13. Acţiune având ca obiect obligarea autorităţii publice la comunicarea unor acte administrative – procese verbale de contravenţie. Refuz nejustificat.

                                                                                                    Decizia civilă nr.207/17.03.2011

                                                                                                          Dosar nr.3043/118/2010

Prin acţiunea adresată Tribunalului Constanţa - Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, şi înregistrată sub nr.3043/118 din 18.03.2010, reclamantul B.V.A a solicitat instanţei în contradictoriu cu MINISTERUL INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE - INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI ROMÂNE ŞI INSPECTORATUL DE POLIŢIE AL JUDEŢULUI CONSTANŢA şi MINISTERUL INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE - INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI ROMÂNE, DIRECŢIA POLIŢIEI RUTIERE, ca prin hotărâre judecătorească să se dispună:

1.) - obligarea pârâtelor la comunicarea unei copii de pe procesele verbale menţionate în cazierul auto nr.122573/14.10.2008;

2.) - obligarea celor 2 pârâte să înainteze plângerile contravenţionale instanţelor judecătoreşti competente sau inspectoratelor judeţene competente.

Motivând acţiunea, reclamantul învederează în esenţă că, la 14.10.2008 a luat la cunoştinţă că, figurează în evidenţele Serviciului Poliţiei Judeţene Constanţa cu un număr de 14 contravenţii, sancţionate prin tot atâtea procese verbale.

Pretinde reclamantul că, aceste procese verbale nu i-au fost comunicate, împrejurare faţă de care a solicitat comunicarea, pentru a fi în măsură să le conteste, dar nici până la momentul investirii instanţei nici SERVICIUL POLIŢIEI RUTIERE CONSTANŢA, nici DIRECŢIA POLIŢIEI RUTIERE, nu au dat curs solicitării sale, aceasta chiar în condiţiile în care după ce a înţeles că i se refuza comunicarea, dată fiind o dispoziţie a comisarului sef Constantin Dancu, a procedat la 21.08.2009, la notificarea prin intermediul executorului judecătoresc.

Se susţine că, s-a adresat Judecătoriei Constanţa, formulând plângeri împotriva unora din procesele verbale menţionate în cazierul auto, însă „unele instanţe” au suspendat deja plângerile, întrucât SERVICIUL POLIŢIEI RUTIERE CONSTANŢA nu a depus o copie a procesului verbal.

Apreciază reclamantul că, se află în ipoteza consacrată de art.8 alin.1 teza finală din Legea nr.554/2004, deoarece prin refuzul pârâtelor de a-i comunica o copie de pe procesele verbale sau de a înainta instanţelor competente plângerile formulate, accesul său la justiţie este inexistent, fiind pur şi simplu în situaţia de a nu se putea plânge unei instanţe (drept garantat de CEDO).

Pentru termenul de judecată din 16.04.2010, la dosarul cauzei a fost înaintă cererea formulată de INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI ROMÂNE, prin care se solicita instanţei, ca reclamantul să precizeze „ cu cine înţelege să se judece”.

Prin „Precizările” depuse la termenul de judecată din 28.05.2010, reclamantul menţionează că, înţelege să poarte judecata în contradictoriu cu INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI ROMÂNE şi cu INSPECTORATUL DE POLIŢIE AL JUDEŢULUI CONSTANŢA.

La termenul de judecată din 10.09.2010, instanţa a solicitat reclamantului, în acord cu disp.art.129 alin.4 Cod pr.civ, „precizări scrise” în referire la obiectul pricinii, prin care să arate care au fost instanţele competente ce trebuiau a fi sesizate cu plângerile contravenţionale formulate şi totodată, să de pună la dosarul cauzei dovada înregistrării acestor plângeri, respectiv dovada comunicării de către birourile executorilor judecătoreşti a notificărilor adresate pârâţilor.

S-a dispus, totodată, luarea interogatoriului reclamantului, probă care a fost administrată la termenul de judecată din 12.11.2010.

Pârâţii nu au înaintat la dosarul cauzei întâmpinare.

