Trafic de influenţă. Elemente constitutive. Deosebiri faţă de înşelăciune.

Trafic de influenţă. Elemente constitutive. Deosebiri faţă de înşelăciune. Prevalarea de o influenţă inexistentă în realitate, asupra unui funcţionar, deşi constituie o prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase – acţiune ce realizează elementul material al infracţiunii de înşelăciune constituie o infracţiune distinctă dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute în art. 257 alin. 1 C.p., traficul de influenţă existând, însă, spre deosebire de înşelăciune, indiferent dacă sa cauzat sau nu o pagubă materială

Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, Decizia nr. 159/A din 25 septembrie 2012

În baza lucrărilor dosarului constată că Tribunalul Maramureş prin sentinţa penală nr.229 din 25.04.2012 a condamnat pe inculpatul T.A., la: 3 ani închisoare pentru infracţiunea de trafic de influenţă prev.de art. 257 alin.1 C.pen. rap.la art. 6 din L.nr. 78/2000.

3 ani închisoare pentru infracţiunea de trafic de influenţă prev.de art. 257 alin.1 C.pen. rap.la art. 6 din L.nr. 78/2000

3 ani închisoare pentru infracţiunea de trafic de influenţă prev.de art. 257 alin.1 C.pen. rap.la art. 6 din L.nr. 78/2000.

În baza art. 33 lit.a şi 34 lit.b C.pen., sau contopit pedepsele de mai sus în pedeapsa cea mai grea – de 3 ani închisoare.

Sau interzis inculpatului drepturile prev.de art. 71, 64 lit.a teza a IIa şi lit.b C.pen.

În temeiul art. 861 şi urm. C.pen., sa dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 5 ani. Sa încredinţat supravegherea inculpatului Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Maramureş.

Pe durata termenului de încercare inculpatul va respecta următoarele măsuri de supraveghere:

1. să se prezinte la datele fixate la serviciul de probaţiune menţionat

să anunţe la acelaşi serviciu, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare ce depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea

să comunice la serviciul de probaţiune menţionat şi să justifice schimbarea locului de muncă (în măsura în care se va încadra în muncă)

4. să comunice la acelaşi serviciu informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

Sa atras atenţia inculpatului asupra prev.art. 864 C.penal.

În baza art. 71 alin.5 C.pen., sa dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare.

A fost obligat inculpatul să plătească părţii civile H.V. suma de 800 lei – desp.civile, părţii civile V.I. cval.în lei de la data plăţii a sumei de 1.000 euro cu acelaşi titlu.

A fost obligat inculpatul să plătească părţii civile P.F. suma de 1.900 lei – desp.civile.

Sa constatat că partea văt.C.A. nu a solicitat desp.civile.

În temeiul art. 193 C.pr.pen., a obligat pe inculpat să plătească părţii civile H.V. suma de 90 lei – cheltuieli judiciare şi părţii civile V.I. suma de 1.600 lei cu acelaşi titlu.

În baza art. 191 alin.1 C.pr.pen.,a obligat pe inculpat să plătească statului suma de 750 lei – chelt.judiciare.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:

Prin rechizitoriul întocmit la 2 noiembrie 2011 în dosarul nr. 491/P/2010 Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş a dispus trimiterea în judecată a inculpatului T.A. pentru patru infracţiuni de trafic de influenţă prev.de art. 257 alin.1 C.pen. rap.la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic.art. 33 lit.a C.pen. (pct.1,2,3,4 din rechizitoriu).

Sa reţinut în cuprinsul actului de sesizare a instanţei, în esenţă, că inculpatul a pretins şi a primit în mod direct pentru altul suma de 800 lei de la partea vătămată H.V., afirmând că are influenţă asupra unui medic pentru al determina să facă acte ce intră în atribuţiile sale de serviciu (pct.1 din rechizitoriu). De asemenea, inculpatul a pretins şi a primit în mod direct pentru altul de la partea vătămată V.I. echivalentul în lei a 1.000 euro, afirmând că are influenţă asupra unui poliţist pentru al determina să facă acte ce intră în atribuţiile sale de serviciu (pct.2 din rechizitoriu).

Inculpatul a pretins şi primit în mod direct pentru altul suma de 1.900 lei de la partea vătămată P.F., afirmând că are influenţă asupra unui funcţionar pentru al determina să facă acte ce intră în atribuţiile sale de serviciu (pct.3 din rechizitoriu). Acesta a pretins şi a acceptat promisiunea de a primi 600 euro în mod direct pentru altul de la partea vătămată C.A., afirmând că are influenţă asupra unui funcţionar pentru al determina să facă acte ce intrau în atribuţiile de serviciu ale acestuia (pct.4 din rechizitoriu).

