30. Anulare
act administrativ emis de o autoritate publică. Recunoaşterea calităţii de
beneficiar a dispoziţiilor prev.de art.1 şi art.3 din Decretul Lege nr.118/1990
Art.1 al.1
lit.”d-e”, art.3 al.1, art.8, art.9– D.Lege nr.118/1990
Decizia civilă nr.
649/CA/11.10.2010
Dosar nr. 12036/118/2009
Prin actiunea promovata si inregistrată la data de 09.11.2009
pe rolul Tribunalului Constanţa - Sectia de contencios administrativ si fiscal
sub nr.12.036/118/2009, reclamantul D.E., în contradictoriu cu pârâta DMPS Constanta, a
solicitat instantei ca prin hotărârea ce o va pronunta să dispună anularea
deciziei nr.1186/08.10.2009 şi obligarea pârâtei la emiterea unei decizii prin
care reclamantului să i se recunoasca calitatea de beneficiar al dispozitiilor
prevăzute de art.1 alin.1 si art.3 alin.1 din Decr.-Lege nr.118/1990, respectiv
pentru domiciliu obligatoriu.
In fapt a arătat reclamantul că este
beneficiarul indemnizatiei prevăzute de art.1 lit.e din D-L nr.118/1990,
respectiv pentru strămutare, in baza Hot.nr.1503/30.05.1991.
A solicitat pârâtei a proceda la modificarea
hotărârii detinute si emise in baza D-L nr.118/1990, in sensul acordării şi a
indemnizatiei pentru domiciliu obligatoriu, insa raspunsul primit - prin
decizia nr.1186/08.10.2009, a fost unul negativ, măsura apreciata ca fiind
nelegală in conditiile in care, reclamantul, cu raportare la prevederile DL
nr.118/1990 a fost supus la 2 masuri distincte, atât strămutarea cât si
domiciliu obligatoriu.
Pârâta,
actualmente AJPS Constanta, legal citată, a formulat si depus intâmpinare prin
care, pe cale de excpetie a fost invocata lipsa procedurii prealabile, cu
raportare la prevederile art.7 din L.nr.554/2004, iar pe fondul cauzei, a
solicitat instantei a dispune respingerea actiunii promovata de către
reclamant, ca nefondată, apreciind că măsura
strămutării include in esenţă acesteia si măsura domiciliului obligatoriu,
deoarece in sens contrar a fi lipsita de finalitate, considerente pentru care
reclamantul nu este îndreptăţit a primi 2 indemnizaţii in baza D-L nr.118/1991.
Prin sentinţa civilă nr.499 din 27.04.2010
Tribunalul Constanţa a respins acţiunea promovată de reclamantul D.E. în
contradictoriu cu pârâta DMPS Constanţa, actualmente AJPS Constanţa, ca
nefondată.
Pentru a pronunţa astfel, prima
instanţă că în baza Hotărârii
nr.1503/30.04.1991-filele 37-38, Comisia pentru aplicarea D-L nr.118/1990
Constanta a constatat că reclamantul D.E. se încadrează în dispoziţiile art.1
lit.„d” din actul normativ, având in vedere faptul ca acesta a fost supus
măsurii strămutarii.
S-a reţinut că
reclamantul, nascut la data de 05.01.1953 in loc. Pietroiu Nou, raionul
Fetesti, a locuit impreună cu familia sa în loc. Movilita Gâlgaului,
jud.Calarasi, in perioada 05.01.1953-27.07.1955.
In ce priveste
măsura strămutării, instanţa a apreciat
că aceasta include in mod imperativ si măsura domiciliului obligatoriu,
deoarece in sens contrar a fi lipsita de finalitate, considerente pentru care
reclamantul D.E. nu este îndreptăţit a primi 2 indemnizaţii.
De altfel, masurile de strămutare si
de stabilire a domiciliului obligatoriu au fost tratate in mod unitar in cadrul
Hotărârii nr.1503/1991 de către Comisia de aplicare a D-L-nr.118/1990, in
condiţiile in care măsura strămutării a inclus in mod automat si restricţia
domiciliară.
Pe de altă parte, faptul că prin Decizia
nr.1507/12.06.2008 reclamantului i s-a recunoscut incidenta disp.art.3 lit.c
din OUG nr.214/1999 – respectiv pentru domiciliu obligatoriu nu echivalează că
in mod distinct, reclamantul s-a aflat in ambele situaţii de restricţii, cu
atât mai mult cu cât actul administrativ nu tratează district perioada in care
reclamantul a fost supus măsurii strămutării si perioada in care a fost supus
măsurii domiciliului obligatoriu.
