avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


3. Legea nr. 10/2001. Teren situat in intravilanul localităţii la momentul preluării bunului de către stat. Incidenţa art. 8 din Legea nr. 10/2001.

 

         Art. 2 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 evidenţiază domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 sub aspectul modalităţii de preluare a imobilelor. Dispoziţiile menţionate sunt exhaustive pentru că acoperă sfera tuturor modalităţilor de preluare, odată ce, în completarea cazurilor prevăzute la lit.”a-f”, ele se referă la toate celelalte cazuri, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu valabil.

În aceste condiţii, în afara reglementării Legii nr. 10/2001 rămân numai cazurile expres exceptate, cum este cazul reglementat de art.8 alin.(1) care exclude de la aplicarea legii bunuri imobile pentru care există o altă lege de reparaţie, şi anume, Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000.

Conform dispoziţiilor art. 8 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, republicată „Nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi cele forestiere.” Rezultă din interpretarea literală, gramaticală şi logică a acestui text că prevederile citate exclud din domeniul de aplicare al acestei legi atât terenurile situate în extravilan la data preluării abuzive sau la data notificării, cât şi cele al căror regim juridic este reglementat prin legi speciale, respectiv Legea fondului funciar nr. 18/1991 sau Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere.

În acest sens, Curtea Constituţională investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, a reţinut că aceste dispoziţii legale nu contravin nici dispoziţiilor art.16, 44 şi 21 din Constituţie (Decizia nr. 2 din 18 ianuarie 2005, Decizia nr. 34 din 30 ianuarie 2003, Decizia nr. 569 din 3 noiembrie 2005).

 

Legea nr. 10/2001, art. 8

 

         Prin cererea adresată Tribunalului Constanţa la 14 mai 2002 reclamanţii I.C.C.S., I.C.S., I.C., A.P.J., S.G.P., A.M.S.P., M.R.S.P., I.M.P., M.M.P. şi A.M.P. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria municipiului Constanta, Ministerul Finanţelor Publice şi SC D.M. SRL, solicitând obligarea acestora la restituirea imobilului teren în suprafaţă de 65,2 ha teren, denumit în vechile acte de proprietate parcela I si II, lotul 29, situat în intravilanul municipiului Constanta, în zona cartierelor Viile Noi, KM 4-5 şi Faleza Sud.

         În motivarea cererii au arătat reclamanţii că sunt moştenitorii defunctelor M.I.S. şi ai E.C., iar terenul în litigiu a fost proprietatea acestora, fiind preluat de stat în anul 1945, prin expropriere, fără titlu valabil.

         Deşi au notificat Primăria Constanţa în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru restituirea acestor terenuri, formulând şi cerere în acest sens, cererea nu a fost soluţionată şi, mai mult, aceasta a atribuit în folosinţă gratuită către A.N.L., prin HCLM Constanţa nr. 264 şi 480/2001, suprafaţa de 1,62 ha şi 1,58 ha în vederea construirii unui ansamblu de locuinţe.

         Prin sentinţa civilă nr.766/16.07.2002 instanţa a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei Primăria municipiului Constanţa, faţă de care a respins acţiunea. De asemenea, a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor MFP si a SC D.M. SRL şi a respins acţiunea faţă de acestea, reţinându-se că Ministerul Finanţelor nu deţine bunul revendicat şi că SC D.M. SRL deţine doar folosinţa limitată pe durata concesiunii.

         Prin decizia civilă nr.21/C/03.03.2003 Curtea de Apel Constanţa a respins apelul reclamanţilor ca nefondat, cu motivarea că terenul ce a aparţinut autorilor reclamantei este un teren agricol, fiind aplicabile dispoziţiile art.8 alin.1 al Legii nr.10/2001, care exceptează de la aplicarea acestei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat de Legea nr.18/1991. A mai apreciat instanţa de apel că în mod corect au fost soluţionate excepţiile lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi a lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor.