In cursul lunii iunie 2008 inculpatul T.A. ia promis părţii civile H.V. sprijin pentru obţinerea unei pensii de handicap şi a unor medicamente, prin intermediul medicului L.C. de la Spitalul Judeţean Baia Mare, prezentânduse iniţial cu ocazia unei convorbiri telefonice ca fiind acel medic, iar în acest sens ia pretins în total suma de 800 lei – sumă pe care partea civilă ia predato efectiv în mai multe etape. Inculpatul sa deplasat la spital cu partea vătămată pentru a se întâlni cu acest medic, însă inculpatul a lăsato în faţa spitalului şi aici i sa comunicat faptul că nu există un asemenea medic. Inculpatul nu şia îndeplinit promisiunea, ci dimpotrivă ia adresat injurii şi nu ia restituit părţii civile această sumă.

Pe parcursul anului 2009 părţii civile V.I. i sa ridicat permisul de conducere urmare a unui accident rutier în care a fost implicat, apoi inculpatul T.A. ia promis că îl va ajuta să obţină permisul de conducere, fiind şofer al unui poliţist, apoi ia pretins bani în mai multe tranşe bani şi un ied, însă nu şia îndeplinit promisiunea, a şi ameninţato pe partea civilă în final şi nici nu ia restituit cei 3.080 lei, 250 euro şi contravaloarea iedului pe care ia pretins şi ia primit.

În luna aprilie 2010 inculpatul sa oferit să o ajute pe partea civilă P.F. pentru obţinerea unei pensii pe motive medicale prin intermediul unui medic de la Spitalul Judeţean Baia Mare, pretinzândui şi primind în mai multe etape suma totală de 1.900 lei, fără aşi respecta promisiunea şi fără ai restitui părţii civile această sumă.

În cursul anului 2010 inculpatul ia propus părţii vătămate C.A. obţinerea unui permis de conducere fără a urma cursurile şcolii de şoferi şi fără a efectua vizita medicală, afirmând că are o cunoştinţă la serviciul permise auto şi ia pretins în acest sens bani, însă partea vătămată nu ia predat nici o sumă, deşi inculpatul la contactat în acest sens de mai multe ori. După ce partea vătămată ia comunicat faptul că nu este de acord să îi predea banii pretinşi, inculpatul a început să o ameninţe.

Faptele inculpatului T.A. întrunesc elementele constitutive ale patru infracţiuni de trafic de influenţă prev.de art. 257 alin.1 C.pen. rap.la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

La individualizarea judiciară a pedepselor aplicate acestuia tribunalul a avut în vedere gradul de pericol social al faptelor comise (dat de modalitatea în care au fost săvârşite şi de caracterul lor repetat) şi al inculpatului (acesta nu are antecedente penale, dar a refuzat să dea declaraţii – după răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie dreptul la tăcere se transformă şi se interpretează ca un atare refuz; după ce o parte din părţile vătămate au refuzat să îi mai predea diferite sume de bani, lea adresat injurii şi ameninţări ceea ce îi sporeşte inculpatului gradul de pericol social).

In temeiul art. 33 lit.a şi 34 lit.b C.pen., sau contopit toate pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea – de 3 ani închisoare.

Inculpatului i sau interzis drepturile prev.de art. 71, 64 lit.a teza a IIa şi lit.b C.pen. întrucât ocuparea acestor funcţii presupune existenţa unei conduite impecabile. Nu se impune a i se interzice şi dreptul de a alege prev.de art. 71, 64 lit.a teza I întrucât raportat la faptele comise, acesta poate să facă aprecieri cu privire la modul în care se alege organul legiuitor şi celelalte organe de stat care se aleg prin vot. Nefolosinduse de vreo funcţie, profesie, activitate pentru a comite faptele – obiect al acestei cauze, nu se pot interzice inculpatului şi drepturile prev.de art. 71, 64 lit.c C.pen.

