avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


26.Suspendare parţială executare act administrativ emis de autoritate. Condiţii de admisibilitate.

 

Art.14, art.15 – Legea nr.554/2004

 

                                                                                                Decizia civilă nr.195/17.03.2011

                                                                                                      Dosar nr.14073/118/2010

 

Prin acţiunea adresată Tribunalului Constanţa şi înregistrată sub nr.14073/118/20.10.2010, reclamanţii PRIMĂRIA MUNICIPIULUI CONSTANŢA, CONSILIUL LOCAL CONSTANŢA, MUNICIPIUL CONSTANŢA şi PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA au solicitat în contradictoriu cu CURTEA DE CONTURI CONSTANŢA suspendarea Deciziei nr.28/01.09.2010 a Curţii de Conturi Constanţa sub aspectul măsurilor de la pct.4 şi 5.

Motivând acţiunea reclamanţii învederează în esenţă că, prin Decizia nr.28/01.09.2010 CURTEA DE CONTURI  CONSTANŢA a constatat că, anumite sume de bani plătite salariaţilor au un caracter nelegal.

Se arată că, prin măsurile de la pct.4 şi 5 s-a dispus luarea măsurilor legale pentru stabilirea măsurii şi întinderii prejudiciului reprezentând plăţi nelegale, în referire la: sporul de confidenţialitate, spor stabilitate, indemnizaţia de dispozitiv, drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii, o primă egală cu salariul de bază la plecarea în concediu, pentru personalul contractual.

Reclamanţii au formulat plângere prealabilă împotriva actului administrativ atacat, conform art.14 alin.1 din Legea 554/2009.

Cu privire la condiţiile admiterii cererii de suspendare, în ceea ce priveşte cazul bine justificat, reclamanţii consideră nelegale constatările şi dispunerile CURŢII DE CONTURI, atât timp cât Acordul Unic/Contractul Colectiv de Muncă a fost înregistrat la D.M.S.S.F. Constanţa şi nu a fost anulat sau modificat cu privire la sporurile în discuţie.

Cu privire la sporul de confidenţialitate se arată că, are un caracter legal în considerarea respectării principiilor constituţionale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă, dreptul la salariu pentru munca prestată, care se coroborează cu reglementările internaţionale respectiv art.7 şi 23 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Sporul de stabilitate a fost negociat conform art.3 lit.f din Legea nr.188/1999.

La indemnizaţia de dispozitiv s-a avut în vedere practica judecătorească şi prevederile art.9.2 din Ordinul M.A.I. 496/2003.

Pentru celelalte drepturi au fost efectuate plăţi în conformitate cu prevederile Acordului Unic/Contractului Colectiv de Muncă la nivelul de instituţie.

Cu privire la măsurile dispuse la pct.5, reclamanţii solicită instanţei să constate că, se află în faţa unui caz bine justificat, atât timp cât, acţiunea cu privire la actul administrativ  (hotărârea Consiliului Local Constanţa) în baza căruia s-a dispus plata, nu s-a contestat nulitatea de drept prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, aşa cum dispune expres prin art.46 alin.2 din Legea 215/2001.

Măsura suspendării se impune pentru prevenirea unei pagube iminente, ce se reflectă prin aceea că, se creează un prejudiciu la nivel instituţional, prin imposibilitatea desfăşurării în condiţii normale a serviciilor administraţiei publice locale, determinată tocmai de renunţarea angajaţilor la posturile ocupate.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, respectiv existenţa unui prejudiciu, caz bine justificat.

Prin Sentinţa civilă nr.1507/02.12.2010 Tribunalul Constanţa a admis cererea de suspendare formulată de reclamanţii PRIMĂRIA MUNICIPIULUI CONSTANŢA, CONSILIUL LOCAL CONSTANŢA, MUNICIPIUL CONSTANŢA şi PRIMARUL MUNICIPIULUI CONSTANŢA, dispunând suspendarea executării Deciziei nr.28 din 01.09.2010 emisă de CURTEA DE CONTURI până la pronunţarea instanţei de fond.