         Prin decizia civilă nr.2985/21.03.2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admis recursul reclamanţilor, a fost casată decizia recurată şi sentinţa primei instanţe şi cauza a fost trimisă spre rejudecare instanţei de fond.

         Pentru a hotărî astfel a reţinut instanţa de recurs ca s-au depăşit limitele apelului atunci când s-au făcut aprecieri asupra naturii terenului în litigiu şi pentru că pârâţii justifică o calitate procesuală pasivă în cauză.

         După reluarea judecăţii, prin sentinţa civilă nr. 1900 din 25 octombrie 2007 Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamanţilor formulată în contradictoriu cu Primăria Municipiului Constanţa şi Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice în sensul că a obligat pârâţii să acorde reclamanţilor măsuri reparatorii, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent sau acordarea de despăgubiri băneşti potrivit titlului VII al Legii nr.247/2005, pentru terenul în suprafaţă de 65,2 ha situat în intravilanul municipiului Constanţa, în zona cartierelor Viile Noi, Km 4-5  şi Faleză Sud. A obligat pârâţii la plata  sumei de 3000 lei cu titlul de cheltuieli de judecată către reclamanţi.

         În considerentele acestei sentinţe prima instanţă a reţinut că terenul a aparţinut lui I.C., care a cumpărat de la Statul Român parcela 29, în suprafaţă de 100 ha, situată în comuna Techirghiol, plasa Constanţa, cătunul Laz Mahale; după decesul lui I.C. bunul a fost transmis prin moştenire soţiei sale, I.C.B. şi copiilor I.I.C.C., E.I.C.M. şi I.I.C., iar după decesul I.C., copiii au împărţit suprafaţa de 100 ha, lotul I în suprafaţă de 32,1299 ha fiind atribuit E.I.C., lotul II în suprafaţă de 34,4885 ha fiind atribuit M.I.S., iar lotul III în suprafaţă de 33,9288 ha fiind atribuit lui I.I.C.C.

         Reclamanţii, în calitate de moştenitori ai autoarelor E.I.C. şi M.I.S., au calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea terenurilor formând loturile I şi II.

         Instanţa a mai reţinut că terenurile au devenit parte componentă a oraşului Constanţa şi au dobândit caracter de intravilan la data de 7 octombrie 1925 când a fost publicat în Monitorul Oficial al României hotărârea de alipire la comuna urbană Constanţa a comunelor rurale Anadalchioi, Ion C. Brătianu şi Viile Noi.

         În privinţa modalităţii de preluare a bunurilor de către Statul Român, tribunalul a reţinut că loturile I şi II au fost expropriate conform Legii nr. 187/1945, cu motivarea că proprietarele au lăsat pământul în nelucrare şi, ţinând seama de caracterul intravilan al terenurilor, a apreciat că ele intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, act normativ cu un vădit caracter de complinire în raport de celelalte legi de reparaţie în materie imobiliară, inclusiv din materia fondului funciar, stabilind că în sfera de aplicare acestei legi intră şi acele terenuri, situate în intravilanul localităţii, care nu au fost restituite la data intrării ei în vigoare.

         Din raportul de expertiză efectuat în cauză instanţa a reţinut că terenul nu poate fi restituit în natură, fiind ocupat în parte de proprietăţi private iar suprafaţa de teren liberă de construcţii aparţine domeniului public al unităţii administrativ teritoriale, motiv pentru care a considerat incidente dispoziţiile art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, reclamanţilor urmând a li se acorda măsuri reparatorii în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

         Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:

       - Instanţa a soluţionat greşit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor, fără să ţină seama de îndrumările date prin decizia civilă nr. 2986/21.03.2006 pronunţată de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie.

         Arată că, în raport de dispoziţiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, legitimarea procesuală pasivă revine, în toate cazurile, unităţii investite cu soluţionarea notificării, în speţă Primăria Municipiului Constanţa, ca unitate deţinătoare a imobilului a cărui restituire se solicită. Excepţia prevăzută de legiuitor la art. 28 alin. 3 din lege, potrivit căreia statul poate fi chemat în judecată în cazul în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată, nu este incidentă în speţă, calitatea de unitate deţinătoare fiind îndeplinită de Primăria Municipiului Constanţa care a fost notificată şi care avea obligaţia să se pronunţe.