Având în vedere faptele comise şi lipsa de antecedente penale a inculpatului, tribunalul apreciază că o pedeapsă cu executare în regim de detenţie nu este necesară, însă raportat la infracţiunile comise, la caracterul lor repetat şi la persoana inculpatului (care a ajuns să ameninţe şi să insulte o parte din părţile vătămate), suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante nu este suficientă (de altfel, nici condiţia limitei de pedeapsă prev.de art. 81 alin.2 C.pen. nu e îndeplinită), fiind necesar a se da eficienţă prev.art. 861 şi urm. C.pen. Prin urmare, se va dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe un termen de încercare de 5 ani. Supravegherea inculpatului va fi încredinţată Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Maramureş.

Pe durata termenului de încercare acesta a respectat măsurile de supraveghere indicate în dispozitivul sentinţei.

În temeiul art. 71 alin.5 C.pen., sa suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare.

Cu privire la latura civilă a cauzei tribunalul a reţinut faptul că partea vătămată H.V. sa constituit parte civilă cu suma de 800 lei – despăgubiri materiale, iar sumele predate inculpatului de aceasta se ridică la nivelul acestei sume (100 lei+50 lei+250 lei+400 lei). In consecinţă, partea civilă este îndrituită la restituirea sumei de 800 lei, inculpatul urmând a fi obligat la plata acesteia cu titlu de despăgubiri civile. Partea vătămată V.I. sa constituit parte civilă cu suma de 1.000 euro. Tribunalul apreciază că sumele predate inculpatului de aceasta în lei şi euro şi contravaloarea în lei a iedului predat se ridică la nivelul acestei sume (2.000 lei+120 lei+60 lei+100 lei+600 lei+250 euro+200 lei+120 lei – contravaloarea unei ied) astfel că inculpatul va fi obligat la plata către această parte civilă a contravalorii în lei de la data plăţii a sumei de 1.000 euro cu acelaşi titlu.

Partea vătămată P.F. sa constituit parte civilă în final în faza de urmărire penală cu suma de 1.900 lei. Instanţa constată că sumele predate inculpatului de această parte civilă se ridică la nivelul acestei sume (200 lei+400 lei+200 lei+600 lei+500 lei) astfel că inculpatul va fi obligat la plata către această parte civilă a sumei de 1.900 lei – despăgubiri civile.

Întrucât partea vătămată C.A. nu a solicitat despăgubiri civile, tribunalul urmează a lua act de această împrejurare.

Martorilor P.I. şi C.A. nu li se poate soluţiona latura civilă în acest proces (astfel cum sa cerut de către parchet cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei) în condiţiile în care în raport de aceştia soluţia dată de parchet cu privire la inculpat a fost de scoatere de sub urmărire penală pentru infracţiunea de înşelăciune prev.de art. 215 alin.1,3 C.pen., în baza art. 181 C.pen. Tribunalul nefiind sesizat şi cu privire la aceste fapte, nu poate soluţiona nici latura civilă care decurge din acestea, cei doi martori urmând a uza de calea acţiunii civile pentru aşi valorifica despăgubirile civile solicitate.

În temeiul art. 193 C.pr.pen., inculpatul a fost obligat să achite părţii civile H.V. suma de 90 lei cu titlu de cheltuieli judiciare reprezentând contravaloarea transportului la 5 termene de judecată (5x18 lei/termen=90 lei) şi părţii civile V.I. suma de 1.600 lei cu acelaşi titlu reprezentând onorariul de avocat (întrucât celelalte cheltuieli judiciare – contravaloarea transportului pentru partea civilă şi 2 martori sau solicitat ulterior dezbaterii cauzei pe fond, deşi la ultimul termen partea civilă a avut apărător ales, ele nu se pot acorda).

Împotriva acestei soluţii a declarat apel inculpatul T.A. care a solicitat admiterea căii de atac promovate, desfiinţarea sentinţei tribunalului şi judecând pe fond cauza, a se dispune achitarea sa în temeiul art.10 lit.a rap.la art.11 pct.2 lit.a C.proc.pen., întrucât infracţiunile imputate nu există, cumpărătorii de influenţă şi respectiv procurorul neputând proba ca apelantul a primit anumite sume de bani pentru executarea anumitor acte infracţionale (eliberarea unor permise auto fără examenul aferent, determinarea unor medici să efectueze prestaţii medicale ce intrau în atribuţiile lor de serviciu etc.) unor persoane care nu îndeplineau condiţiile legale pentru a beneficia de acestea.

Curtea examinând apelul declarat prin prisma motivului invocat, ajunge la următoarele constatări:

Conform art.1 din Codul de procedură penală român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici

o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii.

Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.

În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.

Legea obligă organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă rol activ şi pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi, în procesul penal.

