|
Conform
dispoziţiilor art. 132 Cod procedură civilă la prima zi de înfăţişare, legea
permite efectuarea unor acte de procedură menite a întregi cadrul iniţial al
procesului şi de a suplini anumite lipsuri semnalate până la această dată.
De
asemenea, până la prima zi de înfăţişare şi pârâtul poate să formuleze cerere
de chemare în garanţie, conform art. 61 alin. (1) Cod procedură civilă.
Neefectuarea
acestor acte la prima zi de înfăţişare atrage, de regulă sancţiunea decăderii
din dreptul de a le mai putea îndeplini.
Prin
urmare, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât
într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor
exigenţe, între care şi stabilirea unor termene în care pot fi realizate actele
de procedură, după a căror expirare valorificarea pretenţiei nu mai este
posibilă.
Art.
132 Cod procedură civilă
Art.
61 alin. 1 Cod procedură civilă
Decizia
CC nr. 1/1994
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei
Constanţa sub nr. 39107/212/2009, reclamanta L.A. a solicitat, în contradictoriu
cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pronunţarea
unei hotărâri prin care pârâtul să fie obligat la plata valorii de circulaţie a
imobilului situat în Constanţa, strada E.V., judeţul Constanţa, cu titlu de
prejudiciu material rezultat din privarea de dreptul de proprietate dobândit
potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 27239/25.10.1996.
În motivare,
reclamanta a învederat primei instanţe că a avut alături de autorii săi
calitatea de chiriaş asupra imobilului în discuţie, devenind în cursul anului
1991 titular al contractului de închiriere, iar prin contractul de vânzare-cumpărare
menţionat a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.
Contractul de
vânzare-cumpărare, a precizat reclamanta, a fost validat de instanţele
judecătoreşti, respectiv sentinţa civilă nr. 521/15.06.1999 pronunţată de
Tribunalul Constanţa, respectiv decizia civilă nr. 5/17.01.2000 pronunţată de
Curtea de Apel Constanţa, în cauza având ca obiect revendicare, acţiune
formulată de A.P. şi E.P., în cadrul căreia a fost formulată cerere de intervenţie
în interes propriu, vizând constatarea dreptului de proprietate asupra
imobilului.
S-a mai arătat că ulterior, prin sentinţa civilă nr. 6408/24.06.2005
pronunţată de Judecătoria Constanţa a fost respinsă cererea formulată de moştenitorii
menţionaţi anterior, vizând constatarea nulităţii absolute şi a contractului de
vânzare-cumpărare prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului
în discuţie. Prin decizia civilă nr. 284/18.04.2006 pronunţată de Tribunalul
Constanţa s-a dispus modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul că a
fost constatată nulitatea absolută numai a titlului său de proprietate.
Astfel, a arătat reclamanta că succesorii foştilor
proprietari au obţinut recunoaşterea dreptului de proprietate şi au obţinut
obligarea autorităţilor locale la restituirea spaţiului în discuţie, astfel
încât a apreciat că se impune a se reţine în sarcina statului obligaţia de
reparare a prejudiciului.
În referire la
răspunderea statului face trimitere reclamanta la dispoziţiile Legii nr. 1/2009,
dar şi la opinia Curţii Constituţionale care a stabilit prin Decizia nr.
1183/17.09.2009, faptul că este echitabil ca statul să acorde despăgubiri la
preţul de piaţă al imobilelor, care să permită cumpărarea unei noi locuinţe,
având în vedere că la data dobândirii imobilului de la stat, cumpărătorul a
plătit preţul real, stabilit potrivit actelor normative în vigoare la acel
moment.
În ceea ce
priveşte imobilul în discuţie a mai relevat reclamanta că a intrat sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr.
112/1995, fiind trecut în proprietatea statului cu titlu, fiind antrenată
răspunderea statului pentru evicţiune ca urmare a desfiinţării contractului,
pentru prejudiciul material stabilit la valoarea de circulaţie a bunului, prin
privarea de proprietate.
