Acţiune in revendicare imobiliară întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil formulate după intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001.

4. Acţiune in revendicare imobiliară întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil formulate după intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001. Neîndeplinirea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001. Inadmisibilitate. Noţiunea de ”bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Decizia nr.33/2008 pronunţată în Secţiile Unite tranşează situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, premisele unei jurisprudenţe unitare în acest sens.

C.E.D.O. a remarcat, totodată, anterior dezlegării date prin decizia menţionată, că instanţa supremă are o soluţie jurisprudenţială unitară şi constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acţiunii în revendicare formulate ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru contra României, 2005).

Tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în egală măsură, că simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective” (cauza Păduraru contra României, 2005, Cauzele Constandache, Lungoci sau Palmaru contra României).

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind „concret şi efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entităţi publice nu are nicio relevanţă câtă vreme nu s-a dovedit că partea mai beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii în revendicare.

Pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute.

Cod civil, art. 480

Decizia ICCJ 33/2008

Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană

a Drepturilor Omului, art. 1

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanta sub nr.23148/212/2010, reclamanţii B.I., A.M. (fostă B.M), P.C (fostă B.C.) şi B.V. au chemat in judecata pe pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local Constanţa şi Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună, în principal, obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie terenul situat în Constanta, str. I.U. nr.65, judeţ Constanţa având o suprafaţa de 700 mp, şi, în subsidiar, obligarea pârâţilor să le lase în deplină proprietate şi posesie o suprafaţă de teren de 700 mp, pe raza localităţii Constanţa, în compensarea proprietăţii de 700 mp, situată în localitatea Constanţa, str. I.U. nr. 65, jud. Constanţa.

Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile recurentului reclamant, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Este indubitabil că reclamantul B.L. se află în situaţia de a solicita direct în instanţă, prin formularea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil restituirea imobilului situat în Constanţa, strada I.U. nr. 65, compus din teren în suprafaţă de 700 m.p.

Acţiunea reclamantului B.L. întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil, art. 6 pct. 2 din Legea nr. 213/1998, art. 8 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O. a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 22 octombrie 2008.

Fără a nega încadrarea situaţiei de fapt deduse judecăţii în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamantul B.L. a pretins că trebuie acordată prioritate dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, susţinându-se că soluţia menţionată este cuprinsă şi în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunţată cu privire la această chestiune prin decizia nr. 33/9.06.2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Instanţele de fond şi de apel au dezlegat în mod judicios problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 şi Codul civil, ca lege generală, invocat de reclamant ca temei al cererii lui de restituire a imobilului din Municipiul Constanţa, strada I.U. nr.65.

În doctrina juridică românească este unanim admis faptul că, pentru a se stabili care sunt normele operante în speţă, trebuie făcută mai întâi trimiterea la principiul care guvernează concursul dintre legea generală şi cea specială. Astfel, generalia specialibus derogant este pe deplin incident în cazul concursului dintre norme care au acelaşi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 Cod civil (norma generală în materie de revendicare) şi a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunţată).

Această chestiune a fost tranşată şi prin decizia nr. 33/9.06.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite (pct. I), statuându-se că aplicarea acestui principiu de drept – recunoscut şi în alte sisteme juridice şi invocat de însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţă – exclude ca, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001, să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanţă pentru imobilele preluate de statul român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 Cod civil.

Ca lege specială, Legea nr. 10/2001 se impune pe principiul aplicării imediate a normei noi, tuturor situaţiilor juridice privitoare la aceste imobile, pentru care nu a fost iniţiată–anterior intrării legii speciale în vigoare–procedura de drept comun şi continuată ulterior acestui moment.

Decizia Secţiilor Unite a remarcat faptul că în acest domeniu există o juxtapunere în planul câmpului de reglementare al actelor normative şi că din acest punct de vedere, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de opţiune între calea prevăzută de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acţiunii în revendicare iniţiate anterior intrării în vigoare a legii speciale – art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat, totodată, că această soluţie vine în continuarea firească a jurisprudenţei instanţei supreme, care a decis asupra situaţiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor – în acest sens pronunţându-se şi decizia nr. LIII din 4.06.2007 privitoare la incidenţa art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu cele ale Legii nr. 10/2001.

În cauză, acţiunea în revendicare având ca obiect material un imobil preluat de stat din patrimoniul autorilor reclamantului B.L. şi – şi care cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată – a fost promovată în anul 2008, deci, ulterior intrării în vigoare a prevederilor legii speciale (14.02.2001).

Împrejurarea invocată de reclamant, legată de existenţa unor mecanisme procedurale diferite în cazul reglementat de art.480 Cod civil şi cel al art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, care nu se pot confunda şi care vizează – în cazul revendicării – compararea titlurilor exhibate de părţi şi a originii acestora, nu poate fi reţinută în măsura în care principiul generalia specialibus derogant este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind obligată să aleagă un singur demers în justiţie pentru obţinerea satisfacţiei dreptului pretins.