Orice persoană, bucurânduse de prezumţia de nevinovăţie, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale, printro hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat săşi dovedească nevinovăţia.

Vinovăţia nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală şi instanţei judecătoreşti.

Probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.

Inculpatul T.A. nu sa prezentat în faţa Curţii de Apel Cluj, la data de 20 septembrie 2012 sustrăgânduse judecăţii, iar în faţa procurorului a fost prezent doar la 18 aprilie 2011 când a învederat că uzează de prevederile art.70 C.proc.pen., de dreptul la tăcere, poziţie adoptată şi în faţa Tribunalului Maramureş în şedinţa publică din 7 februarie 2012.

Deşi art.6 paragraf 2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului nu prevede, în mod expres, dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria acuzare, CEDO sa pronunţat în sensul că acestea reprezintă reguli general recunoscute şi acceptate pe plan internaţional care stau la baza noţiunii de proces echitabil.

Curtea Europeană a admis însă că „dreptul la tăcere nu este un drept absolut şi că, în situaţiile în care probele de vinovăţie sunt evidente, judecătorul poate reţine unele consecinţe defavorabile din tăcerea acuzatului, fără să fie afectat caracterul echitabil al procesului şi prezumţia de nevinovăţie”.(cauza Saunders contra Regatului Unit 17 decembrie 1996).

La stabilirea soluţiei de condamnare, prima instanţă a avut în vedere proceseleverbale privind consemnarea denunţului formulat de martorii H.V. şi P.F.; plângerile formulate de martorii V.I. şi C.A.; declaraţiile martorilor H.V., V.I., P.F., I.A.I., C.A., din faza de urmărire penală coroborate cu cele din faţa Tribunalului Maramureş ale aceloraşi persoane, care se coroborează perfect cu conţinutul adreselor Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Maramureş nr. 2474 din 6 mai 2011, şi 187 din 21 aprilie 2011 a Colegiului Medicilor Maramureş.

Inculpatului i sa respectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil prin respectarea principiului egalităţii de arme, promovat de CEDO. Astfel, cu privire la acest principiu, CEDO precizează că „exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de aşi prezenta cauza, inclusiv probele, în condiţii care să nu o plaseze întro situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu adversarul său. Obligaţia de a veghea în fiecare caz la respectarea condiţiilor unui proces echitabil revine autorităţilor naţionale”. (a se vedea hotărârea nr.27 din oct.1993 Dombo Beheer Bv versus Olanda).

Mai mult, aceeaşi Curte, a statuat obligativitatea comunicării pieselor dosarului, „în măsura în care presupune un proces echitabil şi în contradictorialitate”. (hotărârea din 24 februarie 1994 Bendenoun versus Franţa). De asemenea, „respectarea dreptului la un proces echitabil, presupune dreptul de a avea acces la toate dovezile strânse de procuror” (a se vedea hotărârea CEDO Edwards versus Marea Britanie din 16 dec.1992).

Ca atare, garanţiile cu privire la un proces echitabil au fost respectate, atât din perspectiva dreptului intern cât şi al disp.art.5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reţine vreo cauză de nulitate absolută, dintre cele prevăzute de art.197 alin.2 C.proc.pen.

Instanta de judecata pronunta condamnarea inculpatului numai in situatia in care probele strinse in cursul urmaririi penale si verificate in cursul cercetarii judecatoresti, dovedesc in mod cert, printre altele, că fapta a fost savirsita de inculpat.

Potrivit art. 200 din Codul de procedura penala, „ urmarirea penala are ca obiect stringerea probelor necesare cu privire la existenţa infractiunilor, la identificarea faptuitorilor şi la stabilirea raspunderii acestora pentru a se constata daca este sau nu cazul sa se dispuna trimiterea in judecata.

Art. 289 Cod pr.penala dispune ca „ judecata cauzei se face in fata instantei constituita potrivit legii si se desfasoara in şedinţă, oral, nemijlocit si in contradictoriu”.

Astfel, probele strinse in cursul urmaririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea in judecata.

Pentru a servi drept temei de condamnare, probele strinse in cursul urmaririi penale trebuie verificate in activitatea de judecata de catre instanta, in şedinţă publică in mod nemijlocit, oral şi in contradictoriu.

Numai dupa verificarea efectuata, in aceste conditii, instanta poate retine motivat, ca exprima adevărul, fie probele de la urmarire penala, fie cele administrate in cursul judecătii.