       - Instanţa de fond a apreciat că măsura restituirii în natură nu este posibilă şi a dispus, în aplicarea art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, să se facă propuneri de acordare de despăgubiri deşi această soluţie a fost reglementată numai ca ipoteză subsidiară, numai atunci când măsura compensării nu este posibilă ori aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită. Susţine că şi în ipoteza compensării entitatea investită cu soluţionarea notificării are plenitudine de competenţă, iar în ipoteza despăgubirilor această entitate formulează o propunere de acordare a acestora, aşa încât unitatea deţinătoare are calitate procesuală pentru că ei ai aparţine competenţa de a soluţiona notificarea fie prin restituirea în natură fie prin acordarea unor bunuri în compensare ori prin înaintarea propunerii de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

         Printr-o cerere transmisă instanţei de apel la 20 februarie 2008, Primăria Municipiului Constanţa a formulat cerere de aderare la apelul pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor, „motivat de incidenţa în speţă  a dispoziţiilor art.8 din Legea nr. 10/2001, faţă de regimul juridic al proprietăţii la momentul preluării abuzive”.

         La 19 martie 2008 succesorii reclamantei C.I., decedată la 06.09.2007, respectiv C.C., C.T. şi C.M., precum şi reclamanţii A.P.J., M.M.P., S.G.P., A.M.P. şi M.R.P. au formulat o cerere de aderare la apel prin care au solicitat modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul obligării Primăriei Constanţa la restituirea în natură a terenului liber.

         Au susţinut reclamanţii în dezvoltarea motivelor de apel că prin raportul de expertiză topografică efectuat în cauză s-a identificat o suprafaţă de teren care este liberă şi al cărei statut juridic nu a fost clarificat de instanţa de judecată; au reiterat argumentele privind calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului notificat, ca urmare a calităţii lor de succesori ai proprietarelor M.I.S. şi E.C.; au susţinut caracterul abuziv al preluării bunului în temeiul Legii nr. 187/1945, lege contrară Constituţiei din 1923 şi pe care reclamanţii o consideră inaplicabilă din cauza lipsei de identitate între adevăraţii proprietari şi persoanele menţionate în tabelul anexă al acestei legi, dar şi pentru că autoarele au mai figurat ca proprietare până în anul 1949, dată până la care au încheiat contracte de arendare pentru terenul în litigiu; invocă, de asemenea, caracterul neconstituţional al Decretului nr. 83/1949 şi susţin că exproprierea în temeiul acestor acte normative a fost în realitate o „confiscare”, un abuz, o sancţiune politică.

         După decesul reclamantului I.C.S., la 19.02.2008 au fost introduşi în cauză moştenitorii acestuia S.A., S.M.N., S.A.S. şi S.A.V. care au depus, la termenul din 7 octombrie 2009, cerere de apel şi o cerere de repunere în termenul de apel împotriva sentinţei civile nr. 1900/25.10.2007 pronunţată de Tribunalul Constanţa solicitând, în subsidiar, ca cererea să fie calificată aderare la apelul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor.

         Au susţinut în cuprinsul cererii că sentinţa atacată nu a fost comunicată autorului lor, I.C.S., care a avut cunoştinţă doar de împrejurarea că a câştigat procesul; după decesul autorului moştenitorii săi au intrat în posesia sentinţei primei instanţe, constatând cu această ocazie că acţiunea a fost admisă în parte şi au fost acordate în mod nelegal măsuri reparatorii echivalente. Reclamanţii susţin, în subsidiar, că cererea formulată poate fi calificată ca o cerere de aderare la apel, considerând că cererea îndeplineşte condiţiile art. 293 alin. 1 Cod procedură civilă.

