Servitute legală de trecere. Stabilirea căii de acces prin convenţia părţilor. Distincţia dintre servitutea legală de trecere şi servitutea de trecere stabilită prin fapta omului. Incetarea servituţii legale de trecere.

10. Servitute legală de trecere. Stabilirea căii de acces prin convenţia părţilor. Distincţia dintre servitutea legală de trecere şi servitutea de trecere stabilită prin fapta omului. Incetarea servituţii legale de trecere.

Fiind vorba de o servitute legală de trecere „strico sensu” în care părţile au convenit asupra traseului căii de acces, exercitarea şi stingerea acestei servituţi se va realiza în condiţiile art.616 Cod civil, iar nu în condiţiile art. 620 Cod civil.

Instanţa supremă a statuat în jurisprudenţa sa, că servitutea de trecere îşi găseşte justificare dacă persistă scopul pentru care a fost creată şi va trebui să înceteze dacă scopul a încetat „cessante causa cessant effectus” (Plenul Tribunalului Suprem, decizia civilă nr.24/1962 în C.D. 1962, pag.93 ; Decizia civilă nr.1054/1989 în „Dreptul” nr.3/1990).

Încetarea înfundăturii este de natură a antrena stingerea servituţii de trecere „stricto sensu”. Achiziţionarea de către proprietarul fondului dominant a unor terenuri vecine, care dă posibilitatea trecerii de la fondul dominant la calea publică peste terenul său propriu, nu mai justifică continuarea exercitării dreptului de servitute de trecere deoarece, fondul dominant nu mai este un loc înfundat.

Art. 616 Cod civil

Prin cererea înregistrată sub nr.1334/254/15.05.2009, reclamanţii M.T. şi M.F. au chemat în judecată pe pârâţii C.N. şi C.M., pentru ca instanţa prin hotărârea ce o va pronunţa să-i oblige să respecte dreptul de servitute de trecere de la drumul comunal la proprietatea lor asupra suprafeţei de 96 m.p. (32 m lungime şi 3 m lăţime având ca vecinătăţi; la Nord – pe latura de 3 ml – drum comunal; la Est – pe latura de 32 ml – proprietatea pârâţilor; la Sud – pe latura de 3 ml proprietatea reclamanţilor; la Vest – pe latura de 32 ml prop. R.C.; aşa cum a fost instituit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat de BNP F.S.E. sub nr. 38880/20.10.1997 si să le permită să se folosească de servitutea de trecere; să demoleze gardul ridicat abuziv ce îi împiedică să folosească servitutea de trecere, în caz de refuz să fie împuterniciţi ca în numele şi pe cheltuiala lor să demoleze gardul ce împiedică folosirea servituţii de trecere cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată .

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că în data de 20.10.1997 au încheiat cu numita D.L., în calitatea de vânzător un contract de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3880/20.10.1997, având drept obiect vânzarea cumpărarea unei suprafeţe de 928 m.p. teren din suprafaţa totală de 1952 m.p. situată în intravilanul comunei Limanu, judeţul Constanţa, iar în cuprinsul acestui contract de vânzare cumpărare, părţile au stipulat că, odată cu vânzarea suprafeţei de 928 m.p. se instituie pentru cumpărători un drept de servitute pentru suprafaţa de 96 m.p. cu următoarele dimensiuni ; 32 ml lungime şi 3 ml lăţime, având drept vecinătăţi; la Nord – pe latura de 3 ml – drum comunal; la Est – pe latura de 32 ml – proprietatea pârâţilor; la Sud – pe latura de 3 ml proprietatea reclamanţilor; la Vest – pe latura de 32 ml prop. R.C.; aşa cum este identificat în planul de situaţie anexat unde formează lotul colorat în galben.

S-a mai arătat că după decesul proprietarei vânzătoare D.L., moştenitorii acesteia; C.I., C.Io. au înstrăinat diferenţa de teren rămasă pârâţilor prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3145/16.07.2002, iar cu defuncta D.L. nu au fost probleme, acestea au apărut în momentul când pârâţii au cumpărat diferenţa de teren şi a început să îngrădească accesul la de la calea publică la proprietatea lor, ridicând gard pe toate laturile, astfel încât nu au mai avut acces la proprietatea lor.

În drept, reclamanţii au invocat art. 627 cod civil, art. 577 cod civil, art. 616 cod civil, art. 629 cod civil, 274 cod de procedură civilă, art. 480 cod civil.