Prin sentinţa civilă nr. 11525 din 5 mai 2010
pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul civil mai sus menţionat a fost
admisă acţiunea reclamantei, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 460.000
lei cu titlu de daune materiale, reprezentând valoarea de circulaţie a
imobilului situat în Constanţa, strada E.V.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul
Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanţa,
care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul greşitei
aplicări la speţă a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,
modificată prin Legea nr. 1/2009, reclamanţii fiind cumpărători de rea
credinţă. S-a mai susţinut că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra
cererii de chemare în garanţie a R.A.E.D.P.P. Constanţa.
Prin decizia civilă nr. 421/18 octombrie 2010
pronunţată de Tribunalul Constanţa s-a admis apelul pârâtului Statul Român prin
Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanţa şi s-a
desfiinţat sentinţa apelată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare
primei instanţe.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a
reţinut, în esenţă, că instanţa de fond s-a pronunţat numai cu privire la
acţiunea principală, omiţând să analizeze şi cererea de chemare în garanţie a
R.A.E.D.P.P. Constanţa, cerere formulată de pârâtul Statul Român.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat
recurs reclamanta L.A., care a criticat-o pentru nelegalitate, conform
dispoziţiilor art. 304 pct. 9 Cod
procedură civilă.
Recurenta reclamantă a susţinut că instanţa de fond nu
a fost legal investită cu nicio cerere de chemare în garanţie formulată de
pârâtul Statul Român, după încheierea dezbaterilor pe fond, în termenul de
pronunţare, în cadrul concluziilor
scrise, la capitolul subsidiar s-a formulat şi o cerere de chemare în garanţie
a R.A.E.D.P.P. Constanţa.
Nefiind legal investită, instanţa de fond nu s-a
pronunţat asupra cererii de chemare în garanţie, situaţie în care apreciază
recurenta că Tribunalul Constanţa, în mod greşit, cu aplicarea nelegală a
dispoziţiilor art. 297 Cod procedură civilă coroborate cu art. 61 alin. (1) Cod
procedură civilă, a dispus desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi trimiterea
cauzei spre rejudecare.
Analizând legalitatea hotărârii recurată în raport de
criticile recurentei reclamante, se constată că recursul este fondat pentru
următoarele considerente:
Conform principiului disponibilităţii ce guvernează
procesul civil, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul
subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecăţii) şi de
mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop. În virtutea acestui
principiu, părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin
declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a se pune capăt
procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supusă
judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în
privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe
care procesul civil le-ar parcurge.
Dreptul părţilor de a determina limitele procesului
este, în principiu, neîngrădit, instanţa de judecată nu poate introduce din
oficiu o altă persoană în proces, posibilitatea de a lărgi sfera procesului
având-o numai părţile (reclamantul şi pârâtul prin chemarea în judecată a altei
persoane sau prin chemarea în garanţie – cereri formulate în termenele
prevăzute de lege) ori, terţele persoane (prin intervenţie voluntară).
Conform dispoziţiilor art. 132 Cod procedură civilă la
prima zi de înfăţişare, legea permite efectuarea unor acte de procedură menite
a întregi cadrul iniţial al procesului şi de a suplini anumite lipsuri
semnalate până la această dată.
De asemenea, până la prima zi de înfăţişare şi pârâtul
poate să formuleze cerere de chemare în garanţie, conform art. 61 alin. (1) Cod
procedură civilă.
Neefectuarea acestor acte la prima zi de înfăţişare
atrage, de regulă sancţiunea decăderii din dreptul de a le mai putea îndeplini.
