Potrivit art. 32
din Legea 18/1991 terenul atribuit conform art. 19,21,43 (prin constituire) nu
poate fi înstrăinat între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anul
următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea
nulităţii absolute a actului de înstrăinare.
Legea nr.
54/1998 care reprezintă dreptul comun în materie de circulaţie juridică a
terenurilor şi care a abrogat art. 66-73 din Legea 18/1991, a menţinut excepţia
inalienabilităţii temporare a terenurilor dobândite prin constituire ( art. 32
din legea nr. 18/1991), potrivit principiului general de drept „generalia
specialia non abrogant” o normă generală nu poate abroga implicit sau indirect
o normă specială ci doar expres, astfel că în lipsa unei dispoziţii exprese de
abrogare s-au menţinut dispoziţiile care interziceau înstrăinarea.
Prin urmare,
instanţa nu poate ratifica nici confirma un act juridic lovit de nulitate şi nu
poate da eficienţă dispoziţiilor referitoare la conversiunea unui act juridic,
astfel cum susţin recurenţii, întrucât regimul juridic al nulităţii absolute
împiedică pronunţarea unei astfel de soluţii.
Legea
nr. 18/1991, art. 19, 21, art. 32 alin.1
Legea
nr. 54/1998
Prin sentinţa civilă nr. 21361/22.12.2009, Judecătoria
Constanţa arespinsexcepţialipsei calităţii procesuale active, a admis excepţia lipsei de interes
şi a respins cererea formulată de reclamantul A.G. în contradictoriu cu pârâţii
B.A. şi B.I., ca fiindlipsită de
interes.
A obligatreclamantul să achite pârâţilor suma de 1190 lei, reprezentând
cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre
prima instanţă a reţinut că prin cererea dedusă judecăţii, reclamantul A.G. asolicitatconstatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare cu
clauză de întreţinere, autentificat sub nr. 1861/13.01.1994, pentru
încălcareainterdicţieitemporarede vânzare-cumpărare prevăzută expresdeart.32 al. 1 din Legea 18/1991, susţinând că
actul contestat a fost încheiat cu încălcarea normei legale menţionate, şi
chiar în situaţia în carear exista o
abrogare ulterioară anormeicecuprindeclauza de nulitate,
actul vaputea fi consideratnulîn
temeiulprincipiului tempus regitactum.
S-a constatat că pârâţii au depus
întâmpinare prin care au învederat că temeiul juridic al cererii rezultă din
neexecutarea obligaţiilor contractuale în mod culpabil, cu referire laprevederileart. 1020 - 1021 Cod civil, fiindnecesar a se lămuri natura obligaţiei principale, a scopului urmărit de
părţi la încheierea contractului şi implicit a naturii juridice a acestuia,
respectiv dacă este o convenţie devânzare-cumpărare sau de întreţinere, înaceastă din urmă situaţienefiind
aplicabiledispoziţiile art. 32 din
Legea 18/1991.
Au invocat, de asemenea, pe cale de excepţie,
lipsa calităţii procesualeactive şi
lipsa interesului, prin raportare la art. 32 dinactul normativmenţionat, careface referire lapersoanele ce ar justificalegitimareprocesualăsă invocenulitatea convenţiei, reclamantul nu
justifică un interes legitim şi nu este îndreptăţitsăsolicite anularea actului, nefiindu-i îngăduitnimănui de a se prevala de propria culpă
pentru a obţine protecţia unui drept.
În referire la mijlocul procesual ales pentru
valorificareadrepturilor sale, pârâţii
au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, prin raportare
laprevederileDecretului nr.167/1958.
A reţinut prima instanţă că, dat fiind regimul
juridic al nulităţii absolute, prin raportare şi la dispoziţiile art. 2 din
Decretul 167/1958, reclamantul justifică legitimare procesuală, aceasta cu atât
mai mult cu câtareşi calitate de parte contractantă aconvenţiei în discuţie.