         Pe fondul apelului susţin că instanţa de fond nu a respectat prevalenţa principiului restituirii în natură, reglementat prin Legea nr. 10/2001, că a fost încălcată obligaţia de a identifica cu exactitate terenul şi de a stabili destinaţia actuală a terenului şi a subfeţei acestuia precum şi obligaţia prevăzută de art. 26.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 care se referă la motivarea împrejurărilor de fapt şi de drept care au condus la imposibilitatea restituirii în natură.

         Susţin reclamanţii că instanţa de fond a apreciat greşit că apartenenţa terenului la domeniul public exclude restituirea acestuia în natură, soluţia fiind dată cu încălcarea prevederilor pct. 6.1 din Norma metodologică, situaţie în care sunt restituibile în natură suprafeţele de teren indicate în cuprinsul adresei nr. 19700/02.2007 emisă de Primăria Municipiului Constanţa, respectiv terenul aflat în administrarea C.N. APM Constanţa şi terenurile care fac parte din domeniul public al Municipiului Constanţa.

         Arată apelanţii că nici existenţa unor proprietăţi particulare nu împiedică restituirea în natură a terenului, situaţia acestor terenuri fiind obligatoriu a se analiza la nivelul anului 2001, când a fost formulată notificarea, sens în care solicită ca Primăria Municipiului Constanţa să depună la dosar toate titlurile de proprietate emise şi care afectează terenul în litigiu.

         Prin încheierea din 25 noiembrie 2009, pentru motivele expuse în cuprinsul ei, Curtea de Apel Constanta a admis excepţia tardivităţii apelului declarat de reclamanţii S.A:, S.M.N., S.A.S. şi S.A.V., a respins ca nefondată cererea de repunere în termenul de apel formulată de reclamanţi şi a respins ca nefondată excepţia tardivităţii formulării cererii de aderare la apel, excepţie invocată de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

         La termenul din 17 martie 2010, Curtea a fost înştiinţată de decesul reclamantului apelant S.A.V., intervenit la 27 februarie 2010, moştenitorii acceptanţi ai acestuia fiind S.A., S.A., S.A., S.A., S.A. şi S.A.S. Ultimul dintre succesori, dl. S.A.S. a fost împuternicit prin procurile autentificate depuse la dosar să-i reprezinte în proces pe ceilalşi moştenitori ai defunctului S.A.V.

         Conform dispoziţiilor art. 295 alin.2 Cod procedură civilă, probele administrate în prima instanţă au fost completate în apel cu un supliment de expertiză topografică pentru identificarea prin date privind strada, numărul şi numele deţinătorului a terenurilor precizate de reclamanţi a fi considerate libere, supliment efectuat de dl. expert B.D. şi a fost depusă de către Primăria Municipiului Constanţa, prin adresa nr. R.64943/22.06.2011, situaţia juridică a acestor terenuri identificate prin suplimentul la expertiza B.

         Analizând legalitatea hotărârii apelate în raport de criticile formulate şi întregul material probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

         Cu privire la apelul Statului Român formulat prin Ministerul Finanţelor Publice;

O precizare prealabilă ce se impune este aceea de a sublinia că litigiul iniţiat de reclamanţi în prezenta cauză îşi are izvorul în Legea nr. 10/2001, reclamanţii urmărind repararea prejudiciului cauzat prin privarea autoarelor lor M.I.S. şi E.C. de proprietatea asupra terenului în suprafaţă de 64,3302 ha, reprezentând parcelele I şi II, lot 29, care a fost notificat conform procedurii Legii nr. 10/2001.

         Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa identităţii între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

         În sistemul Legii nr. 10/2001, raportul juridic creat prin aplicarea acestui act normativ se stabileşte, potrivit dispoziţiilor art. 22, între persoana îndreptăţită şi unitatea deţinătoare a bunului (regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, o organizaţie cooperatistă, o unitate administrativ-teritorială etc.) sau unitatea implicată în privatizarea entităţii deţinătoare, care a fost notificată.