Pentru a pronunţa sus-menţionata hotărâre, instanţa de fond a reţinut în esenţă, următoarele:

Invocarea inadmisibilităţii cererii de suspendare de către pârâtă a fost calificată de instanţă ca o apărare de fond, întrucât contestarea dreptului reclamanţilor de a sesiza instanţa cu această cerere, invocând dispoziţiile ce ţin de temeinicia cererii de suspendare şi nu de aspecte obiective care să tindă la ideea că dreptul şi pretenţiile reclamanţilor nu pot fi acordate de calea procesuală aleasă de aceştia.

Dispoziţiile art.14 al Legii nr.554/2004, la care art.15 alin.2 din aceeaşi lege face trimitere, consacră posibilitatea suspendării executării actului administrativ „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente”.

În speţă reclamanţii au făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile pentru actul administrativ a cărei suspendare se solicită.

Cazurile bine justificate constau, în conformitate cu prevederile art.2 alin.(1) lit.”t” din legea contenciosului administrativ în „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa actului administrativ”, iar paguba iminentă în „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public (lit.”ş”).

Arată instanţa că, reprezentând operaţiunea juridică de întrerupere provizorie a efectelor actului administrativ, suspendarea executării acestuia apare astfel ca, un instrument procedural eficient, prin care se asigură persoanelor o protecţie jurisdicţională vremelnică.

Având însă în vedere principiul executării din oficiu al actului administrativ, care derivă din prezumţiile de legalitate, autenticitate şi veridicitate ale acestuia, suspendarea actului administrativ apare în acelaşi timp ca o situaţie de excepţie, care determină punerea în balanţă a interesului social cu cel personal, reţinerea priorităţii unuia dintre aceste interese fiind subsumată principiului legalităţii.

Se arată că, legiuitorul intern nu a definit conţinutul cazului bine justificat, acestuia putându-i-se circumscrie existenţa unui argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat, conform principiului consacrat în plan european prin Recomandarea nr.R (89)8 adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la 13.09.1989 referitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă, de care judecătorul naţional trebuie să ţină seama, prin prisma calităţii României de membră a Consiliului Europei.

În situaţia din speţă, se reţine de către instanţă, existenţa cazului bine justificat pentru suspendarea actului administrativ, rezultând o îndoială evidentă asupra prezumţiei de legalitate a acestuia, reclamanţii făcând dovada existenţei cererii având ca obiect anularea Deciziei de imputare nr.8373/2009.

Cazul bine justificat este definit de art.2 lit.t din Legea nr.554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt şi drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ, trebuie să poată fi dovedită cu uşurinţă, în urma unei cercetări sumare a aparenţei dreptului pentru că, în cadrul procedurii suspendării executării, pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nefiind permisă o prejudecare a fondului litigiului.

Instanţa reţine în acest sens că, drepturile şi sporurile enumerate în cuprinsul deciziei CURŢII DE CONTURI se regăsesc în contractul colectiv de muncă pentru care nu s-a făcut dovada că, a fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească sau prin acordul părţilor.

Prin Decizia nr.28/01.09.2010 s-a stabilit în sarcina ordonatorului de credite obligaţia de a dispune măsurile legale pentru stabilirea întinderii prejudiciului, reprezentând plăţi nelegale acordate sub forma unor drepturi băneşti sau în natură salariaţilor unităţii şi recuperarea acestora, conform prevederilor legale (la pct.1) şi obligaţia de a dispune măsurile legale pentru virarea sumelor reprezentând impozit pe venit şi a celorlalte contribuţii (pct.2).

Fără a analiza susţinerile reclamanţilor relativ la nelegalitatea acestei decizii, întrucât s-ar antama fondul cauzei având ca obiect anularea deciziei, instanţa reţine că, existenţa unui contract colectiv de muncă valabil încheiat în urma negocierii între partenerii sociali şi care, prin necontestarea sa, se impune cu putere de lege părţilor contractante, contract în baza căruia s-au efectuat plăţile menţionate la punctul 1 din decizie, se circumscrie unui argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat.

În ceea ce priveşte condiţia privind prevenirea unei „pagube iminente”, instanţa a reţinut şi definiţia la nivel comunitar dată acestei noţiuni, prin Recomandarea sus-menţionată.