În ceea ce
priveşte excepţia lipsei interesului s-a constatat că cel care a promovat
cererea este însuşi vânzătorul, careinvocă după o perioadă de 14 ani de la data încheierii convenţiei
nulitatea absolută a acesteia, deşi însăşi interdicţia prevăzută de lege, prin
raportarelamomentul emiterii titlului de proprietate
(16.06.1993) a expirat, iar pe de altă parte, în calitate de titular aldreptului de proprietate înstrăinat, avea
cunoştinţăde modalitatea dedobândire adreptului şieventualele
interdicţii privind înstrăinareaprin
acte între vii a terenului, pentru o perioadă de 10 ani de la data constituirii
dreptului de proprietate.
S-a constatat căreclamantulseprevalează de propria sa culpă
pentru a obţine protecţia dreptului, ceea ce contravine principiilor
exercităriidrepturilor subiective
civile şi că folosul practic urmărit nu este unul actual, însituaţia în care partea care recurge laaceastăformă procedurală şi titularul dreptului căruia legea îi recunoaşte
legitimare procesuală în astfel de cazuri a încheiat convenţiaîncondiţiile menţionate,declarând
că a primit şi preţulconvenit.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel,
în termen legal,reclamantulA.G., care a criticat soluţia instanţei de
fond din perspectiva admiterii excepţiei lipsei interesului în formularea
acţiunii.
A susţinut
apelantul reclamant că, întrucât cauzele de nulitate urmează a fi cercetate
prin raportare la normele imperative în vigoare la data întocmirii actului,
faptul că au trecut 14 ani de la data încheierii contractului sau faptul că
între timp interdicţia de vânzare a expirat este irelevant, din moment ce
contractul de vânzare-cumpărare a fost întocmit înăuntrul termenului de 10 ani
în care opera interdicţia.
S-a învederat că
şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 54/1998 s-a menţinut excepţia
inalienabilităţii temporare a terenurilor dobândite prin constituire, art. 32
din Legea nr. 18/1991 fiind o normă derogatorie care nu poate fi abrogată printr-o
normă generală decât expres, ceea ce nu s-a realizat.
A arătat
apelantul şi faptul că principiul nemo
auditur propriam turpitudinem allegans nu este aplicabil nulităţii
absolute, care protejează un interes de ordine publică, interesul reclamantului
fiind unul actual prin raportare la lipsirea de efecte a unui act translativ de
proprietate referitor la un bun cares-a aflat în patrimoniul său.
Soluţionând
apelul, Tribunalul Constanţa a pronunţat decizia civilă nr. 416 din 15.10.2010.
În baza acestei
decizii, a fost admis apelul declarat de reclamantul A.G. împotriva sentinţei
civile nr. 21361 din 22.12.2009 pronunţată de Judecătoria Constanţa, în
contradictoriu cu intimaţii pârâţi B.A. şi B.I. A fost desfiinţată sentinţa
civilă apelată şi trimisă cauza spre rejudecare instanţei de fond.
Pentru a
pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 32
al. 1 din Legea nr. 18/1991 instituie o limitare temporară a exerciţiului
dreptului de proprietate, prin reglementarea interdicţiei de vânzare a
terenurilor atribuite conform art. 19 al.1, art. 2 şi art. 43 din legea
18/1991, sub sancţiunea nulităţii absolute a actelor juridice între vii
încheiate cu încălcarea acestei interdicţii.
Fiind vorba de o
nulitate absolută, expres prevăzută de lege, iar interesul ocrotit prin norma
încălcată este unul public, general, care poate fi invocată de oricine are
interes, părţile actului încheiat justifică un astfel de interes.
Cum instanţa de
fond a soluţionat greşit procesul pentru lipsă de interes, instanţa de apel a
dispus desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare
pentru soluţionarea fondului cauzei.
În termen legal,
împotriva deciziei civile nr. 416 din 15.10.2010 pronunţată de Tribunalul
Constanţa au declarat recurs pârâţii B.A. şi B.I.
Au invocat ca
motiv de casare dispoziţiile art. 304 pct. 7 Cod pr. civilă - pentru motive
reţine de instanţă, străine de natura pricinii; pct. 8 – interpretarea greşită
a actului juridic dedus judecăţii.
