6. Procedura insolvenţei. Antrenare răspundere patrimonială a administratorului debitoarei conform art.138 lit.”a, c, d, e” din Legea nr.85/2004.Condiţii de admisibilitate

                                                                                                  Decizia ci vilă nr.54/19.01.2011

                                                                                                             Dosar nr.2/88/2009

Prin cererea înregistrată la tribunalul Tulcea sub nr.2/88/2009 la data de 05 ianuarie  2010, reclamantul Cabinet Individual Insolvenţă „I.I”, în calitate de lichidator al debitoarei S.C. F.P S.R.L a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul G.T, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună atragerea răspunderii personale a pârâtului în conformitate cu art.138 al.1 lit.a, c, d, şi e  şi obligarea la plata pasivului debitoarei până la concurenţa sumei de 69.915 RON.

         În motivarea cererii reclamantul a arătat că, pârâtul a fost administratorul debitoarei S.C. F.P S.R.L. şi a folosit bunurile societăţii sau creditele persoanei juridice în folosul propriu, sau în cel al unei alte persoane, a dispus în interes personal continuarea activităţii care a dus, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi, nu a ţinut o contabilitate în conformitate cu legea şi a ascuns o parte din actul persoanei juridice.

         S-a mai arătat că, deşi legal notificat, pârâtul a refuzat să predea activele societăţii debitoare, pretinzând că nu le mai deţine, dar nu justifică în nici un fel de ce nu mai deţine bunurile societăţii debitoare.

         De asemenea, s-a mai arătat că, a folosit sumele de bani încasate urmare vânzării bunurilor debitoarei pe care le-a folosit în interes personal, fără a achita creditorii debitoarei, iar în actele societăţii nu rezultă nici datoriile bugetare pe care le are debitoarea.

         Legal citat, pârâtul a depus întâmpinare, prin care a arătat că, reclamantul nu a făcut nici un fel de probe pentru a-şi proba susţinerile, iar în ceea ce priveşte bunurile societăţii în speţă cele două autoturisme au fost înstrăinate în mod legal, pe baza unei facturi fiscale şi în mod eronat în lipsa documentelor contabile, reclamantul a presupus că sumele încasate nu au fost înregistrate în contabilitate.

         S-a mai arătat că, simpla invocare a faptelor prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006, nu atrage automat răspunderea administratorului, deoarece legiuitorul  nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina administratorului ci a prevăzut posibilitatea atragerii răspunderii decât după administrarea de probe.

         În consecinţă a solicitat a fi respinsă cererea reclamantei ca nefondată.

Prin Sentinţa civilă nr.811/26.03.2010 pronunţată de Tribunalul Tulcea, s-a admis acţiunea formulată de lichidatorul debitoarei S.C. F.P S.R.L.,  fiind obligat pârâtul G.T la plata sumei de 69.955 lei, reprezentând pasivul debitoarei neacoperit.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că, răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006, nu este o extindere a procedurii falimentului asupra administratorului, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârşirea unei fapte din cele enumerate de textul de lege, acesta a contribuit la ajungerea societăţii debitoare în stare de insolvenţă.

Natura juridică a răspunderii administratorului este aceea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.

Pentru a  fi vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată trebuie îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale care rezultă din art. 998 – art.999 Cod civil.

Prejudiciul constă pentru creditori în ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, în lipsa sumelor disponibile pentru plata obligaţiilor exigibile către aceştia, stare de fapt şi de drept ce este prejudiciabilă pentru creditori întrucât de regulă aceasta presupune nu doar imposibilitatea temporară de plată a creditorilor ci una de acoperire integrală a acestora.

Raportat la fapta ilicită trebuie avut în vedere caracterul limitativ al enumerării cuprinse în art.138 al.1, legiuitorul stabilind în mod expres şi exclusiv categoriilor de fapte ilicite pentru care membrii organelor de conducere sau de supraveghere, precum şi orice persoane care au cauzat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvenţă pot fi trase la răspundere.

Tribunalul a reţinut că, din probele administrate în cauză, inclusiv din dosarul de faliment, din declaraţiile de creanţă, tabelul creditorilor, raportul administratorului judiciare  raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză rezultă atât prejudiciul produs creditorilor prin neachitarea creanţelor cât şi fapta ilicită a fostului administrator constând în folosirea bunurilor societăţii şi creditelor societăţii, în folosul propriu, continuarea activităţii care a dus, în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăţi, nu a ţinut o contabilitate în conformitate cu legea şi a ascuns actele persoanei juridice.