Pe de alta parte, in raport de dispozitiile art. 62, 63 Cod pr.penala, cu referire la art. 1, art. 200, art. 289 Cod pr.penala, hotarirea prin care se solutioneaza cauza penala dedusa judecătii trebuie sa apara ca o concluzie, sustinuta de materialul probator administrat in dosar, constituind un lanţ deductiv, fara discontinuitate.

Ori, in cauza, probele strinse in cursul urmăririi penale si care au servit drept temei de trimitere in judecata, precum si probele administrate in faza judecătii, dovedesc, in mod cert, ca autorul celor patru infractiuni de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. 1 C.p. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 este inculpatul T.A. şi că faptele au existat în realitate.

Probele testimoniale ale dosarului dovedesc la unison că inculpatul apelant este autorul faptelor deduse judecăţii deoarece a pretins şi primit sume de bani în lei, euro, sau alte foloase, comportânduse în aşa fel faţă de martorii H.V., V.I., P.F. şi C.A., încât a lăsat să se creadă că are influenţă asupra unor funcţionari (medici, poliţisti) pentru ai determina să efectueze acte ce intrau în atribuţiile de serviciu – întocmire şi eliberare de documentaţie medicală care să stea la baza completării unor dosare pentru obţinerea indemnizaţiilor aferente persoanelor cu handicap, restituirea permiselor de conducere auto reţinute de organele de poliţie sau obţinerea unor asemenea acte.

Inculpatul, aşa cum arată martorii H.V. şi V.I. în declaraţiile lor, a nominalizat funcţia şi locul de muncă al persoanei ce trebuia să le rezolve problemele pe care aceştia le aveau (medic la Spitalul Judeţean Baia Mare, respectiv poliţist la Baia Mare) iar în privinţa martorei P.F. a afirmat că poate să influenţeze pozitiv şi favorabil martorei, persoana care se ocupa cu întocmirea documentaţiei pentru obţinerea pensiei de handicap, martora afirmând în faza de urmărire penală că inculpatul „a dat telefon, a discutat cu o persoană precizând un număr de dosar 567, împrejurare ce a fost de natură săi creeze convingerea că apelantul poate săi rezolve în mod cert doleanţele”.

Şi faţă de martorul C.A., apelantul a afirmat că îl cunoaşte pe martorul V.I., conduită prin care a urmărit săl convingă pe primul că are influenţă asupra unor funcţionari din poliţie, astfel că îi va rezolva favorabil problema, respectiv obţinerea permisului auto.

Practica judiciară este unanimă când afirmă în sensul că „infracţiunea de trafic de influenţă există atât atunci când făptuitorul are în mod real o influenţă asupra unui funcţionar, cât şi atunci când făptuitorul lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, deşi aceasta nu există în realitate. Prin urmare, fapta de a pretinde şi de a primi o sumă de bani, săvârşită de către o persoană care lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru al determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, chiar dacă în realitate făptuitorul nu are o astfel de influenţă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art. 257 alin. 1 C.p. Prevalarea de o influenţă inexistentă în realitate, asupra unui funcţionar, deşi constituie o prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase – acţiune ce realizează elementul material al infracţiunii de înşelăciune , prin voinţa legiuitorului constituie o infracţiune distinctă dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute în art. 257 alin. 1 C.p., traficul de influenţă existând, însă, spre deosebire de înşelăciune, indiferent dacă sa cauzat sau nu o pagubă materială”.

Mai mult, practica judiciară a învederat că „existenţa infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 C.p. nu presupuse existenţa unei influenţe reale a făptuitorului asupra unui funcţionar pentru al determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, însă pentru existenţa acestei infracţiuni este necesar ca influenţa, pe care o are sau lasă să se creadă că o are făptuitorul, să privească un funcţionar care are atribuţii în îndeplinirea actului pentru care făptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase”.

Ori, din probele administrate în cauză rezultă că promisiunea făcută martorelor

H.V. şi P.F. în sensul că doctorii L.C. şi P.C. şi cei de la Spitalul Judetean Baia Mare şi Spitalul TBC Baia Mare, unde are sediul comisia pentru handicapaţi, le pot întocmi acte medicale pentru a beneficia de pensie de handicapat, întruneşte elementele infracţiunii de trafic de influenţă, deoarece aceştia aveau în competenţă, între atribuţii şi efectuarea acestei documentaţii.

