
Bunurile ce
soţii au la data intrării în vigoare a Codului Familiei devin comune sau
proprii, potrivit dispoziţiunilor acestui Cod.
Calitatea de bun comun, dobândită în temeiul
dispoziţiunilor de mai sus, nu poate fi opusă celor de al treilea care, la data
intrării în vigoare a Codului Familiei, sunt titulari ai vreunui drept real
asupra acelui bun.”
În speţă, părinţii reclamantei au
încheiat căsătoria la 16.10.1950, potrivit certificatului existent la dosar,
deci anterior intrării în vigoare a Codului familiei, astfel că bunul în litigiu
urmează regimul juridic al celui propriu, fiind dobândit de tatăl său, S.O.,
anterior încheierii căsătoriei cu numita H.N. - actul de cumpărare a acestuia
fiind întocmit înainte deîncheierea
căsătorieidobânditorului.
Astfel, la data decesului autorului
reclamantei, S.O. (24.06.1982), deşi au rămas ca moştenitori soţia sa
supravieţuitoare S.N. şi fiica sa P.S., potrivit certificatului de calitate de
moştenitor nr. 104 din 10.10.2003, întregul său bun fusese deja preluat în
proprietatea statului ca efect al hotărârii judecătoreşti de condamnare la o
pedeapsă privativă de libertate, astfel că nici unul dintre succesibilinu putea avea dreptul de a moşteni acest
imobil, care nu mai exista în patrimoniul defunctului.
Susţinerea din motivele de apel
potrivit căreia bunul în litigiu ar fidevenit bun comun, iar reclamantei i-ar reveni cota indiviză
corespunzătoare dreptului de proprietate al mamei nu poate fi astfel reţinută.
Instanţa
de apel a apreciat totodată că nu este întemeiată critica potrivit căreia prin
hotărârea apelată, instanţa de fond nu ar fi soluţionat fondul cauzei, judecata
fiind fundamentată pe excepţie, pentru că acest aspect nu corespunde
realităţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta
P.S., care a susţinut prin motivele depuse că în cauză sunt incidente
dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 8 şi 9 cod proc. civilă, soluţia
tribunalului fiind nelegală şi netemeinică.
Recurenta a arătat că instanţa de apel
a negat împrejurarea că instanţa de fond a dat o dezlegare a cauzei pe o
excepţie, fără a intra aşadar în fondul raportului litigios, în limitele
sesizării in rem – temei de
constatare a nulităţii hotărârii, fondate pe disp. art. 105 al. 2 cod proc.
civilă, suprimând ipoteza judiciară prev. de art. 297 al. 1 cod proc. civilă.
S-a susţinut că instanţa de apel a
făcut o incorectă interpretare a probelor de la dosar, pentru că nu a avut în
vedere că probatoriul vizează regimul juridic al apatridului, devenit refugiat,
căruia i s-a refuzat beneficiul şi aplicarea legislaţiei române. Recurenta a
arătat că în aceste condiţii, căsătoriile religioase – specifice etniei armene
la acea dată – nu erau consfinţite şi civil, deşi ele aveau configuraţia
,,căsătoriei subsecvente’’ (concubinaj urmat de căsătorie), fiind supuse
regimului probator caracteristic, textele aplicabile fiind nu numai art. 4 şi 5
din Decretul nr. 32/1954, ci şi art. 24 din Decretul nr. 31/1954, după caz.
Recurenta a criticat aşadar soluţia
prin faptul că nu s-a luat în considerare contextul în care a fost achiziţionat
imobilul, aplicându-se formal, în opinia sa, premisa momentului dobândirii lui,
în dauna regimului de coproprietatecoachizită.
S-a susţinut că deşi nu a fost
implicată în procesul penal al soţului său, mamei recurentei i-au fost
suprimate prin această soluţie drepturile sale virtuale asupra bunului
coachizit.
Recurenta a solicitat să se analizeze
situaţia părinţilor săi în contextul socio-politic al vremii, tratamentul
juridic căruia aceştia li se supuneau, în sensul că autorii săi nu aveau
calitatea de cetăţeni români, ci de refugiaţi; această calitate, recunoscută
ulterior, a creat posibilitatea apelării la legislaţia naţională asupra actelor
de stare civilă, refuzate iniţial, fapt care a determinat aplicarea legii teritoriale,
cu efectul retroactiv recunoscut de altfel de Codul familiei şi supunerea la
regimul probator special, pentru că apatrizii nu puteau fi asimilaţi dintr-u
început cu cetăţenii români.
S-a apreciat că au fost nesocotite în
cauză prevederile art. 24 din Decretul nr. 31/1954, prin extrapolarea legii
române la subiecţi de drept nesupuşi acesteia.
Odată
stabilită condiţia juridică de ,,refugiat’’, integrarea apatridului se face
retroactiv, el beneficiind de drepturile conferite de noul statut de cetăţean
al statului; în mod corelativ, actele de stare civilă ale acestora sunt
asimilate celor ale cetăţeanului, în mod retroactiv, astfel că ulterior, legea
accesibilă cetăţeanului se aplică şi refugiatului.