Prin sentinţa civilă nr. 1776/ 10.06. 2010 pronunţată de Judecătoria Mangalia în dosarul mai sus menţionat a fost admisă acţiunea reclamanţilor cu obligarea pârâţilor de a respecta dreptul de servitute de trecere de la drumul comunal la proprietatea reclamanţilor privind suprafaţa de 96 m.p. (32 m lungime şi 3 m lăţime) având drept vecinătăţi ;

- la Nord – pe latura de 3 m – drum comunal (strada N.);

- la Est – pe latura de 32 m – proprietatea pârâţilor ;

- la Sud – pe latura de 3 m proprietatea reclamanţilor ;

- la Vest – pe latura de 32 m - proprietatea R.C.; drept de servitute, aşa cum a fost instituit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3880/20.10.1997 şi să permită reclamanţilor să folosească această servitute de trecere.

Totodată pârâţii au fost obligaţi să demoleze gardul ridicat ce împiedică pe reclamanţi să folosească servitutea de trecere, iar, în caz de refuz - împuternicesc pe reclamanţi în numele şi pe cheltuiala lor să demoleze gardul care împiedică folosirea de către aceştia a dreptului de servitute.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat apel pârâţii C.N. şi C.M. care au criticat-o pentru nelegalitate şi netemenicie, susţinând că această cale de trecere nu a fost utilizată niciodată de către reclamanţi, iar în prezent proprietatea reclamanţilor nu mai prezintă caracterul unui loc înfundat, urmare a dobândirii dreptului de proprietate de către aceştia din urmă şi asupra unui teren alăturat, care are ieşire la calea publică.

Prin decizia civilă nr.423/18 octombrie 2010 Tribunalul Constanţa a admis apelul pârâţilor şi a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâţii să desfiinţeze gardul situat în Mangalia, strada N. (deschidere 32 m) pe distanţa de 3 m, în vederea exercitării de către reclamanţi a servituţii de trecere stabilită prin hotărâre.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a reţinut, în esenţă că reclamanţii sunt beneficiarii unui drept de servitute de trecere pentru suprafaţa de teren de 94 m.p., respectiv 32 m lungime şi 3 m lăţime, proprietatea pârâţilor, drept dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr.3880/20 octombrie 1997 încheiat cu vânzătoarea D.L.

S-a mai reţinut că în speţă sunt îndeplinite condiţiile art. 616 Cod civil, iar în condiţiile în care nu a intervenit încetarea dreptului de servitute prin una din modalităţile legale, respectiv imposibilitatea materială de a mai exercita servitutea, prin confuziune, prin prescripţie extinctivă în cazul neexercitării servituţii timp de 30 de ani, prin renunţarea la servitute etc. pârâţii sunt ţinuţi să respecte această servitute constituită prin titlu. Cum însă gardul existent, împiedică realizarea servituţii şi numai pe o porţiune de 3m, instanţa de apel a dispus desfiinţarea numai acestei porţiuni de gard, iar nu a lucrării în ansamblul ei.

Împotriva acestei decizii în termen legal au declarat recurs pârâţii, care au criticat-o pentru nelegalitate conform art. 304 pct.6, 7 şi 9 Cod proc.civilă, sub următoarele aspecte:

1.Instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut, întrucât prin motivele de apel pârâţii nu au solicitat să se stabilească pe ce distanţă să se demoleze gardul, ci au solicitat ca instanţa să se pronunţe asupra inadmisibilităţii acţiunii promovate de reclamanţi atât sub aspectul încălcării principiului „nemo auditar propriam terpitudine allegans”, cât şi sub aspectul regulii stabilită în jurisprudenţă în sensul că înfundarea să nu provină din fapta sau neprevederea proprietarului locului înfundat.

2. Instanţa de apel nu a analizat criticile apelanţilor pârâţi şi nu a motivat soluţia sa, limitându-se să constate că în cauză există calitate procesuală şi să analizeze textul art. 616 Cod civil, fără a-l lega de realităţile cauzei şi de probatoriile administrate.

3. Instanţa a aplicat greşit în speţă dispoziţiile art. 616 şi 630 Cod civil, reclamanţii fiind singurii vinovaţi de nerealizarea căii de trecere, în sensul că nu numai că nu au edificat calea de trecere cum erau obligaţi (art.630 Cod civil), dar au şi închis cu gard continuu latura de nord ce se învecina cu restul de proprietate rămas vânzătoarei D.L., ceea ce echivalează cu o renunţare a reclamanţilor la această servitute de trecere.

Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile recurenţilor pârâţi, Curtea constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente :

Reclamanţii M.T. şi M.F. au dedus judecăţii o acţiune confesorie, prin care au solicitat pârâţilor C.N. şi M. să le recunoască şi respectiv să respecte dreptul de servitute de trecere de la drumul comunal la proprietatea reclamanţilor pentru o suprafaţă de 96 m.p., aşa cum a fost identificată prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3880/20.10.1997 de B.N.P. S.F.E. şi să demoleze gardul ridicat de pârâţi în scopul împiedicării reclamanţilor de a folosi servitutea de trecere.