INSPECTORATUL JUDEŢEAN AL POLIŢIEI CONSTANŢA a solicitat prin „notele scrise” şi concluziile orale expuse de reprezentantul convenţional, respingerea ca a inadmisibilă a acţiunii deduse judecăţii, „motivat de faptul că instituţia nu are calitatea de organ constatator pentru a da curs cererii”, iar în ipoteza cenzurării apărărilor formulate pe cale de excepţie, respingerea ca nefondată.

Prin Sentinţa civilă nr.1465/CA/12.11.2010, Tribunalul Constanţa, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârât şi acţiunea formulată de reclamantul B.V.A, ca nefondată.

Pentru a aprecia de această manieră, instanţa de fond, în considerarea disp.art.137 Cod pr.civ., potrivit cu care „ instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte cercetarea în fond a pricinii” a analizat cu prioritate excepţia inadmisibilităţii, reţinând următoarele:

Excepţia este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Mijloc de apărare specific, caracterizat prin trăsături ce o apropie şi în acelaşi timp o deosebesc atât de excepţiile de procedură, cât şi de apărările de fond, inadmisibilitatea se circumscrie excepţiei numai în măsura în care, dreptul sau pretenţiile reclamantului nu pot fi ocrotite pe calea procesuală aleasă sau pentru valorificarea lor se cere parcursă o procedură prealabilă, care face incidentă prevederea art.109 alin.(2) Cod pr.civ.

În raport de limitele investirii, obiectul acţiunii în contencios, astfel cum a fost precizat de reclamant, îl constituie refuzul de a-i fi comunicată o copie a proceselor verbale de contravenţie, respectiv de a fi înaintate plângerile instanţelor judecătoreşti competente.

Art.8 alin.(1) din Legea nr.554/2004 prevede că :

„Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-u act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art.2 alin.1 lit.”h”, poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Din analiza dispoziţiei legale menţionate, reţine instanţa de fond că ar rezulta faptul că, actul atacat în justiţie poate fi, atât actul administrativ tipic, cât şi actul atipic, adică tăcerea administrativă, respectiv refuzul nejustificat, ca acte asimilate actului administrativ unilateral.

Prin urmare, apreciază instanţa de fond că, apărarea procesuală formulată de pârât, sub motiv că IPJ Constanţa nu are calitatea de organ constatator al contravenţiilor, pentru a da curs cererii reclamantului, a fost cenzurată, fiind respinsă excepţia inadmisibilităţii şi analizate, pe fond, pretenţiile reclamantului.

Analiza cererii reclamantului, prin prisma argumentelor invocate şi a apărărilor formulate de pârât şi a materialului probator administrat în cauză, relevă caracterul nefondat al pretenţiilor deduse judecăţii, apreciază instanţa, deoarece:

Susţinerile din cererea introductivă de instanţă privitoare la „tăcerea administraţiei publice” desprinsă din atitudinea funcţionarilor care nu au dat curs solicitărilor sale de comunicare a informaţiilor solicitate, din ordinul comisarului şef D.C, au rămas la nivel de simple afirmaţii, nefiind susţinute probator.

Deşi în cuprinsul cererii, reclamantul a arătat că, în probaţiune înţelege să se folosească de interogatoriu şi martori, acesta nu a indicat numele martorilor şi nici nu a depus interogatoriu, iar la termenul de judecată la care s-a prezentat în instanţă spre a-i fi administrat interogatoriul dispus în temeiul art.129 alin.5 Cod pr.civ., nu a stăruit în cererea de probaţiune.

Înscrisurile depuse de pârât, infirmă existenţa unei „tăceri administrative” în referire la pretinsa lipsă de răspuns la solicitările adresate prin notificările transmise prin intermediul birourilor executorilor judecătoreşti.

INSPECTORATUL DE POLIŢIE AL JUDEŢULUI CONSTANŢA a răspuns cu adresa nr.15357/24.10.2008, la notificarea transmisă prin intermediul biroului executorului judecătoresc, comunicând-o reclamantului prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, la adresa sa de domiciliu.

Expediţia poştală a fost avizată/reavizată, însă reclamantul nu a ridicat corespondenţa, fapt ce nu poate fi imputat autorităţii.