Motivează
recursul arătând că, în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.
1861 din 13.01.1994 reclamantul A.G. a vândut pârâţilor B.A. şi B.I. terenul
situat în extravilanul municipiului Constanţa, sola 50, parcela A 451/49,
vânzătorul garantând pe cumpărător de orice evicţiune, conform art. 1337 Cod
civil.
Părţile au
încheiat şi un înscris sub semnătură privată, care atestă preţul real, achitat
integral, iar reclamantul A.G., care a semnat declaraţia, a renunţat la dreptul
de întreţinere menţionat în actul de vânzare-cumpărare, astfel că susţinerile
făcute de acesta cu privire la interesul reclamantului în reintroducerea
bunului în patrimoniul său, care ar justifica interesul legitim, actual,
deosebit de faptul că nu au fost invocate la instanţa de fond, sunt nefondate.
La data când
reclamantul intimat a solicitat nulitatea actului cu efect retroactiv, acele
efecte, în contradicţie cu art. 32 din Legea 18/1991, ca dispoziţie legală
încălcată, au încetat cu trecerea timpului de 10 ani de interdicţie temporară
de înstrăinare, iar prin modificările legislative intervenite privind libera
circulaţie a terenurilor, ordinea de drept a încetat de a fi tulburată, astfel
că nu mai există neconcordanţa dintre dispoziţia legală încălcată şi respectiva
ordine de drept ce, între timp, fusese asigurată.
Nulitatea nu
poate exista fără o hotărâre judecătorească, instanţa fiind cea în măsură să
constate dacă actul făcut cu încălcarea unei dispoziţii legale va fi nul sau
nu, este posibil ca un act juridic nul absolut să devină în urma unor
împrejurări schimbate un act valabil, astfel că numai o hotărâre judecătorească
este în măsură să constate dacă eventualele împrejurări schimbate au avut
consecinţe de a transforma într-un act juridic valabil, actul juridic iniţial.
Reclamantul nu a
fost îndreptăţit să solicite nulitatea actului juridic de înstrăinare deoarece
nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau
imoralitate.
Acesta nu a
formulat cerere înainte de împlinirea termenului de 10 ani, prevăzut de art. 32
din legea nr. 18/1991, pentru a nu pierde dreptul de proprietate, ci după
împlinirea acestui termen. Reclamantul, nerespectând dispoziţiile art. 19, 21
şi 43 din Legea 18/1991, nu poate să invoce recunoaşterea şi ocrotirea
dreptului său, întrucât cauza urmărită la încheierea actului în litigiu a fost
ilicită, imorală şi nu justifică un interes legitim şi actual.
Pentru cele
menţionate, recurenţii au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei
recurate în sensul respingerii apelului şi menţinerii hotărârii instanţei de
fond.
Analizând
decizia recurată în baza motivelor de recurs invocate, Curtea constată că
recursul este nefondat pentru următoarele:
În baza
dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 i s-a constituit reclamantului A.G. dreptul de
proprietate pentru suprafaţa de 1
ha. teren, situat în municipiul Constanţa, eliberându-se
în acest sens titlul de proprietate cu nr. 18405/488 cod 60419 la data de
16.06.1993.
La data de
13.01.1994 reclamantul a înstrăinat pârâtului B.A., căsătorit cu I., suprafaţa
de 1000 m.p.
situată în extravilanul municipiului Constanţa, sola 50, parcela A 451/49,
încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1861/1994 de
către fostul Notariat de Stat al judeţului Constanţa.
Potrivit art. 32
din Legea 18/1991 terenul atribuit conform art. 19,21,43 (prin constituire) nu
poate fi înstrăinat între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anul
următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea
nulităţii absolute a actului de înstrăinare. Constatarea nulităţii poate fi
cerută în justiţie de primărie, prefectură, precum şi de orice persoană
interesată, iar în speţă reclamantul intimat din cauza de faţă.