Astfel, se arată că, prin acest act juridic european s-a statuat că, executarea imediată şi integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi contestate, poate cauza persoanelor, în anumite circumstanţe, un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune a fi evitat, în măsura posibilului.

Printre principiile menţionate în Recomandare referitoare la suspendarea executării unui act administrativ, ca măsură de protecţie jurisdicţională provizorie, se regăseşte şi cel conform căruia, autoritatea jurisdicţională chemată să decidă o atare măsură, trebuie să aprecieze ansamblul circumstanţelor şi intereselor prezente.

Se arată că, astfel de măsuri pot fi acordate în special în situaţia în care executarea actului administrativ este de natură să producă pagube grave, dificil de reparat.

Susţinerile reclamanţilor privind prejudiciul ce urmează să se producă -constând în perturbarea gravă a funcţionării unui serviciu public administrativ, întrucât neplata în continuare a drepturilor de natură socială în beneficiul angajaţilor este de natură a determina denunţarea contractelor individuale de muncă încheiate cu aceştia, la iniţiativa angajaţilor, determinând astfel, blocarea activităţii administraţiei publice locale -, reprezintă un motiv suficient şi concludent pentru a considera întrunită cerinţa analizată mai sus.

Instanţa a mai avut în vedere şi termenul cert, până la care măsurile stabilite în cuprinsul deciziei trebuie aduse la îndeplinire, precum şi posibilitatea ca în caz de nerespectare a acestui termen, să se aplice sancţiuni, chiar penale, faţă de persoanele responsabile cu aducerea la îndeplinire a deciziei, aspecte care conturează iminenţa unei perturbări previzibile a funcţionării serviciului public.

În acest context, nu a putut fi primită susţinerea pârâtelor în sensul că, un act administrativ prin care se recomandă stabilirea întinderii prejudiciului, nu poate reprezenta o pagubă iminentă, în condiţiile în care, îndeplinirea obligaţiilor stabilite prin decizie are, în mod logic, repercusiuni asupra situaţiei angajaţilor instituţiei şi, implicit, asupra modului de desfăşurare a  activităţii acesteia.

Pe de altă parte, s-a mai reţinut că, nerespectarea termenului de luare a măsurilor, poate avea, aşa cum s-a arătat, repercusiuni asupra persoanelor responsabile cu aducerea la îndeplinire a deciziei, aspect ce configurează pericolul perturbării propriei activităţi, arătându-se că, prejudiciul este previzibil cu evidenţă, adică cert, sigur ca şi producere, cunoscându-se cuantumul acestuia.

S-a mai apreciat că, suspendarea deciziei este oportună a proteja nu numai interesele patrimoniale ale reclamanţilor, dar şi a unei securităţi juridice privind dreptul la plată a muncii prestate, evitându-se crearea unor situaţii juridice noi, care să facă anevoioasă repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului, deoarece va fi afectată desfăşurarea în bune condiţii a serviciilor administraţiei publice locale, în condiţiile în care, prin anularea deciziei, autoritatea va fi obligată să restituie reclamanţilor ,sume de bani reţinute în urma măsurilor luate,  conform dispoziţiilor Curţii de Conturi.

Faţă de cele sus-expuse, cererea de suspendare formulată în conformitate cu dispoziţiile art.14 din Legea nr.554/2004 a fost apreciată ca fiind întemeiată, şi pe cale de consecinţă a fost admisă, de către instanţa de fond.

Împotriva acestei hotărâri,  în termen a declarat recurs CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu indicarea temeiurilor de drept prev.de art.304 al.1 pct.9 Cod pr.civilă, cu referire la art.3041 Cod pr.civilă, cu următoarea motivaţie, în esenţă:

- 1. în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare executare act administrativ, hotărârea fiind pronunţată cu aplicarea greşită a disp.art.14 cu referire la art.15 din Legea nr.554/2004, neexaminând condiţiile de admisibilitate ale cererii, respectiv aceea privind „producerea unui prejudiciu”;