Recurenta a criticat ignorarea de către
instanţa de apel a imposibilităţii dobândirii documentelor ecleziastice care
atestă încheierea căsătoriei în ritul etniei, faţă de împrejurarea că actuala
Biserică Armenească din Constanţa a pierdut arhiva într-un incendiu.
S-a solicitat, în consecinţă, în
principal, casarea cu trimitere a deciziei atacate, iar în subsidiar,
modificarea soluţiei, prin admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Cauza a fost suspendată conform art.
242 al. 1 cpt. 2 cod proc. civilă la termenul din 9.11.2009, fiind repusă pe
rol, urmare cererii recurentei din 8.11.2010, la 24.01.2011.
Intimata R.A.ED.P.P. CONSTANŢA a
solicitat, prin întâmpinare, respingerea prezentului recurs şi menţinerea
soluţiei tribunalului, apreciind că în speţă bunul fusese dobândit de O.S. şi
confiscat în baza sentinţei penale 1600/29.11.1958 a Tribunalului Constanţa, ca
bun propriu al acestuia dobândit înaintea căsătoriei, motiv pentru care bunul
nua intrat în proprietatea codevălmaşă
după încheierea căsătoriei din 1950.
Analizând criticile de nelegalitate fondate pe
disp. art. 304 pct. 5, 8 şi 9 cod proc. civilă, recursul urmează a fi apreciat
ca nefondat.
Astfel, prin acţiunea formulată, reclamanta P.S. a solicitat
ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se recunoască dreptul său de proprietate
dobândit prin succesiunea defunctei N.S., în cotă indiviză de 2/3 – asupra
imobilului situat în Constanţa, strada Ş.M., judeţul Constanta, precum şi
încetarea oricăror acte de dispoziţie sau administrare realizate asupra acestui
bun.
Principala argumentare în ce
priveşte subsumarea situaţiei juridice a acestui imobil - dobândit conform
actului de vânzare autentificat sub nr. 871/5.11.1949 la Grefa Tribunalului
Constanţa - regimului comunităţii matrimoniale a fost aceea a achiziţionării
lui în condiţiile unei convenţii prenupţiale specifice etniei armene, după
încheierea căsătoriei viitorilor soţi (în speţă, realizate doar religios, faţă
de statutul de refugiat şi apatrid) şi preponderent cu sumele obţinute din
darurile de nuntă acordate soţiei.
În acest context s-a invocat
faptul că, deşi prin actul de cumpărare este menţionat la acea dată doar O.S.,
imobilul a fost dobândit în regim de coachiziţie de către soţi, după celebrarea
căsătoriei religioase, astfel că preluarea fără titlu a cotei aparţinând mamei
sale, printr-o hotărâre penală care a dispus confiscarea averii soţului, nu
obstrucţionează acţiunea în constatare vizând existenţa acestei cote a soţiei
din acest bun.
Contrar criticilor formulate
în recurs, instanţa de apel a stabilit că a existat o judecată asupra fondului
litigiului prin sentinţa apelată, judecătorul de primă instanţă relevând
calitatea imobilului de bun propriu al tatălui reclamantei, prin raportarea
art. 4 al. 2 din Decretul nr. 32/1954 la momentul dobândirii imobilului din
str. Ş.M.
Chiar dacă printre
considerentele instanţelor devolutive nu se regăseşte o justificare in extenso
a înlăturării apărărilor şi susţinerilor referitoare la situaţia specială a
soţilor S (care au încheiat căsătoria civilă la 16.10.1950), în esenţă,
motivele au conturat opinia potrivit căreia nu s-a dovedit existenţa unei
împrejurări care să conteste ipoteza prima
facie a calităţii de bun propriu, confirmată în principiu şi prin
modalitatea de executare a hotărârii penale din 29.11.1958, de confiscare a
averii autorului reclamantei.
Prin urmare, nu este
incident în cauză temeiul de casare statuat prin art. 304 pct. 5 cod proc.
civilă, cu trimitere la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub
sancţiunea nulităţii de art. 105 al. 2 cod proc. civilă, această critică urmând
a fi respinsă.
În ce priveşte incidenţa
disp. art. 304 pct. 7 cod proc. civilă (,,când
hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive
contradictorii ori străine de natura pricinii’’) şi a celor ale pct. 9 (,,când hotărârea pronunţată este lipsită de
temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii’’),
Curtea va reţine că nici criticile evocate în acest sens nu sunt întemeiate.
În cauză este indubitabil
faptul că soţii S.O. şi N. s-au căsătorit în Constanţa la data de 16.10.1950,
căsătoria civilă înregistrată în Registrul Stării civile sub nr. 1056/1950
fiind precedată conform tradiţiei etniei armene de căsătoria religioasă.
Deşi soluţia instanţelor nu
se referă explicit la ansamblul probelor administrate şi îndeosebi la cele
testimoniale administrate în ambele cicluri procesuale, ea vădeşte în final o
dezlegare corectă a situaţiei de fapt, coroborându-se cu declaraţiile
testimoniale, câtă vreme nici unul dintre martori nu confirmă teza probatorie
afirmată, anume, că bunul a fost cumpărat în regimul similar bunului viitorilor
soţi, înainte de căsătorie şi în vederea acesteia.