         Prin urmare, raportul juridic stabilit prin textul de lege invocat se naşte prin transmiterea notificării şi este stabilit între persoana care se pretinde îndreptăţită şi care a formulat notificarea şi entitatea juridică care, conform legii speciale, a soluţionat notificarea sau avea obligaţia de a o soluţiona, raportul juridic în plan procesual luând naştere între aceleaşi persoane.

         Statul Român poate fi subiect al raportului juridic născut din aplicarea Legii nr. 10/2001, republicată, doar în situaţia de excepţie reglementată de art. 28 alin. 3 din legea specială, respectiv în cazul în care unitatea deţinătoare nu poate fi identificată.

         În speţă, reclamanţii au notificat în iunie 2001 Primăria Municipiului Constanţa solicitând restituirea loturilor de teren ce au aparţinut I.M.S. şi E.C., situate în Municipiul Constanţa, terenuri care au fost identificate în teritoriul administrativ al Municipiului Constanţa prin raportul de expertiză efectuat în cauză de dl. expert B.

         În condiţiile în care terenul solicitat a fost identificat şi nu se contestă de către părţi această identificare, în condiţiile în care nici una din părţi nu susţine că nu se cunoaşte cu certitudine deţinătorul bunului iar cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, vizează restituirea de către entitatea deţinătoare a imobilului identificat, nu se poate reţine calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, art. 28 din Legea nr. 10/2001, singurul care ar justifica răspunderea directă a statului în cadrul procedurilor speciale de restituire, nefiind aplicabil.

         Prin urmare, Statul Român nu are calitate procesuală pasivă pentru că nu există identitate între persoana pârâtului şi cel care este obligat în cadrul raportului juridic dedus judecăţii, apelul Statului Român formulat prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de DGFP Constanţa fiind, pentru aceste motive, întemeiat, urmând a fi admis în temeiul art. 296 Cod procedură civilă.

        Având în vedere că în apelul pârâtei Primăria Municipiului Constanţa se pune în discuţie incidenţa art. 8 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, respectiv excluderea bunului solicitat de reclamanţi din domeniul de aplicare al acestei legi, instanţa va analiza cu prioritate acest apel, motivele de apel ale reclamanţilor vizând aspecte de fond, referitoare la modalitatea de restituire, iar analiza acestora depinde de modul de soluţionare al apelului pârâtei.

         Prin adoptarea Legii nr. 10/2001 privind situaţia juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 legiuitorul a urmărit să completeze cadrul normativ adoptat după 1990 pentru înlăturarea prejudiciilor suferite de foştii proprietari prin abuzurile săvârşite de stat, oferind prin această lege un act normativ cadru în materia restituirii bunurilor preluate abuziv de statul român în perioada 1945 - 1989. Din acest punct de vedere s-a afirmat că Legea nr. 10/2001 are caracter de complinire în măsura în care acest act normativ completează cadrul legal adoptat anterior – ex. Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 112/1995 – fără însă să se poată considera că s-a urmărit instituirea unor proceduri paralele de reparare a prejudiciilor. Dimpotrivă, raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi celelalte acte normative este un raport de la general la special, aceste din urmă legi devenind, după caz, legi speciale, aplicabile numai în domeniile strict reglementate. 

         Art. 2 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 evidenţiază domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 sub aspectul modalităţii de preluare a imobilelor. Dispoziţiile menţionate sunt exhaustive pentru că acoperă sfera tuturor modalităţilor de preluare, odată ce, în completarea cazurilor prevăzute la lit.”a-f”, ele se referă la toate celelalte cazuri, fie că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei preluări fără titlu valabil.

În aceste condiţii, în afara reglementării Legii nr. 10/2001, rămân numai cazurile expres exceptate, cum este cazul reglementat de art.8 alin.(1) care exclude de la aplicarea legii bunuri imobile pentru care există o altă lege de reparaţie, şi anume, Legea nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000.