Împotriva acestei soluţii a formulat
recurs reclamantul D.E., criticând-o pentru neegalitate şi netemeinicie sub
aspectele:
- persecuţii politice – strămutare şi
domiciliu obligatoriu sunt diferite, reglementate astfel şi prin Decretul Lege
nr.118/1990;
- pentru fiecare formă de persecuţie
există sancţiuni diferite; această
proporţie între gradul de
sancţiune/suferinţă/persecuţie suportată, trebuie să se reflecte în mod direct
şi în acordarea indemnizaţiilor;
- în jurisprudenţa actuală naţională şi
CEDO, la acordarea despăgubirilor pentru erori judiciare penale, mărimea
despăgubirilor este proporţională cu numărul sancţiunilor, durata lor şi mai
ales intensitatea/gravitatea suferinţelor provocate.
Intimata pârâtă AJPS Constanţa, legal
citată, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca
nefondat.
Verificând hotărârea
recurată prin prisma criticilor aduse, instanţa reţine ca acestea sunt
nefondate pentru următoarele considerente:
Astfel, reclamanta D.E. este beneficiara unei indemnizaţii prevăzute de art.4 alin.1 raportat la
art.1 alin.1 lit. e din Decretul Lege nr.118/1990, dispoziţii potrivit cărora „(1) Persoanele care s-au aflat în situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) şi e) şi alin. (2) au dreptul la o
indemnizaţie lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenţie, strămutare în alte localităţi,
deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt
pensionate.”
Reclamanta contestă prin acţiunea sa
refuzul pârâtei de a-i recunoaşte, pe lângă dreptul menţionat mai sus, şi
dreptul la indemnizaţia prevăzută de alin. 2 al art.4, conform căruia „Persoanele care s-au aflat în una dintre
situaţiile prevăzute la art. 1
alin. (1) lit. c) şi d) au
dreptul la o indemnizaţie lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare
abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de
domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate.”
Curtea apreciază că,
într-adevăr, cele două măsuri luate împotriva reclamantei, respectiv
strămutarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, sunt măsuri distincte, cu
efecte diferite, prevăzute de legiuitor ca atare, şi care nu se includ în mod
automat una pe alta.
Cu toate acestea, dacă
măsurile vizează aceeaşi perioadă de timp, indemnizaţia prevăzută de lege, ca
formă de reparare a unui prejudiciu moral şi material suferit de persoana în
discuţie, nu poate fi acordată decât pentru măsura cea mai grea, neputând fi
cumulate două indemnizaţii.
O astfel de interpretare
rezultă chiar din art.1 care prevede că principala reparaţie stabilită de lege
pentru persoanele persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu
începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori
constituite în prizonieri o constituie recunoaşterea vechimii în muncă pentru
timpul cât persoana s-a aflat în acele situaţii expres şi limitativ prevăzute
de lege.
Ori, este evident că în
cazul în care persoana s-a aflat în acelaşi timp sub efectul mai multor măsuri
administrative nu i se poate recunoaşte decât o singură vechime în muncă.
În opinia instanţei,
intenţia legiuitorului a fost aceea de a acorda în mod unitar o reparaţie
materială pentru prejudiciul moral şi material suferit de persoanele supuse
măsurilor abuzive de după anul 1945, reparaţie ce constă, pe de o parte în
recunoaşterea vechimii în muncă pentru timpul în care au fost aplicate
măsurile, iar pe de altă parte prin acordarea unei indemnizaţii calculate tot
în funcţie de perioada în care persoanele au fost supuse măsurilor restrictive,
precum şi prin acordarea celorlalte drepturi prevăzute de art.8 şi 9 din
decretul – lege.
Prin urmare, toate aceste
drepturi se acordă o singură dată, indiferent de faptul că, în aceeaşi perioadă de timp, persoana a
fost supusă mai multor măsuri restrictive.
Dacă s-ar admite ca cele
două indemnizaţii să poată fi cumulate, Curtea consideră că s-ar ajunge la
situaţii inechitabile în care o persoană supusă în acelaşi timp măsurilor de
strămutare şi domiciliu obligatoriu, astfel cum este şi situaţia reclamantului,
să primească o indemnizaţie superioară unei persoane care a executat o pedeapsă
privativă de libertate sau a fost deportată ori căzută în prizonierat. De
aceea, atât decizia pârâtei cât şi soluţia instanţei de fond sunt temeinice şi
legale, fiind în acord cu litera şi spiritul Decretului Lege nr.118/1990.
Pentru considerentele
expuse, apreciind că motivele invocate de recurentă sunt nefondate, urmează a
respinge recursul ca atare, în baza art.312 alin.1 Cod de procedură civilă. | 