La rândul lor, pârâţii s-au apărat invocând încetarea servituţii de trecere ca urmare a neîndeplinirii uneia din condiţiile esenţiale pentru exercitarea servituţii legale şi anume încetarea caracterului de „loc înfundat” a terenului proprietatea reclamanţilor.

Pentru soluţionarea acestor probleme de drept ce vizează condiţiile exercitării servituţii de trecere şi respectiv modalitatea de încetare a acesteia, se impune a fi clarificată cu prioritate natura servituţii stabilită în beneficiul reclamanţilor prin contractul de vânzare-cumpărare nr.3880/20.10.1997.

Din analiza contractului de vânzare-cumpărare rezultă că vânzătoarea D.L. – proprietara unei suprafeţe de teren de 1952 m.p. a dezmembrat acest teren în două loturi, din care un lot în suprafaţă de 928 m.p. situat în intravilanul satului Limanu a fost înstrăinat cumpărătorilor reclamanţi M.T. şi M.F.

Întrucât lotul înstrăinat reclamanţilor era un „lot înfundat” în sensul art. 616 Cod civil, părţile au convenit asupra unui traseu al căii de acces la drumul public, fiind afectată acestui scop o suprafaţă de teren de 96 m.p., având o lungime de 32 m. şi o lăţime de 3 m. din terenul proprietatea vânzătoarei D.L. (autoarea pârâţilor).

Motivul pentru care a fost constituită această servitute în beneficiul reclamanţilor cumpărători este expres menţionat în contractul de vânzare-cumpărare: „Servitutea pe terenul descris mai sus se constituie pentru a asigura cumpărătorilor accesul de la lotul proprietatea lor la drumul comunal situat în partea de nord a proprietăţii mele” (proprietatea vânzătoarei D.L.).

Prin urmare, stabilirea dreptului de trecere a cumpărătorilor pe o suprafaţă din terenul rămas în proprietatea vânzătoarei D.L. (în prezent proprietatea pârâţilor C.), s-a datorat caracterului de „loc înfundat” al terenului de 928 m.p. cumpărat de reclamanţii M.

Împrejurarea conform căreia, prin contractul de vânzare-cumpărare, părţile au convenit asupra suprafeţei de teren pe care se va face trecerea, determinând-o prin lungime şi lăţime, fără a se recurge la criteriile prev. de art. 617-618 Cod civil, nu este de natură a schimba fundamentul servituţii de trecere, fiind vorba tot de o servitute legală, derivând din existenţa „locului înfundat”, iar nu de o servitute de trecere stabilită prin fapta omului, conform art. 636 – 643 Cod civil.

În literatura juridică de specialitate (V.Stoica - „Drepturi reale”, Vol.I, pa.265; V.Terzea – „Servituţile în dreptul civil român”, Ed.CA Bek, pag.166), se face distincţie între servitutea legală de trecere şi servitutea de trecere stabilită prin fapta omului, arătându-se că izvorul acestora este diferit : în cazul servituţii legale, izvorul juridic îl reprezintă legea, la care se adaugă existenţa unui fapt juridic, respectiv existenţa stării de loc înfundat a fondului dominant; în timp ce în cazul servituţii de trecere stabilită prin fapta omului, izvorul juridic îl reprezintă convenţia părţilor, nefiind necesară condiţia ca fondul dominant să fie un loc înfundat.

Pe de altă parte, este esenţial să menţionăm faptul că în timp ce servitutea legală de trecere nu reprezintă un dezmembrământ al dreptului de proprietate, ci o limitare a dreptului de proprietate al fondului aservit, servitutea de trecere stabilită prin fapta omului, reprezintă un dezmembrământ al dreptului de proprietare.

În concluzie, Curtea constată că servitutea de trecere menţionată în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3880/20.10.1997 de B.N.P. S.F.E., constituie o servitute legală de trecere, constituită în condiţiile art. 616 Cod civil pentru asigurarea unei căi de acces la drumul public pentru proprietarii lotului înfundat – reclamanţii M.T. şi M.F.

Prin urmare, servitutea legală de trecere încetează în momentul în care dispare caracterul de loc înfundat, indiferent de modul în care s-a stabilit conţinutul concret al servituţii de trecere: convenţie, hotărâre judecătorească sau prescripţie achizitivă. Astfel, instanţa noastră supremă a statuat în jurisprudenţa sa, că servitutea de trecere îşi găseşte justificare dacă persistă scopul pentru care a fost creată şi va trebui să înceteze dacă scopul a încetat „cessante causa cessant effectus” (Plenul Tribunalului Suprem, decizia civilă nr.24/1962 în C.D. 1962, pag.93 ; Decizia civilă nr.1054/1989 în „Dreptul” nr.3/1990). Aşadar, încetarea înfundăturii este de natură a antrena stingerea servituţii de trecere „sticto sensu”. Achiziţionarea de către proprietarul fondului dominant a unor terenuri vecine, care dă posibilitatea trecerii de la fondul dominant la calea publică peste terenul său propriu, nu mai justifică continuarea exercitării dreptului de servitute de trecere deoarece, fondul dominant nu mai este un loc înfundat.