Este adevărat că, reclamantul a invocat şi notificarea adresată copârâtului INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI ROMÂNE, înregistrată sub nr.448/21.10.2008 la BEJ „D.V şi G.A”, însă nu s-a făcut dovada, sub aspect probator a comunicării acestei notificări.

         Se mai reţine că, nici critica privitoare la „ refuzul nejustificat” al pârâţilor de a-i rezolva cererea, respectiv „de a-i fi comunicată o copie a proceselor verbale de contravenţie sau de a înainta instanţelor competente plângerile” nu se verifică.

         „Refuzul nejustificat” – în accepţiunea art.2 lit.”i” din Legea nr.554/2004, semnifică „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane”, în vreme ce „ excesul de putere” este definit la lit.”n” din art.2 ca fiind „ exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţelor prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.

         Urmare sus-menţionatelor reţineri, instanţa apreciază că, în speţă, nu se află în ipoteza unui refuz nejustificat, în raport de dispoziţiile legii cadru a contravenţiilor - OG.2/2001, nerevenind nici unuia din pârâţi obligaţia de a da curs cererilor reclamantului, de vreme ce nici una dintre entităţi nu avea calitatea de organ constatator al faptelor contravenţionale constatate prin procesele verbale dresate pe numele reclamantului.

         Pentru considerentele expuse, instanţa de fond a apreciat întemeiată susţinerea din „Notele scrise” formulate de INSPECTORATUL DE POLIŢIE AL JUDEŢULUI CONSTANŢA, potrivit cu care, prin cererea sa reclamantul urmăreşte „suspendarea executării sancţiunilor contravenţionale stabilite în procesele verbale”.

         Astfel, chiar dacă scopul declarat al acţiunii este sancţionarea refuzului apreciat ca nejustificat, de soluţionare a cererii, instanţa constată că, scopul imediat al demersului judiciar declanşat de reclamant îl reprezintă, practic, repunerea în termenul de contestare al proceselor verbale, care curge – după cum se dispune de art.31 din OG.2/2001, de la data înmânării sau comunicării acestora.

         Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs B.V.A, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu următoarea motivaţie, în esenţă:

-        în mod greşit instanţa de fond a apreciat că, în cauză nu sunt incidente disp.art.8 din Legea nr.554/2004, atât timp cât, cererea însoţită de plângere împotriva fiecărui proces verbal a fost trimisă către pârâta intimată, prin intermediul executorului judecătoresc, solicitând comunicarea unei copii de pe fiecare proces verbal, precum şi înaintarea plângerilor instanţei competente.

Se arată că, recurentul nu are cunoştinţă de organul  constatator, întrucât nu i-au fost comunicate procesele verbale şi nici nu are cum să intre în posesia lor pentru a cunoaşte cine ar fi instanţa competentă a le soluţiona.

         Prin întâmpinare, pârâtul INSPECTORATUL DE POLIŢIE AL JUDEŢULUI CONSTANŢA, solicită a se constata că, instanţa de fond în mod corect a reţinut inadmisibilitatea cererii reclamantului, apreciind că, hotărârea pronunţată de aceasta este temeinică şi legală.

         Examinând actele şi lucrările dosarului, prin prisma susţinerilor părţilor, văzând şi dispoziţiile art.312 Cod pr.civilă, Curtea respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente, în esenţă:

         Instanţa a fost investită de către recurentul B.V.A cu soluţionarea cauzei având ca obiect:

 1.) - obligarea pârâtelor la comunicarea unei copii de pe procesele verbale menţionate în cazierul auto nr.122573/14.10.2008;

 2.) - obligarea celor 2 pârâte să înainteze plângerile contravenţionale instanţelor judecătoreşti competente sau inspectoratelor judeţene competente,

invocându-se ca temei de drept aplicabil, dispoziţiile art.8 din Legea nr.554/2004.

Potrivit sus-menţionatului text de lege „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art.2 alin.1 lit.”h”, poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.

Faţă de conţinutul textului de lege sus-citat, Curtea reţine că, formularea „Nu a primit nici un  răspuns în termenul prevăzut de al.1 lit.”h” din teza I al al.1 al art.8 din Legea nr.554/2004, şi, respectiv, formularea „prin nesoluţionarea în termen” teza II a aceluiaşi alineat, evocă, în esenţă, ceea ce tradiţional se exprimă prin sintagma „tăcerea administraţiei publice” .

