18. Legea nr. 18/1991. Nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ce are ca obiect un teren ce a făcut obiectul constituirii dreptului de proprietate conform art. 19/2 din legea 18/1991. Încălcarea interdictiei legale de înstrăinare. Inaplicabilitatea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Potrivit art. 32 din Legea 18/1991 terenul atribuit conform art. 19,21,43 (prin constituire) nu poate fi înstrăinat între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anul următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare.

Legea nr. 54/1998 care reprezintă dreptul comun în materie de circulaţie juridică a terenurilor şi care a abrogat art. 66-73 din Legea 18/1991, a menţinut excepţia inalienabilităţii temporare a terenurilor dobândite prin constituire ( art. 32 din legea nr. 18/1991), potrivit principiului general de drept „generalia specialia non abrogant” o normă generală nu poate abroga implicit sau indirect o normă specială ci doar expres, astfel că în lipsa unei dispoziţii exprese de abrogare s-au menţinut dispoziţiile care interziceau înstrăinarea.

Prin urmare, instanţa nu poate ratifica nici confirma un act juridic lovit de nulitate şi nu poate da eficienţă dispoziţiilor referitoare la conversiunea unui act juridic, astfel cum susţin recurenţii, întrucât regimul juridic al nulităţii absolute împiedică pronunţarea unei astfel de soluţii.

Legea nr. 18/1991, art. 19, 21, art. 32 alin.1

Legea nr. 54/1998

Prin sentinţa civilă nr. 21361/22.12.2009, Judecătoria Constanţa a            respins  excepţia lipsei calităţii procesuale active, a admis excepţia lipsei de interes şi a respins cererea formulată de reclamantul A.G. în contradictoriu cu pârâţii B.A. şi B.I., ca fiind  lipsită de interes.

          A obligat reclamantul să achite pârâţilor suma de 1190 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

         Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că prin cererea dedusă judecăţii, reclamantul A.G. a  solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere, autentificat sub nr. 1861/13.01.1994, pentru încălcarea  interdicţiei  temporare de vânzare-cumpărare prevăzută expres de  art.  32 al. 1 din Legea 18/1991, susţinând că actul contestat a fost încheiat cu încălcarea normei legale menţionate, şi chiar în situaţia în care  ar exista o abrogare ulterioară a  normei  ce cuprinde  clauza de nulitate, actul va  putea fi considerat  nul  în temeiul  principiului tempus regit actum.

         S-a constatat că pârâţii au depus întâmpinare prin care au învederat că temeiul juridic al cererii rezultă din neexecutarea obligaţiilor contractuale în mod culpabil, cu referire la  prevederile art. 1020 - 1021 Cod civil, fiind necesar a se lămuri natura obligaţiei principale, a scopului urmărit de părţi la încheierea contractului şi implicit a naturii juridice a acestuia, respectiv dacă este o convenţie de vânzare-cumpărare sau de întreţinere, în această din urmă situaţie  nefiind aplicabile  dispoziţiile art. 32 din Legea 18/1991.

          Au invocat, de asemenea, pe cale de excepţie, lipsa calităţii procesuale  active şi lipsa interesului, prin raportare la art. 32 din  actul normativ  menţionat, care  face referire la  persoanele ce ar justifica  legitimare procesuală  să invoce  nulitatea convenţiei, reclamantul nu justifică un interes legitim şi nu este îndreptăţit  să solicite anularea actului, nefiindu-i îngăduit  nimănui de a se prevala de propria culpă pentru a obţine protecţia unui drept.

          În referire la mijlocul procesual ales pentru valorificarea  drepturilor sale, pârâţii au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, prin raportare la  prevederile  Decretului nr.167/1958.

          A reţinut prima instanţă că, dat fiind regimul juridic al nulităţii absolute, prin raportare şi la dispoziţiile art. 2 din Decretul 167/1958, reclamantul justifică legitimare procesuală, aceasta cu atât mai mult cu cât  are  şi calitate de parte contractantă a  convenţiei în discuţie.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei interesului s-a constatat că cel care a promovat cererea este însuşi vânzătorul, care invocă după o perioadă de 14 ani de la data încheierii convenţiei nulitatea absolută a acesteia, deşi însăşi interdicţia prevăzută de lege, prin raportare  la  momentul emiterii titlului de proprietate (16.06.1993) a expirat, iar pe de altă parte, în calitate de titular al  dreptului de proprietate înstrăinat, avea cunoştinţă  de modalitatea de  dobândire a dreptului şi  eventualele interdicţii privind înstrăinarea  prin acte între vii a terenului, pentru o perioadă de 10 ani de la data constituirii dreptului de proprietate.

 S-a constatat că  reclamantul se  prevalează de propria sa culpă pentru a obţine protecţia dreptului, ceea ce contravine principiilor exercitării  drepturilor subiective civile şi că folosul practic urmărit nu este unul actual, în  situaţia în care partea care recurge la  această formă procedurală şi titularul dreptului căruia legea îi recunoaşte legitimare procesuală în astfel de cazuri a încheiat convenţia  în condiţiile menţionate,  declarând că a primit şi preţul  convenit.

  Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termen legal, reclamantul  A.G., care a criticat soluţia instanţei de fond din perspectiva admiterii excepţiei lipsei interesului în formularea acţiunii.

A susţinut apelantul reclamant că, întrucât cauzele de nulitate urmează a fi cercetate prin raportare la normele imperative în vigoare la data întocmirii actului, faptul că au trecut 14 ani de la data încheierii contractului sau faptul că între timp interdicţia de vânzare a expirat este irelevant, din moment ce contractul de vânzare-cumpărare a fost întocmit înăuntrul termenului de 10 ani în care opera interdicţia.

S-a învederat că şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 54/1998 s-a menţinut excepţia inalienabilităţii temporare a terenurilor dobândite prin constituire, art. 32 din Legea nr. 18/1991 fiind o normă derogatorie care nu poate fi abrogată printr-o normă generală decât expres, ceea ce nu s-a realizat.

A arătat apelantul şi faptul că principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans nu este aplicabil nulităţii absolute, care protejează un interes de ordine publică, interesul reclamantului fiind unul actual prin raportare la lipsirea de efecte a unui act translativ de proprietate referitor la un bun care  s-a aflat în patrimoniul său.

Soluţionând apelul, Tribunalul Constanţa a pronunţat decizia civilă nr. 416 din 15.10.2010.

În baza acestei decizii, a fost admis apelul declarat de reclamantul A.G. împotriva sentinţei civile nr. 21361 din 22.12.2009 pronunţată de Judecătoria Constanţa, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B.A. şi B.I. A fost desfiinţată sentinţa civilă apelată şi trimisă cauza spre rejudecare instanţei de fond.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 32 al. 1 din Legea nr. 18/1991 instituie o limitare temporară a exerciţiului dreptului de proprietate, prin reglementarea interdicţiei de vânzare a terenurilor atribuite conform art. 19 al.1, art. 2 şi art. 43 din legea 18/1991, sub sancţiunea nulităţii absolute a actelor juridice între vii încheiate cu încălcarea acestei interdicţii.

Fiind vorba de o nulitate absolută, expres prevăzută de lege, iar interesul ocrotit prin norma încălcată este unul public, general, care poate fi invocată de oricine are interes, părţile actului încheiat justifică un astfel de interes.

Cum instanţa de fond a soluţionat greşit procesul pentru lipsă de interes, instanţa de apel a dispus desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluţionarea fondului cauzei.

În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 416 din 15.10.2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa au declarat recurs pârâţii B.A. şi B.I.

Au invocat ca motiv de casare dispoziţiile art. 304 pct. 7 Cod pr. civilă - pentru motive reţine de instanţă, străine de natura pricinii; pct. 8 – interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.

Motivează recursul arătând că, în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1861 din 13.01.1994 reclamantul A.G. a vândut pârâţilor B.A. şi B.I. terenul situat în extravilanul municipiului Constanţa, sola 50, parcela A 451/49, vânzătorul garantând pe cumpărător de orice evicţiune, conform art. 1337 Cod civil.

Părţile au încheiat şi un înscris sub semnătură privată, care atestă preţul real, achitat integral, iar reclamantul A.G., care a semnat declaraţia, a renunţat la dreptul de întreţinere menţionat în actul de vânzare-cumpărare, astfel că susţinerile făcute de acesta cu privire la interesul reclamantului în reintroducerea bunului în patrimoniul său, care ar justifica interesul legitim, actual, deosebit de faptul că nu au fost invocate la instanţa de fond, sunt nefondate.

La data când reclamantul intimat a solicitat nulitatea actului cu efect retroactiv, acele efecte, în contradicţie cu art. 32 din Legea 18/1991, ca dispoziţie legală încălcată, au încetat cu trecerea timpului de 10 ani de interdicţie temporară de înstrăinare, iar prin modificările legislative intervenite privind libera circulaţie a terenurilor, ordinea de drept a încetat de a fi tulburată, astfel că nu mai există neconcordanţa dintre dispoziţia legală încălcată şi respectiva ordine de drept ce, între timp, fusese asigurată.

Nulitatea nu poate exista fără o hotărâre judecătorească, instanţa fiind cea în măsură să constate dacă actul făcut cu încălcarea unei dispoziţii legale va fi nul sau nu, este posibil ca un act juridic nul absolut să devină în urma unor împrejurări schimbate un act valabil, astfel că numai o hotărâre judecătorească este în măsură să constate dacă eventualele împrejurări schimbate au avut consecinţe de a transforma într-un act juridic valabil, actul juridic iniţial.

Reclamantul nu a fost îndreptăţit să solicite nulitatea actului juridic de înstrăinare deoarece nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate.

Acesta nu a formulat cerere înainte de împlinirea termenului de 10 ani, prevăzut de art. 32 din legea nr. 18/1991, pentru a nu pierde dreptul de proprietate, ci după împlinirea acestui termen. Reclamantul, nerespectând dispoziţiile art. 19, 21 şi 43 din Legea 18/1991, nu poate să invoce recunoaşterea şi ocrotirea dreptului său, întrucât cauza urmărită la încheierea actului în litigiu a fost ilicită, imorală şi nu justifică un interes legitim şi actual.