Deşi este real că art. 480 Cod civil nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acţiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate nici susţine că se încalcă accesul la justiţie în situaţia în care judecătorul constată incidenţa unei norme speciale la momentul intentării procesului şi care înlătură aplicarea normei anterioare, cu caracter general ori special, operante până la data apariţiei noii reglementări.

Referindu-se la prioritatea Convenţiei, reclamantul invocă dispoziţiile art. 6 paragraful 1, întrucât prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă s-ar nega dreptul de acces la instanţă, dar şi art.1 din Protocolul 1 al Convenţiei.

Articolul 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile (cauzele Ad’t Mouhoub contra Franţei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).

Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.

Legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform deciziei nr. XX/19.03.2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Ori, aşa cum s-a arătat, reclamantul putea obţine măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care era posibilă), dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar şi preluarea abuzivă de către stat.

În speţă se reţine că reclamantul nu a uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, neînţelegând să formuleze notificare în termenul prevăzut de această lege (6 luni, prelungit ulterior la un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv până la data de 14.02.2002), aspect confirmat de reclamant în faţa instanţei de fond.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Soluţia decurge din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege”. Instanţa constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că pentru situaţii deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat (Decizia Curţii Constituţionale nr. 755/31 octombrie 2006, Decizia nr. 1/1999).

A considera că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acţiune în revendicare este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din C.E.D.O., echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar şi a jurisprudenţei instanţei supreme şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă. Astfel, într-o cauză intentată împotriva Cehiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acordat prevalenţă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, 15574/04 şi 13803/05 din 3 iunie 2008).

Dezlegarea dată în temeiul art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite exprimă în realitate opinia că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situaţia în care se relevă existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei, ,,recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul I al Convenţiei”.

Din acest punct de vedere, sunt eronate şi lipsite de fundament juridic susţinerile reclamantului conform cărora persoana care invocă deposedarea abuzivă de către stat şi care nu a urmat în termen legal, procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului preluat pe calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun chiar după intrarea în vigoare a noii legi, cu condiţia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, nefiind permisă încălcarea prin simpla voinţă a petiţionarului a principiilor de drept enunţate.

Astfel fiind, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14.02.2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 Cod civil), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.

Noţiunea de „bun” nu are accepţiunea înţeleasă de reclamantul B.L., anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanţilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate, etc. În acest sens, C.E.D.O. a reţinut în Cauza pilot Atanasiu ş.a. contra României, Hotărârea din 12 octombrie 2010 „existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nicio îndoială, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres restituirea bunului” (paragraful 140). În consecinţă, Curtea apreciază că, transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, „se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi” (paragraful 142).

Ori, pornind de la aceste premise de abordare, se va reţine că instanţa de fond a dat o corectă dezlegare în drept speţei, apreciind că reclamantul – care nu s-a prevalat de un bun în contextul arătat nu se încadrează într-o situaţie care permitea admiterea acţiunii în revendicare, fondată pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului său.

În egală măsură, reclamantul B.L. nu avea „o speranţă legitimă” în legătură cu recunoaşterea dreptului său, câtă vreme decizia nr.33/2008 pronunţată în Secţiile Unite tranşează situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, premisele unei jurisprudenţe unitare în acest sens. C.E.D.O. a remarcat, totodată, anterior dezlegării date prin decizia menţionată, că instanţa supremă are o soluţie jurisprudenţială unitară şi constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acţiunii în revendicare formulate ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru contra României, 2005).

Conchizând, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind „concret şi efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entităţi publice nu are nicio relevanţă câtă vreme nu s-a dovedit că partea mai beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii în revendicare.

Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în regimul trecut, în condiţiile unei legi speciale (Legea nr. 10/2001), lege de care reclamantul B.L. nu a înţeles a uza în termen legal, respectiv nu au întreprins niciun demers judiciar sau extrajudiciar până în anul 2010, aflându-se într-o stare de totală pasivitate.

În raport cu modalitatea de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare promovată de reclamant, constatând că instanţele de fond şi de apel au soluţionat în mod judicios această excepţie, Curtea constată că recursul reclamantului este nefondat, iar analizarea celorlalte motive de recurs ce vizează fondul dreptului reclamantului şi care implică realizarea unei comparaţii între titlurile părţilor din conflict sunt invocate omissio media, ele nefăcând obiectul dezbaterilor în apel.

Pentru considerentele expuse, în baza art.312 Cod proc.civilă se va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

În baza art.274 Cod proc.civilă obligă recurentul reclamant la 372 lei cheltuieli de judecată către intimaţii pârâţii Municipiul Constanţa şi Consiliul Local Constanţa.

Decizia civilă nr. 623/C/10.11.2011

Dosar nr. 23148/212/2008

Judecător redactor Mihaela Popoacă