- 2. instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că, decizia atacată a fost emisă în urma efectuării unui control prin care s-au propus înlăturarea unor nereguli constatate la sediul intimatei reclamante, în calitate de entitate controlată;

- 3.cât priveşte fondul cererii de suspendare a executării actului administrativ, instanţa de fond în mod greşit a apreciat că, în speţă, ar fi vorba de „un caz bine justificat” ;

- 4. instanţa de fond nu a ţinut seamă de faptul că, legea cere ca pe lângă „iminenţa pagubei”intimata avea obligaţia să înfăţişeze instanţei şi alte împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, ce ar fi de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, deoarece:

o  actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate;

o  suspendarea acestuia este o situaţie de excepţie;

o  nu se produce un prejudiciu intimaţilor, ci bugetului local, ce este cel la a cărui prejudiciere a contribuit acordarea unor drepturi salariale ce exced cadrului legal.

Se solicită admiterea recursului, cu consecinţa modificării în tot a sentinţei recurate, în sensul respingerii cererii de suspendare executare, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca netemeinică şi nelegală.

Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor aduse hotărârii recurate, şi a probatoriului administrat, conform disp.art.1169 Cod civil, văzând şi dispoziţiile art.312 Cod pr.civilă, Curtea respinge recursul formulat de CURTEA DE CONTURI ca nefondat, pentru următoarele considerente, în esenţă:

Instanţa a fost investită cu soluţionarea cererii având ca obiect suspendarea executării Deciziei nr.28/01.09.2010 emisă de către CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI – CAMERA DE CONTURI A JUDEŢULUI CONSTANŢA, sub aspectul măsurilor dispuse la pct.4 şi 5 din decizie, până la soluţionarea cauzei de către instanţa de fond.

Reţine Curtea că, prin măsura de la pct.4 din decizie s-a dispus luarea unor măsuri legale pentru stabilirea mărimii şi întinderii prejudiciului reprezentând plăţi nelegale acordate sub forma unor drepturi băneşti sau în natură, salariaţilor entităţii şi recuperarea acestuia conform prevederilor legale, în referire la următoarele drepturi:

-        spor de confidenţialitate acordat lunar în procent de 10% din salariul de bază;

-        spor de stabilitate calculat la salariul de bază în tranşele pentru care se acordă spor de vechime;

-        indemnizaţia de dispozitiv în procent de 25% din salariul de bază;

-        drepturile speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii muncii, în cuantum de 800 lei, neimpozabil;

-        o primă egală cu salariul de bază la plecarea în concediu, pentru personalul contractual.

Prin măsura de la pct.5 din decizie, s-a dispus luarea măsurilor legale pentru stabilirea mărimii şi întinderii prejudiciului adus bugetului local şi recuperarea acestuia, în ceea ce priveşte plata unor indemnizaţii comisiilor de vânzare a terenurilor aparţinând PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI CONSTANŢA.

Totodată, Curtea reţine că, constatarea nelegalităţii acordării drepturilor menţionate la fiecare dintre punctele sus-expuse, a fost efectuată prin Procesul verbal de constatare din 07.07.2010, iar pentru aceste măsuri CURTEA DE CONTURI a stabilit termen de realizare la data de 29.10.2010, cu menţiunea că, în total sumele cu privire la care s-au dispus măsurile vizate cuantificându-se la suma totală de 8.088.550,923 lei.

1. În referire la primul motiv de recurs privind excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare dedusă judecăţii, pe considerentul inexistenţei riscului producerii unui prejudiciu, Curtea reţine în esenţă că, acesta este nefondat şi văzând şi dispoziţiile art.312 Cod pr.civilă, dispune respingerea sa, pentru următoarele considerente:

Invocarea inadmisibilităţii cererii de suspendare, pe considerentul sus-expus „inexistenţei riscului producerii unui prejudiciu” este calificată ca o apărare de fond deoarece, riscul producerii unei pagube iminente este una din condiţiile de admisibilitate ale cererii.

Curtea reţine că, potrivit art.15 al.1 din Legea nr.554/2004 Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art.14 , şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest caz, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond”, pentru ca, potrivit art.15 al.2 legiuitorul să fi dispus „Dispoziţiile art.14 al.2-7 se aplică în mod corespunzător”.