Conform dispoziţiilor art. 8 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, republicată „Nu intră sub incidenţa prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi cele forestiere.” Rezultă din interpretarea literală, gramaticală şi logică a acestui text că prevederile citate exclud din domeniul de aplicare al acestei legi atât terenurile situate în extravilan la data preluării abuzive sau la data notificării, cât şi cele al căror regim juridic este reglementat prin legi speciale, respectiv Legea fondului funciar nr. 18/1991 sau Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere.

Dată în aplicarea Legii nr. 10/2001, H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice, a stabilit în pct. 8.1. că nu fac obiectul legii terenurile situate în extravilanul localităţilor, indiferent că aveau această situare la data preluării abuzive sau la data notificării, şi nici terenurile al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, şi prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare. Condiţia formulării unei cereri de restituire a acestor imobile în temeiul legilor fondului funciar nu este prevăzută însă ca o condiţie de aplicare sau nu a textului art. 8 alin. 1 din lege, ceea ce duce la concluzia că sunt excluse de la aplicarea Legii nr. 10/2001 terenurile agricole sau forestiere chiar dacă proprietarul sau moştenitorii săi nu au solicitat restituirea potrivit legilor fondului funciar pentru că, în pct. 8.2. din Normele metodologice s-a prevăzut că, în cazul în care s-au depus notificări cu privire la imobilele prevăzute la alin.(1) al art.8 din lege, acestea, în temeiul art. V alin.(2) din titlul I din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, urmează a fi înaintate, în vederea soluţionării, comisiilor comunale, orăşeneşti şi municipale constituite potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi Legii nr. 1/2000 cu modificările şi completările ulterioare.

Soluţia de excludere a unor asemenea categorii de terenuri este rezultatul opţiunii legiuitorului şi are la bază exercitarea dreptului acestuia de a decide asupra modului de reparare a abuzurilor din legislaţia trecută cu privire la proprietatea funciară.

În acest sens, Curtea Constituţională investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, a reţinut că, aceste dispoziţii legale nu contravin nici dispoziţiilor art.16, 44 şi 21 din Constituţie (Decizia nr. 2 din 18 ianuarie 2005, Decizia nr. 34 din 30 ianuarie 2003, Decizia nr. 569 din 3 noiembrie 2005).

Referitor la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 8 alin.(1) din Legea nr. 10/2001, republicată, se reţine că prima instanţă a soluţionat greşit această problemă de drept, terenul – fostă proprietate a autoarelor reclamanţilor – fiind, la data preluării abuzive de către stat, un teren agricol situat în extravilanul Municipiului Constanţa.

         Astfel, se reţine că terenul notificat de reclamanţi era parte din terenul în suprafaţă totală de 100 ha, situat la momentul dobândirii în cătunul Laz Mahale, comuna Hasiduluc, judeţul Constanţa, ce a făcut obiectul partajului succesoral al averii defunctei I.I.C., soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1168 din 31 decembrie 1923 pronunţată de Tribunalul Ilfov şi preluat în raza administrativă a localităţii urbane Constanţa în anul 1927; sentinţa identifică acest imobil ca „moşia în suprafaţă de 99 ha 2500 mp”. De asemenea, procesul–verbal de inventariere a averii lui I I.C., întocmit în anul 1921, înscrie terenul de 100 ha ca „loc de cultură”.

         Destinaţia agricolă a terenurilor aparţinând I.M.S. şi E.C. este certă, până la aplicarea Legii nr. 187/1945 terenurile fiind arendate de proprietare pentru exploatare agricolă şi achitându-se pentru acestea impozit agricol. Edificatoare în acest sens sunt atât corespondenţa purtată de dna I.M.S. în anii 1945-1947 cu avocatul G.T., din care rezultă modul în care au fost exploatate aceste terenuri, dar şi chitanţele de plată a impozitului agricol pentru anii 1942, 1943 şi 1944. Contractele de arendare încheiate de M.I.S. în anii 1933, 1934, 1935, dar şi contractul din 1940, privesc, de asemenea, suprafaţa de 33 ha „teren de cultură”.