Instituirea unui termen de decădere prin dispoziţiile
art. 132 Cod procedură civilă nu este de natură să împiedice liberul acces la
justiţie, partea interesată putând formula pretenţiile sale pe cale separată,
printr-o nouă cerere adresată instanţei judecătoreşti; în condiţiile în care
realizarea acestor pretenţii este strâns legată de acţiunea pendinte pe rolul
instanţei, legiuitorul a reglementat excepţia de conexitate, părţile putând
recurge la această procedură cu respectarea dispoziţiilor art. 164 Cod
procedură civilă.
Curtea Constituţională a statuat că liberul acces la
justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte
actul de justiţie. S-a considerat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a
stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti,
soluţie ce rezultă din dispoziţiile Constituţiei („Competenţa şi procedura de
judecată sunt stabilite prin lege”).
Legiuitorul poate stabili reguli speciale de
procedură, precum şi modalitatea de exercitare a drepturilor procesuale, astfel
încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat (Decizia nr. 1/1994 a Curţii
Constituţionale).
Prin urmare, exercitarea unui drept de către titularul
său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu
respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene în care
pot fi realizate actele de procedură, după a căror expirare valorificarea
pretenţiei nu mai este posibilă.
În speţă se reţine că, prin acţiunea de chemare în
judecată înregistrată la data de 8 decembrie 2009 pe rolul Judecătoriei
Constanţa, reclamanta L.A. a solicitat angajarea răspunderii Statului Român
pentru evicţiune, în condiţiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr.
1/2009, ca urmare a faptului că a fost evinsă de fostul proprietar al
imobilului situat în Constanţa, strada E.V., locuinţă cumpărată de reclamantă
în calitate de chiriaş în temeiul Legii nr. 112/1995.
La termenul de judecată din 17.02.2010 – prima zi de
înfăţişare, pârâtul legal citat nu s-a prezentat în instanţă şi nici nu a
formulat o cerere de chemare în garanţie a R.A.E.D.P.P. Constanţa, conform
dispoziţiilor art. 61 alin. (1) Cod procedură civilă.
După administrarea probei cu expertiză tehnică de
evaluare a imobilului şi comunicarea acesteia pârâtului, la termenele de
judecată din 31.03.2010 şi respectiv la 28.04.2010 nu a fost depusă la dosar
nicio cerere de chemare în garanţie a unui terţ, situaţie în care, după
încheierea dezbaterilor asupra fondului, la data de 28.04.2010, pentru a da
posibilitatea pârâtului Statul Român de a depune concluzii scrise, instanţa a
amânat pronunţarea la data de 5.05.2010.
În cadrul notelor scrise, depuse la dosar (după
încheierea dezbaterilor), pârâtul a inserat şi o cerere de chemare în garanţie
a R.A.E.D.P.P. Constanţa, cerere care în mod judicios nu a fost avută în vedere
de prima instanţă în condiţiile în care aceasta nu a fost legal sesizată,
conform art. 61 alin. (2) Cod procedură civilă.
Conform dispoziţiilor art. 129 ultim alineat Cod
procedură civilă, judecătorii sunt datori să hotărască numai asupra celor ce
formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa neputând depăşi limitele
investirii sale.
Cum în speţă prima instanţă a fost legal investită
exclusiv cu acţiunea reclamantei L.A., iar după încheierea dezbaterilor, sub
sancţiunea neluării în seamă, nu mai pot fi formulate cereri noi, în mod
judicios Judecătoria Constanţa s-a pronunţat în limitele investirii sale
legale, exclusiv asupra acţiunii reclamantei.
Constatând că Tribunalul Constanţa a făcut o greşită
aplicare a dispoziţiilor art. 297 Cod procedură civilă coroborate cu art. 61
alin. (1) Cod procedură civilă şi art. 150 Cod procedură civilă, curtea va
admite recursul reclamantei şi va casa hotărârea recurată, cauza urmând a fi
trimisă spre rejudecare instanţei de apel – Tribunalul Constanţa.
Decizia civilă nr. 12/C/26.01.2011
Dosar
nr. 39107/212/2009
Judecător redactor Mihaela
Popoacă | 