De asemenea, referirea inculpatului în privinţa martorilor V.I. şi C.A. la obţinerea permiselor auto prin organele de poliţie, constituie de asemenea infracţiunea de trafic de influenţă întrucât poliţia are în competenţă, între alte atribuţii şi atestarea cunoştinţelor de specialitate prin eliberarea unor asemenea acte de liberă circulaţie pe drumurile publice.

Doctrina si practica au relevat de asemenea că „pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă nu este necesară nominalizarea funcţionarului asupra căruia traficantul are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă, fiind suficient ca el să se refere la pretinsa sau reala trecere ce o are asupra funcţionarilor dintrun serviciu în competenţa căruia intră rezolvarea solicitării beneficiarului traficului de influenţă”.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „fapta persoanei de a pretinde şi primi o sumă de bani, lăsând să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru al determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 C.p., indiferent dacă influenţa este sau nu reală şi chiar dacă funcţionarul nu a fost individualizat, fiind suficient să se facă referire la funcţia pe care acesta o îndeplineşte.”

Probele testimoniale ataşate dosarului dovedesc cu prisosinţă predarea sumelor de bani de către cumpărătorii de influenţă, inculpatului T.A., martora I.A.I. la instanţă, precizează textual:”eu personal am vâzut când mama mea P.F. ia predat acei bani pe carei avea în mână, inculpatului, respectiv suma de 1900 lei”. Aceleaşi probe reliefează că numitul C.A. nu a predat nicio sumă de bani inculpatului, iar cele remise de martorii H.V. şi V.I. apelantului, au fost dovedite prin declaraţiile acestora consemnate şi în cuprinsul denunţului penal care se coroborează cu declaraţia martorei I.A.I..

Dispoziţiile art.63 alin.2 C.proc.pen. exclud o ordine de preferinţă, nefăcânduse distincţie în ceea ce priveşte valoarea în stabilirea adevărului, în raport de faza în care au fost administrate, criteriul determinant în aprecierea probelor constituindul forţa acestora de a exprima adevărul, indiferent de momentul procesual căruia aparţine sau de organul care lea administrat.

Dând sens şi dispoziţiilor art.3 din C.proc.pen. privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu în procesul penal, instanţa de fond a reţinut şi apreciat numai acele probe care reflectă adevărul, ţinând seama de întregul material administrat în cauză.

Cum, potrivit art.64 C.proc.pen. nu se face distincţie între valoarea probantă a mijloacelor de probă administrate în faza urmăririi penale şi a judecăţii, se poate concluziona că nu există un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile inculpatului. De reţinut că inculpatul a uzat de dreptul la tăcere conform art. 70

C.p.p.

Coroborând toate probele administrate în ambele faze ale procesului penal, curtea este datoare să examineze cauza acordând întâietate principiului preeminenţei dreptului, a respectării tuturor prevederilor legale (a se vedea cazul Sunday Times din 26 mai 1979 de la Curtea Europeană de la Strasbourg).

În speţă, se observă că dosarul a fost judicios soluţionat de către prima instanţă, avânduse în vedere şi principiul procesului echitabil din punct de vedere al garanţiilor procesuale.

Tribunalul Maramureş a concluzionat că probele administrate conduc, cu certitudine la stabilirea situaţiei de fapt expusă în considerentele hotărârii şi a vinovăţiei inculpatuluiapelant.

Curtea de Apel analizând probele administrate constată că acestea conduc, fără dubii, la concluzia primei instanţe cu privire la situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului sub aspectul comiterii infracţiunilor de trafic de influenţă pentru care a fost trimis în judecată.

Simpla afirmaţie a unei stări de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpatul Ţura, respectiv negarea realităţii evidente, nu poate influenţa convingerea bazată pe probe irefutabile.

În raport de starea de fapt prezentată mai sus, este exclusă posibilitatea acceptării achitării inculpatului T.A., deoarece infracţiunile au existat în realitate , fiind comise de către acesta.

Astfel fiind, apărarea inculpatului vizând achitarea sa în baza art.10 lit.a C.p.p. nu poate fi primită.

Întrucât condamnarea apelantului sa făcut pe baza unor dovezi convingătoare de vinovăţie, nu se poate vorbi de constatarea încălcării art.6 paragraf 2 din CEDO cu referire la art.66 şi art.5/2 C.proc.pen. care reglementează prezumţia de nevinovăţie, garanţie specifică a unui proces echitabil recunoscută persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni.

Pentru motivele ce preced, apelul inculpatului T.A. se va respinge ca nefondat în baza art.379 pct.1 lit.a C.proc.pen. (Judecător Delia Purice)