Pentru cele menţionate, recurenţii au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului şi menţinerii hotărârii instanţei de fond.

Analizând decizia recurată în baza motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele:

În baza dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 i s-a constituit reclamantului A.G. dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 1 ha. teren, situat în municipiul Constanţa, eliberându-se în acest sens titlul de proprietate cu nr. 18405/488 cod 60419 la data de 16.06.1993.

La data de 13.01.1994 reclamantul a înstrăinat pârâtului B.A., căsătorit cu I., suprafaţa de 1000 m.p. situată în extravilanul municipiului Constanţa, sola 50, parcela A 451/49, încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1861/1994 de către fostul Notariat de Stat al judeţului Constanţa.

Potrivit art. 32 din Legea 18/1991 terenul atribuit conform art. 19,21,43 (prin constituire) nu poate fi înstrăinat între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anul următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare. Constatarea nulităţii poate fi cerută în justiţie de primărie, prefectură, precum şi de orice persoană interesată, iar în speţă reclamantul intimat din cauza de faţă.

Susţinerea recurenţilor referitoare la o eventuală „asanare” a efectelor nulităţii absolute prin simpla curgere a termenului de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare este înlăturată de instanţă ca nefondată, întrucât cauzele de nulitate absolută sau relativă sunt analizate prin raportare la normele imperative în vigoare la data încheierii actului.

Împrejurarea că au trecut mai mult de 10 ani de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi între timp interdicţia de înstrăinare a încetat nu are relevanţă din moment ce contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat înăuntrul termenului de 10 ani, în care opera interdicţia de înstrăinare.

Nulitatea absolută nu presupune doar existenţa unor încălcări ale normelor legale anterioare sau concomitente încheierii actului ci asanării acesteia, astfel că trecerea timpului sau modificările legislative intervenite ulterior nu sunt de natură să confirme un act lovit de o cauză de nulitate absolută.

Legea nr. 54/1998 care reprezintă dreptul comun în materie de circulaţie juridică a terenurilor şi care a abrogat art. 66-73 din Legea 18/1991, a menţinut excepţia inalienabilităţii temporare a terenurilor dobândite prin constituire (art. 32 din legea nr. 18/1991), potrivit principiului general de drept „generalia specialia non abrogant” o normă generală nu poate abroga implicit sau indirect o normă specială ci doar expres, astfel că în lipsa unei dispoziţii exprese de abrogare s-au menţinut dispoziţiile care interziceau înstrăinarea.

Prin urmare, instanţa nu poate ratifica nici confirma un act juridic lovit de nulitate şi nu poate da eficienţă dispoziţiilor referitoare la conversiunea unui act juridic, astfel cum susţin recurenţii, întrucât regimul juridic al nulităţii absolute împiedică pronunţarea unei astfel de soluţii.

Nefondată este şi critica recurenţilor potrivit cu care reclamantul intimat nu este îndreptăţit să solicite nulitatea actului juridic de înstrăinare în care este parte, întrucât principiul „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”nu este aplicabil nulităţii absolute.

Acest principiu constituie o sancţiune a exercitării dreptului cu încălcarea bunei-credinţe în raportul civil; persoana care, cu ştiinţă, încalcă o dispoziţie legală a cărei nerespectare atrage anularea unui act, nu poate invoca aplicarea sancţiunii, tocmai datorită împrejurării că neregularitatea a fost creată de propriul fapt.

Fiind în discuţie soarta unui act juridic prin raportare la comportamentul ilicit al unei persoane, rezultă că pentru a constata nevalabilitatea actului în cauză, în ciuda existenţei unei cauze de anulabilitate dovedită, interesul protejat  prin cauza de nulitate să fie superior interesului ce a condus la instituirea unei sancţiuni a exercitării dreptului cu ignorarea relei sau bunei-credinţe.

Rezultă că principiul „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” se aplică doar în situaţia unor ipoteze de nulitate relativă, căci numai în aceste împrejurări se poate aprecia prevalenţa unor interese personale asupra altora (cauza de nulitate raportată la sancţionarea relei-credinţe, ce se apreciază exclusiv prin raportare la comportamentul părţii) ; în cazul nulităţii absolute – care protejează un interes de ordine publică – principiul nu îşi va găsi aplicarea, căci funcţia sancţionatoare a instituţiei nulităţii se impune cu necesitate.

Interesul reclamantului în prezenta cauză, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, este născut, legitim şi actual prin raportare la lipsirea de efecte a unui act translativ de proprietate, referitor la un bun aflat în patrimoniul său, încheiat cu nesocotirea interdicţiei de înstrăinare (normă imperativă de ordine publică prevăzută de art. 32 din legea 18/1991).

Ca atare, Curtea în baza art. 312 Cod pr. civilă va respinge ca neîntemeiat recursul.

În baza art. 274 Cod pr. civilă va obliga recurenţii către intimaţi la plata sumei de 744 de lei, cheltuieli de judecată.

            Decizia civilă nr. 4/C/24.01.2011

Dosar nr. 12784/212/2008