         Textul de lege citat stabileşte expres că, suspendarea executării actului administrativ este o operaţiune de întrerupere temporară a efectelor unui act administrativ,care intervine la cererea părţii interesate sau din oficiu, cu menţiunea că, măsura suspendării poate fi luată numai împotriva unui anumit tip de act şi numai în anumite împrejurări.

         Prin urmare, distingem ca fiind condiţii ale suspendării:

a)   cele care privesc actul administrativ care poate fi suspendat;

b)cele care privesc temeiul de fapt al suspendării.

     a) Condiţii privitoare la actul supus suspendării:

     Obiectul suspendării îl reprezintă actul administrativ, definit de art.2 lit.”c” din Legea nr.554/2004 ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării, executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice..”.

     Aşa fiind, reţine Curtea că, pentru a fi suspendată executarea actului, este necesar ca acesta să fie susceptibil de executare, cu alte cuvinte să producă efecte în curs, a căror stopare să tindă a se realiza prin cerere.

     Prin urmare, nu poate fi suspendat un act administrativ care şi-a epuizat efectele înainte de pronunţarea instanţei, fie chiar şi după sesizarea acesteia, deoarece, ordinul emis de instanţă se raportează la momentul pronunţării.

     De asemenea, reţine Curtea că, nu poate fi suspendat un act administrativ a căror efecte se produc „eo ipso” , fără un impact palpabil, material, în mediul înconjurător şi fără o activitate ulterioară emiterii prin care să fie adus la îndeplinire, fiind de netăgăduit că, Procesului verbal FN/07.07.2010 este cel ce stabileşte impactul palpabil material, şi care urma a fi dus la îndeplinire prin emiterea Deciziei nr.28/01.09.2010.

     2. În referire la motivul de recurs privind emiterea deciziei urmare efectuării unui control, prin care s-a propus înlăturarea unor nereguli constatate, Curtea apreciază că, şi acest motiv de recurs este nefondat, urmând a fi respins conform art.312 Cod pr.civilă, deoarece „îndoiala serioasă” asupra legalităţii actului administrativ, nu poate fi stabilită printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului , astfel încât, măsura suspendării să fie provizorie, ştiut fiind că, nu este permisă o prejudecare a fondului litigiului.

     În contextul dat, Curtea reţine că, drepturile şi sporurile enumerate în conţinutul deciziei CURŢII DE CONTURI, se regăsesc în contractul colectiv de muncă, pentru care nu s-a făcut dovada că ar fi fost desfiinţat prin hotărâre judecătorească sau prin acordul părţilor, ori, prin decizie, s-a stabilit în sarcina ordonatorului de credit, obligaţia de a dispune măsuri legale pentru stabilirea întinderii prejudiciului ce ar reprezenta:

-        plăţi nelegale acordate sub forma unor drepturi băneşti sau în natură salariaţilor instituţiei;

-        recuperarea acestora şi obligaţia de a dispune măsuri legale pentru virarea sumelor reprezentând impozit pe venit şi a celorlalte contribuţii.

Concluzionând în privinţa acestui aspect, Curtea reţine că, intimaţii reclamanţi se află în prezenţa unui contract colectiv de muncă valabil încheiat în urma negocierii între partenerii sociali, şi care, prin necontestarea sa se impune cu putere de lege între părţile contractante, acesta fiind mobilul efectuării plăţilor, situaţie ce se circ umscrie unui argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ.

3-4. În referire la motivele de recurs privind fondul cererii de suspendare a executării actului administrativ – „caz bine justificatşi „pagubă iminentă”,  Curtea apreciază că, şi acestea sunt nefondate urmând a fi respinse, conform art.312 Cod pr.civilă, deoarece, potrivit art.14 al.1 din lege În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art.7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral, până la pronunţarea instanţei de fond…”.

         Formularea textului de lege sus-citat sugerează a fi necesare de îndeplinit următoarele condiţii de admisibilitate :

-        caz bine justificat;

-        prevenirea unei pagube iminente,

ţinând cont de toate interesele confruntate în proces.