Susţinerea
recurenţilor referitoare la o eventuală „asanare” a efectelor nulităţii
absolute prin simpla curgere a termenului de la momentul încheierii
contractului de vânzare-cumpărare este înlăturată de instanţă ca nefondată,
întrucât cauzele de nulitate absolută sau relativă sunt analizate prin
raportare la normele imperative în vigoare la data încheierii actului.
Împrejurarea că
au trecut mai mult de 10 ani de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare
şi între timp interdicţia de înstrăinare a încetat nu are relevanţă din moment
ce contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat înăuntrul termenului de 10 ani,
în care opera interdicţia de înstrăinare.
Nulitatea
absolută nu presupune doar existenţa unor încălcări ale normelor legale
anterioare sau concomitente încheierii actului ci asanării acesteia, astfel că
trecerea timpului sau modificările legislative intervenite ulterior nu sunt de
natură să confirme un act lovit de o cauză de nulitate absolută.
Legea nr.
54/1998 care reprezintă dreptul comun în materie de circulaţie juridică a
terenurilor şi care a abrogat art. 66-73 din Legea 18/1991, a menţinut excepţia
inalienabilităţii temporare a terenurilor dobândite prin constituire (art. 32
din legea nr. 18/1991), potrivit principiului general de drept „generalia specialia non abrogant” o
normă generală nu poate abroga implicit sau indirect o normă specială ci doar
expres, astfel că în lipsa unei dispoziţii exprese de abrogare s-au menţinut
dispoziţiile care interziceau înstrăinarea.
Prin urmare,
instanţa nu poate ratifica nici confirma un act juridic lovit de nulitate şi nu
poate da eficienţă dispoziţiilor referitoare la conversiunea unui act juridic,
astfel cum susţin recurenţii, întrucât regimul juridic al nulităţii absolute
împiedică pronunţarea unei astfel de soluţii.
Nefondată este
şi critica recurenţilor potrivit cu care reclamantul intimat nu este îndreptăţit
să solicite nulitatea actului juridic de înstrăinare în care este parte,
întrucât principiul „nemo auditurpropriam turpitudinem allegans”nu este
aplicabil nulităţii absolute.
Acest principiu
constituie o sancţiune a exercitării dreptului cu încălcarea bunei-credinţe în
raportul civil; persoana care, cu ştiinţă, încalcă o dispoziţie legală a cărei
nerespectare atrage anularea unui act, nu poate invoca aplicarea sancţiunii,
tocmai datorită împrejurării că neregularitatea a fost creată de propriul fapt.
Fiind în
discuţie soarta unui act juridic prin raportare la comportamentul ilicit al
unei persoane, rezultă că pentru a constata nevalabilitatea actului în cauză,
în ciuda existenţei unei cauze de anulabilitate dovedită, interesul protejatprin cauza de nulitate să fie superior
interesului ce a condus la instituirea unei sancţiuni a exercitării dreptului
cu ignorarea relei sau bunei-credinţe.
Rezultă că
principiul „nemo auditur propriam
turpitudinem allegans” se aplică doar în situaţia unor ipoteze de nulitate
relativă, căci numai în aceste împrejurări se poate aprecia prevalenţa unor
interese personale asupra altora (cauza de nulitate raportată la sancţionarea
relei-credinţe, ce se apreciază exclusiv prin raportare la comportamentul
părţii) ; în cazul nulităţii absolute – care protejează un interes de ordine
publică – principiul nu îşi va găsi aplicarea, căci funcţia sancţionatoare a
instituţiei nulităţii se impune cu necesitate.
Interesul
reclamantului în prezenta cauză, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, este
născut, legitim şi actual prin raportare la lipsirea de efecte a unui act
translativ de proprietate, referitor la un bun aflat în patrimoniul său,
încheiat cu nesocotirea interdicţiei de înstrăinare (normă imperativă de ordine
publică prevăzută de art. 32 din legea 18/1991).
Ca atare, Curtea
în baza art. 312 Cod pr. civilă va respinge ca neîntemeiat recursul.
În baza art. 274
Cod pr. civilă va obliga recurenţii către intimaţi la plata sumei de 744 de
lei, cheltuieli de judecată.