Or, nu chestiunea acordării
tradiţionale, de către familia miresei, a unor cadouri de valoare patrimonială
importantă (bijuterii) la momentul celebrării căsătoriei religioase a
constituit aspectul de probat – această situaţie fiind confirmată de toţi
martorii audiaţi – ci împrejurarea (invocată de altfel şi în recurs) că soţii
aparţinând acestei etnii nu se puteau prevala, la acel moment, de prevederile
legii româneşti privind căsătoria şi că banii obţinuţi din acest cadou de nuntă
au fost destinaţi achiziţiei imobilului în litigiu.
Aceste chestiuni nu au fost
însă probate, susţinerile recurentei reclamante, în sensul că părinţii săi
aveau statutul conferit prin paşaportul N., fiind apatrizi până la momentul la
care au putut beneficia de legile statului român în privinţa dreptului de
proprietate şi al regimului matrimonial, nefiind dovedite prin nici un mijloc
de probă, fiindchiar infirmate de
martorii audiaţi. Astfel, în faţa instanţei de apel, martorii M.S. şi A.A. au
negat existenţa vreunui impediment legal care să fi interzis organizarea
căsătoriei civile încă de la data celei religioase, soţii optând pur şi simplu
pentru derularea în acest mod a evenimentelor.
Pe de altă parte, existenţa
calităţii acestor persoane de refugiaţi pe teritoriul României la acea dată, în
raport de evoluţia socio-politică a regiunii, nu a fost probată, pentru că nu
toţi membrii comunităţii armene aflate pe teritoriul ţării aveau această
situaţie specială; nu s-a dovedit că soţii beneficiau la acea dată de regimul
paşaportului N., care putea prezuma calitatea de refugiat, dată fiind
facilitatea deschisă prin acest document internaţional, de liberă circulaţie
între ţări.
În concluzie, imobilul în
litigiu nu a fost supus vreunuia dintre regimurile matrimoniale reglementate
prin art. 1223 şi urm. Cod civil din 1924, iar după intrarea în vigoare, la
18.04.1956, a noului Cod al familiei, cu regulamentul de aplicare aprobat prin
Decretul nr. 32/1954, bunul a fost identificat ca fiind al soţului care l-a
dobândit înainte de căsătorie, în absenţa oricărei menţiuni în cartea funciară
ori făcută pe marginea actului de dobândire,
conform art. 44 din Decretul nr. 32/1954.
În speţă nu se pune problema
ignorării dispoziţiilor art. 24 din Decretul nr. 31/1954, care vizează proba
actelor juridice privitoare la starea civilă; situaţia rezultată din căsătoria
legală din data de 16.10.1950 nu este una incertă, iar
existenţa unei cununii religioase anterioare (la rândul său necontestată) nu
putea configura aceeaşi situaţie de regim patrimonial ca şi cea rezultată din
căsătorie, chiar dacă în planul comunităţii evenimentul religios conferea celor
doi statutul de familie. Textul menţionat nu are aşadar nici o relevanţă câtă
vreme căsătoria civilă a soţilor S. este probată şi necontestată,ceea ce interesează în cauză fiind regimul
juridic al bunului, faţă de modalitatea lui de dobândire.
În ce priveşte acest ultim
aspect, se va avea în vedere – printr-un argument final–că
regimul juridic patrimonial al viitorilor soţi anterior intrării în vigoare a
Codului familiei nu poate fi asimilat în nici un caz situaţiei ,,căsătoriei
subsecvente’’, anume, a concubinilor care dobândesc în regim de coproprietate
pe cote părţi bunuri în vederea căsătoriei, stare de facto consacrată după emanciparea femeii şi recunoaşterea
ipotezei unei contribuţii comune în realizarea patrimoniului în perioada de
convieţuire.
Or, până la intrarea în
vigoare a Decretului nr. 32/1954 şi abrogarea dispoziţiilor speciale
referitoare la regimurile matrimoniale din Codul civil, femeia nu putea dobândi
bunuri în aceleaşi condiţii ca şi bărbatul, iar în absenţa unui contract de
căsătorie, care să reflecte convenţia viitorilor soţi asupra regimului
matrimonial ales (şi care trebuia autentificat prin tribunal conform art. 1228
Cod civil şi art. 708 şi urm. Cod proc. civilă din 1921, iar ulterior declarat
ofiţerului stării civile, spre opozabilitate) nu se putea prezuma, astfel cum
se susţine, că eventualele bunuri dobândite în perioada de convieţuire până la
încheierea căsătoriei erau prezumate a fi obţinute din patrimonii comune ale
viitorilor soţi, întocmai ca şi în cazul actual al concubinilor.
În raport de toate aceste
considerente, constatând că tribunalul a pronunţat o soluţie legală, nefiind
motive de reformare a acesteia, în temeiul art. 312 al. 1 cod proc. civilă
urmează a respinge recursul ca nefondat.