         Aşa fiind, reţine Curtea că, atunci când legiuitorul a avut în vedere cazul bine justificat, a urmărit ca instanţa să analizeze dacă dosarul care i se prezintă spre soluţionare este justificat, în măsura necesară pronunţării unei măsuri, ordin, dispoziţie, pentru aplicarea imperium-ului care-i este conferit.

         Formularea din textul în discuţie arată doar că, examinarea temeiniciei cererii dedusă spre judecată se face, în această materie, cu o intensitate sporită şi cu o chibzuire mai aprofundată, instanţa trebuind să fie deosebit de atentă cu tranşarea provizorie a materiei litigioase.

         Procedând la analizarea „cazului bine justificat” Curtea reţine că, interpretarea normelor juridice de către pârâtă, la emiterea actelor administrative şi care privesc: „acordarea unui anumit drept, nu poate fi acordat angajatului, chiar dacă există un contract colectiv de muncă negociat de părţi”, sunt prin ele însele de natură a crea convingerea existenţei unui caz bine justificat.

         În atare condiţii, Curtea apreciază ca fiind corectă, legală şi temeinică, interpretarea instanţei de fond, precum că, ne-am afla în faţa unui caz bine justificat în accepţiunea art.2 lit.”t” coroborat cu art.14 din Legea nr.554/2004, deoarece, prezumţia de legalitate a actului administrativ este o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrarie.

         Astfel, Curtea constată că, instanţa de fond s-a aflat în situaţia de a „pipăi fondul cauzei” nu să-l soluţioneze în întregime, în acest sens, statuându-se în doctrină şi jurisprudenţă că, nu vor fi admise probe care presupun o tergiversare a procesului, însă singurele apărări permise pentru ca instanţa să poată verifica „aparenţa în drept” sunt argumentele legale, apărări pe care instanţa trebuie să le ia în considerare.

          Aşa fiind, luând în considerare aparenţa dreptului în speţă, Curtea apreciază în sensul îndeplinirii sus-menţionatei condiţii privind cazul bine justificat, ca unul dintre cazurile de admisibilitate a cererii, aşa după cum legal şi temeinic a reţinut şi instanţa de fond.

         De altfel, în aprecierea făcută, în mod legal instanţa de fond a avut în vedere principiul consacrat în plan european prin Recomandarea nr.R/(89)8 adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la 13.09.1989 referitoare la protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă, de care judecătorul naţional trebuie să ţină seama, prin prisma calităţii României de membră a Consiliului Europei.

         În ceea ce priveşte condiţia privind paguba iminentă, Curtea reţine că, instituţia suspendării actului administrativ este singura care foloseşte această noţiune, pe care o defineşte în art.2 lit.”s” din Legea nr.554/2004, definiţia fiind elaborată special pentru această procedură, toate caracteristicile surprinse în ea referindu-se la ipoteze care pot fi întâlnite în practică şi care impun constatarea pagubei iminente.

         Astfel, paguba iminentă este prejudiciul material viitor, dar previzibil cu evidenţă sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice ori a unui serviciu public.

         Sus-menţionatele reţineri sunt în deplină concordanţă cu aceeaşi Recomandare europeană sus-citată, care a statuat că, „executarea iminentă şi integrală a actelor administrative contestate sau a fi susceptibile contestate, poate cauza persoanelor, în anumite circumstanţe, un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune a fi evitat în măsura posibilului”, ori, în speţă, este de netăgăduit că instanţa de fond, în mod legal a apreciat că suspendarea executării actului administrativ, este o măsură de protecţie jurisdicţională provizorie, ce a fost dispusă prin examinarea ansamblului circumstanţelor şi intereselor prezente.

         Având în vedere caracterul provizoriu al măsurii, în mod legal şi temeinic instanţa de fond a apreciat ca fiind un motiv suficient şi concludent pentru a considera întrunită cerinţa „pagubei iminente”, urmare constatării că, neplata în continuare a drepturilor de natură socială în beneficiul angajaţilor, este de natură a determina denunţarea contractelor individuale de muncă, încheiate cu aceştia la iniţiativa angajatorului, determinând astfel blocarea activităţii administraţiei publice locale şi perturbarea gravă a funcţionării unui serviciu public administrativ, cu consecinţe directe şi imediate.