Pentru admiterea ca fondată a unei acţiuni confesorii este necesar ca starea de loc înfundat să preexiste introducerii acţiunii şi să persiste pe tot parcursul soluţionării procesului.

În speţă, se reţine că la momentul promovării acţiunii, reclamanţii M.T. şi M.F. nu mai erau proprietarii unui loc înfundat – fără ieşire la calea publică – caracterul de loc înfundat al proprietăţii lor încetând la momentul la care aceştia au devenit proprietarii unui alt teren învecinat conform contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1976/17 mai 1999 încheiat cu vânzătorul R.V. şi C., teren ce are ieşire la strada M., având o deschidere de 25,59 m pe latura de Vest a proprietăţii la drumul public, conform actelor depuse la dosar.

Această împrejurare este confirmată prin expertiza efectuată în cauză la instanţa de fond de ing. A.S. şi este recunoscută la interogatoriul luat de instanţă din oficiu reclamantei M.F., aceasta precizând că solicită respectarea servituţii de trecere pe terenul pârâţilor, întrucât celălalt drum la care are acces proprietatea nu este modernizat, este pavat cu piatră şi există inconveniente pentru utilizarea lui. Situaţia acestui drum nu determină calificarea proprietăţii reclamanţilor ca loc înfundat.

Prin noţiunea de cale publică prev. de art. 616 Cod civil, se au în vedere drumurile deschise circulaţiei, astfel cum sunt acestea definite de art. 4 din O.G. nr.43/1997. Drumul public este orice loc prin care trecerea este îngăduită, iar nu numai drumurile naţionale, judeţene sau comunale. Dacă locul are ieşire la calea publică pe un drum rural, sau dacă drumul public la care are ieşire reclamantul este degradat, dar poate fi amenajat cu anumite cheltuieli, nu se justifică exercitarea servituţii de trecere, proprietatea neputând fi calificată drept un „loc înfundat”.

De altfel, reclamanţii nu şi-au amenajat niciodată calea de acces pe terenul proprietatea pârâţilor conform art. 631 Cod civil, utilizând până în anul 2002 – când pârâţii au cumpărat acest teren – o ieşire peste proprietatea învecinată deşi, nu aveau recunoscută o servitute de trecere pe acel teren, iar proprietatea lor îşi pierduse încă din anul 1999 atributul de loc înfundat, aspect ce rezultă din declaraţiile martorilor.

Mai mult, reclamanţii în calitate de titulari ai fondului dominant au permis pârâţilor – proprietari ai fondului aservit să realizeze lucrări cu caracter permanent, incompatibil cu existenţa servituţii, respectiv le-au permis să edifice un gard care le îngrădea întreaga proprietate, inclusiv terenul din zona de acces menţionată în contractul de vânzare-cumpărare nr.1976/17 mai 1999 şi chiar au participat personal la efectuarea acestor lucrări, înţelegând să îşi ajute vecinii pârâţi să ridice gardul ce desparte cele două proprietăţi, inclusiv pe porţiunea pe care susţin că ar fi folosit-o pentru acces la drumul comunal, atitudine ce poate fi asimilată unei renunţări tacite la servitutea de trecere.

În concluzie, constatând că pârâţii nu au împiedicat realizarea servituţii de trecere, cât timp terenul proprietatea reclamanţilor a prezentat caracteristicile unui loc înfundat, iar ulterior anului 1999, proprietatea reclamanţilor a dobândit o ieşire la calea publică, în urma alipirii unui lot de teren, care nu constituia un loc înfundat, Curtea constată că acţiunea confesorie promovată de reclamanţi este nefondată, instanţele de fond şi de apel dispunând în mod nelegal, cu încălcarea art.616 Cod civil, obligarea pârâţilor de a permite reclamanţilor trecerea pe terenul proprietatea lor, cu consecinţa demolării lucrărilor (gardului) care împiedică realizarea trecerii.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod pr.civilă, se va admite recursul pârâţilor şi se va schimba în parte hotărârea apelată, în sensul admiterii apelului.

Schimbă în tot hotărârea apelată, în sensul că respinge acţiunea reclamanţilor ca nefondată.

Decizia civilă nr. 113/C/23.03.2011

Dosar nr. 1334/254/2009

Judecător redactor Mihaela Popoacă