Totodată, Curtea reţine că, aşa după cum corect a apreciat şi instanţa de fond, al.1 al textului de lege sus-citat, se referă, atât la atacul în justiţie al actului administrativ tipic, adică al manifestării unilaterale exprese de voinţă, cât şi la atacul în justiţie al actului administrativ atipic, adică a tăcerii, respectiv a refuzului nejustificat, dispoziţiile venind să contureze şi sfera subiectelor obligate să introducă plângere prealabilă.  

În practică s-a statuat că, acţiunile reglementate de teza II a al.1 din legea contenciosului sunt, în primul rând, în constatare, în sensul că, prin ele se solicită a se constata că nu s-a primit nici un răspuns în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, iar conform art.2 al.1 lit.”h” din lege,  să se constate că există un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, în sensul art.2 al.1 lit.”i” din lege.

Această distincţie, foarte tranşantă în dreptul comun, unde operează regula după care nu se poate introduce o acţiune în constatare dacă există posibilitatea unei acţiuni în realizarea dreptului, nu este relevată în acţiunile de contencios administrativ, care au ca obiect „tăcerea administraţiei” sau „refuzul nejustificat”, reclamantul, cum este situaţia din speţă, putând cere obligarea administraţiei să elibereze un act, un înscris etc.

Cu toate acestea, reţine Curtea că, susţinerile recurentului făcute prin acţiunea dedusă judecăţii, cât şi prin motivele de recurs, au rămas la nivel de simple afirmaţii, nefiind susţinute probator, în sensul că, nu aui fost produse dovezi în sensul art.1169 Cod civil, din care să rezulte veridicitatea lor.                                

         Mai mult decât atât, apreciază Curtea că, în mod legal şi temeinic instanţa de fond a reţinut c ă, înscrisurile depuse de recurentul pârât infirmă existenţa unei „tăceri administrative”în referire la pretinsa lipsă de răspuns la solicitările adresate prin notificările trimise prin intermediul birourilor executorilor judecătoreşti.

         Astfel, INSPECTORATUL DE POLIŢIE AL JUDEŢULUI CONSTANŢA, a răspuns solicitării recurentului cu adresa nr.15357 din 24.10.2008, la notificarea transmisă prin BEJ D.V, comunicând-o recurentului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, la adresa de domiciliu indicată şi la sediul BEJ, în care a menţionat că „Nu IPJ  CONSTANŢA este emitentul proceselor verbale pe care acesta le contestă”, cu recomandarea de a se adresa potrivit prevederilor legale în vigoare instituţiilor emitente.

         Probatoriul administrat în cauză determină Curtea a reţine că, o parte din procesele verbale reclamate a nu fi comunicate, au ca organ emitent IPJ Prahova – exemplu PV seria CC nr.1054352, ori, o astfel de situaţie face veridică reţinerea instanţei de fond precum că, în speţă, nu ne aflăm în ipoteza unui refuz nejustificat, în raport cu dispoziţiile legii cadru a contravenţiilor OG nr.2/2001, republicat, nerevenind nici uneia dintre părţi obligaţia de a da curs cererilor recurentului, de vreme ce, cele două entităţi nu aveau calitatea de organ constatator al faptelor contravenţionale constatate prin procese verbale dresate pe numele recurentului.

         Curtea apreciază că, susţinerile recurentului privind aplicabilitatea în speţă a disp.art.32 al.2 din OG nr.2/2001 republicat, privind regimul juridic al contravenţiilor, sunt nefondate deoarece, IPJ CONSTANŢA nu este organul din care face parte agentul constatator, intimata nu are cum să deţină procesele verbale de contravenţie contestate şi nici documentaţia ce a stat la baza încheierii acestora, pentru a le putea înainta instanţei competente, iar în lipsa actului constatator, aceasta nu poate înainta nici eventuala plângere a petentului întrucât nu cuprinde date cu privire la locul săvârşirii contravenţiei, pentru a identifica instanţa competentă teritorial să soluţioneze plângerea, conform prevederilor art.118 al.1 din OUG nr.195/2002 republicată, privind circulaţia pe drumurile publice.