         De altfel, noţiunea de „prejudiciu iminent, astfel cum este cuprinsă în conţinutul art.2 lit.”ş” din Legea nr.554/2004 prevede două sensuri alternative ale conceptului de prejudiciu iminent, după cum urmează:

-        primul sens se referă la „prejudiciu material viitor şi previzibil”;

-        al doilea sens se referă la „perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi sau a unui serviciu public”,

astfel că, Curtea apreciază îndeplinirea în speţă a ambelor sensuri ale noţiunii, atât timp cât, salariaţii vizaţi de măsură ar suporta un prejudiciu material viitor şi previzibil, iar din punct de vedere economic ar apare o perturbare gravă a funcţionării autorităţii ai căror salariaţi sunt.

Sus-menţionata apreciere a Curţii, este justificată şi prin împrejurarea că, noţiunea de „perturbare” nu este definită de lege, ceea ce înseamnă că, aceasta este folosită în înţelesul său din limbajul obişnuit şi care înseamnă, conform Dicţionarului explicativ al limbii române „deranjament, tulburare în starea sau în mersul firesc al unui lucrul, al unui fenomen”.

Cu alte cuvinte, la fel ca şi în cazul primei ipoteze, cea a prejudiciului material viitor previzibil cu evidenţă, este apreciată de Curte ca un început de perturbare a funcţionării autorităţii, deci o distorsionare în curs , ce ameninţă însăşi funcţionarea autorităţii publice, iar nu simpla sa activitate.

Celelalte argumente ale recurentei privind actul administrativ, suspendarea actelor administrative ca o situaţie de excepţie, precum şi aspectele privind crearea unui prejudiciu bugetului local, apar ca fiind nepertinente în raport cu argumentele sus-expuse, ele nefiind de natură a modifica aprecierile instanţei.

Pentru toate considerentele arătate, cum nu sunt motive pentru a se dispune reformarea hotărârii recurate, Curtea văzând şi dispoziţiile art.312 Cod pr.civilă, respinge recursul dedus judecăţii, ca nefondat.

În referire la cheltuielile de judecată privind activitatea procesuală desfăşurată, Curtea reţine:

Pornind de la împrejurarea că, cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de bani pe care trebuie să le suporte părţile în legătură cu activitatea lor procesuală, şi văzând şi dispoziţiile art.274 Cod pr.civilă, potrivit cărora „Partea, care cade în pretenţii, va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, Curtea apreciază în sensul obligării recurentei la plata sumei de 372 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatelor, reprezentând onorariu de avocat.

La baza aprecierii sus-expuse, stă împrejurarea că, obligaţia de restituire a cheltuielilor de judecată derivă din culpa procesuală a părţii ce a generat-o, altfel spus partea din vina căreia s-a purtat procesul, trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat de partea câştigătoare, pentru că, cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancţiune procedurală.

Reţine Curtea că, cheltuielile de judecată au şi rolul de a despăgubi partea care a câştigat procesul şi care nu este vinovată de declanşarea activităţii judiciare, astfel că, ele au fost acordate de către Curte deoarece, nu există posibilitatea cenzurării lor, astfel cum solicită recurenta, pe considerentul că „şi-a îndeplinit atribuţiile prevăzute de lege”.

         De altfel, potrivit dispoziţiilor Legii nr.51/1995 republicată, privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, contractul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului, iar onorariul se stabileşte prin negociere, astfel că, instanţa nu este îndreptăţită să reducă cuantumul acestuia.

         În speţă nu pot fi aplicabile nici disp.art.274 al.3 Cod pr.civilă, deoarece, acestea reglementează un aspect al raportului juridic de drept procesual civil dintre părţile litigante, textul stabilind modalitatea de calculare a sumei datorate cu titlu de cheltuieli e judecată de către cel ce a căzut în pretenţii, părţii care le solicită.

         Aşa fiind, Curtea dispune obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, în sumă totală de 372 lei, reprezentând onorariu avocat.