         Nu poate fi primită afirmaţia reclamanţilor că, prin preluarea terenului aparţinând lui I.C. în raza administrativă a localităţii Constanţa, în anul 1927, acesta a intrat în intravilanul oraşului, câtă vreme, aşa cum s-a arătat mai sus, până la aplicarea Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare terenul era folosit pentru exploatare agricolă, fără să fie demonstrat printr-un act al autorităţilor administrative de la acea vreme că terenul aparţine intravilanului localităţii. Dimpotrivă, aşa cum rezultă din corespondenţa purtată între dna M.I.S. cu avocatul G.T., dar şi din contestaţia depusă de d-nele I.M.S. şi E.C. la 16 ianuarie 1946 Comisiei Judeţene de Expropriere înfiinţată în baza Legii nr. 187/1945, încercarea proprietarelor de a scoate terenul de sub incidenţa legii de expropriere funciară prin parcelarea lui în vederea vânzării ca loturi pentru construcţia de locuinţe a rămas fără succes, imobilele fiind în final expropriate în temeiul acestei legi. Oricum, intenţia proprietarelor de parcelare şi de vânzare a parcelelor cu destinaţia de locuri de casă nu poate fi considerată o dovadă în sprijinul afirmaţiei că regimului juridic al terenului era teren intravilan. În lipsa unui act al autorităţii administrative locale din care să rezulte schimbarea regimului terenului, din teren de exploataţie agricolă în teren intravilan pentru construcţia de locuinţe, simpla includere a terenului în raza administrativă a localităţii Constanţa, în anul 1927 nu face dovada apartenenţei terenului la domeniul intravilan al localităţii, până la momentul exproprierii prin Legea nr. 187/1945, ştiut fiind că în raza administrativă a unei localităţi pot fi cuprinse nu numai terenuri intravilane, ci şi terenuri extravilane, destinate exploatării agricole sau industriale.

         Nu lipsite de relevanţă pentru determinarea regimului juridic al terenului solicitat de reclamanţi sunt şi datele oferite de Primăria Municipiului Constanţa, prin adresa nr. R.50337/11.04.2011, privind menţiunile din Planul Cadastral General al municipiului Constanţa întocmit în anul 1936. Deşi Primăria a afirmat că autoarele reclamanţilor, respectiv M.I.S. şi E.C., nu figurează în acest Plan Cadastral şi nici în Registrul de proprietăţi întocmit în aceeaşi perioadă, se constată că figurează aici Academia Română cu terenul lot III din moştenirea I.C., donat Academiei de către cel de al treilea succesor al autorului, fratele autoarelor reclamanţilor, dl. I.I.C.. Acest teren, lotul nr. III din sentinţa de partajare a averii succesorale, învecinat cu lotul II aparţinând M.I.S., figurează la pagina nr. 1823 din vol. IX din Indexul cu clasarea proprietăţilor la nr. 18230, menţionat ca fiind „extravilan”.

         Prin urmare, nefiind alte menţiuni pentru loturile I şi II din hotărârea de partaj, nu se poate deduce decât că cele trei loturi au avut regim juridic identic, toate fiind situate în extravilanul localităţii Constanţa.

         În concluzie, având în vedere că, la data preluării terenurilor prin aplicarea Legii nr. 187/1945, acestea erau terenuri cu destinaţie agricolă şi că erau situate în extravilanul localităţii Constanţa, instanţa constată că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, fiind excluse de la aplicarea acestei legi. De aceea, apelul pârâtei Primăria Municipiului Constanţa este întemeiat şi va fi admis, iar pe cale de consecinţă, apelul reclamanţilor, prin care solicită aplicarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, va fi respins ca nefondat.

Decizia civilă nr. 380/C/28.09.2011

Dosar nr. 238/118/2006

Judecător redactor Daniela Petrovici