Faptele săvârşite de fostul administrator se încadrează în dispoziţiile art.138 al.1 lit.”a,c,d şi e” din Legea nr.85/2006, iar legătura de cauzalitate între faptele săvârşite şi prejudiciul produs creditorilor este evident, de vreme ce a rezultat şi din raportul de expertiză contabilă că disponibilităţile materiale şi băneşti ale debitoarei nu au fost folosite pentru achitarea creanţelor creditorilor.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul G.T, apreciind-o ca fiind nelegală şi netemeinică, fără a indica motivele de recurs, susţinând următoarele critici:

- nici instanţa şi nici lichidatorul nu au demonstrat ca în calitate de administrator al SC F.P SRL, a contribuit la ajungerea societăţii debitoare în stare de insolvenţă, procedând numai la invocarea unor prevederi din Legea nr.85/2006;

- nu se precizează care este temeiul legal în baza căruia, natura juridică a răspunderii administratorului este aceea a unei persoane speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale;

- temeiul juridic pentru răspunderea delictuală – art. 998, art.999 Cod civil, nu are nicio legătură cu obiectul acestei cauze care are ca obiect o activitate comercială;

- instanţa de fond nu a analizat şi nu a ţinut cont, sub nicio formă, de obiecţiunile la raportul de expertiză contabilă depus la termenul din 22.01.2010, nefăcând nici măcar referire la aceasta în cuprinsul hotărârii.

Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Examinând recursul prin prisma criticilor aduse hotărârii şi care au fost formulate în termenul legal prevăzut de art.303, critici  care au fost încadrate în dispoziţiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că este nefundat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art.138 al.1 din Legea nr.85/2006 „la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

           a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;

           c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi;

           d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea;

          e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;

În mod corect a reţinut judecătorul sindic că, răspunderea persoanelor implicate în conducerea, supravegherea sau activitatea debitoarei ajunsă în stare de insolvenţă este o răspundere civilă pentru fapta proprie ce întruneşte multe din caracteristicile răspunderii delictuale.

Răspunderea membrilor organelor de conducere ale debitorului este o răspundere faţă de debitor iar nu faţă de creditori, fiind menită să asigure repararea prejudiciului cauzat debitorului prin ajungerea lui în stare de insolvenţă.

         În atare situaţie aceştia răspund pentru partea de pasiv a debitorului care este o consecinţă a faptelor săvârşite, pasiv astfel cum apare evidenţiat conform tabelului definitiv al creanţelor înregistrat la tribunal.

Fiind vorba de o răspundere delictuală, pentru a fi angajată este necesar a fi îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale conform art.998 Cod civil: fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Debitoarea avea obligaţia, prin administrator statutar, să depună la dosarul cauzei actele şi informaţiile prevăzute la art.28 alin.(1) în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii (art.35 din Lege).

         Dispoziţiile art.1 al.1 din Legea nr.82/1991, instituie obligaţia pentru societăţile comerciale,societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice de a organiza şi conduce contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi, şi contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activităţii.

Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art.1 revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective.

         Art.73 alin.1 lit.c din Legea nr.31/1990 stabileşte în sarcina administratorilor răspunderea solidară faţă de societate pentru existenţa registrelor cerute de lege şi pentru corecta lor ţinere.

În speţă, din raportul depus de lichidator a rezultat că debitoarea, prin administratorul statutar în persoana recurentului, nu a respectat obligaţia prevăzută de art.28 din Legea nr.85/2006, de a preda documentele contabile deşi acesta susţine că a ţinut contabilitate societăţii până la dizolvarea acesteia

         Nedepunerea documentelor cerute de legiuitor şi nepredarea contabilităţii către lichidatorul judiciar creează prezumţia relativă că acestea lipsesc, sau că nu sunt întocmite conform legii, iar cum această prezumţie simplă nu a fost răsturnată de către pârât se reţine în sarcina acestuia săvârşirea unei fapte ilicite ce a avut drept consecinţă aducerea societăţii în stare de insolvenţă şi prejudicierea creditorilor.

Vinovăţia pârâtului sub forma intenţiei directe sau indirecte, rezultă din însăşi încălcarea dispoziţiilor legale, în sensul că, deşi avea anumite obligaţii stabilite de Legea nr.31/1990 şi Legea contabilităţii nr.82/1991, acesta a exercitat atribuţiile de administrator social fără respectarea acestor obligaţii, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu fiind prezumat cât timp există starea de insolvenţă.

  Prejudiciul este cert, lichid şi exigibil şi este dat de faptul că societatea debitoare, ajunsă în stare de insolvenţă, se află în imposibilitatea de a-şi acoperi datoriile în sumă de 69.915 lei legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită, respectiv nerespectarea şi aplicarea legii, şi starea de insolvenţă fiind de asemenea dovedită.

Din înscrisul emis de Primăria mun.Tulcea rezultă că, debitoarea figurează în evidenţele fiscale cu o remorcă Metalcar şi o basculantă, bunuri care nu au fost predate lichidatorului deşi există o hotărâre definitivă şi executorie în acest sens din data de 23.11.2007(Sentinţa civilă nr.2177).

Deşi a susţinut că, a vândut bunurile recurentul nu a depus înscrisuri în acest sens, nu a făcut dovada înregistrării în contabilitate a facturilor şi preţului încasat, destinaţia sumelor încasate.

Obiecţiunile la raportul de expertiză contabilă depus la termenul din 22.01.2010 sunt lipsite de relevanţă câtă vreme prejudiciul produs este cel înscris în tabelul de creanţe al debitoarei.

În ceea ce priveşte criticile aduse hotărârii de recurent prin notele scrise formulate de avocat şi depuse la dosar la data de 18.01.2011, Curtea urmează a aprecia tardivitatea formulării acestora, în considerarea dispoziţiilor art.303 din Codul de procedură civilă , motiv pentru care acestea nu vor fi examinate.