Trafic de influenţă. Elemente
constitutive. Deosebiri faţă de înşelăciune. Prevalarea de o influenţă
inexistentă în realitate, asupra unui funcţionar, deşi constituie o prezentare
ca adevărată a unei fapte mincinoase – acţiune ce realizează elementul material
al infracţiunii de înşelăciune constituie o infracţiune distinctă dacă sunt
îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute în art. 257 alin. 1 C.p., traficul
de influenţă existând, însă, spre deosebire de înşelăciune, indiferent dacă sa
cauzat sau nu o pagubă materială
Curtea de Apel Cluj, Secţia
penală şi de minori, Decizia nr. 159/A din 25 septembrie 2012
În baza lucrărilor dosarului
constată că Tribunalul Maramureş prin sentinţa penală nr.229 din 25.04.2012 a
condamnat pe inculpatul T.A., la: 3 ani închisoare pentru infracţiunea de trafic
de influenţă prev.de art. 257 alin.1 C.pen. rap.la art. 6 din L.nr. 78/2000.
3 ani închisoare pentru
infracţiunea de trafic de influenţă prev.de art. 257 alin.1 C.pen. rap.la art.
6 din L.nr. 78/2000
3 ani închisoare pentru
infracţiunea de trafic de influenţă prev.de art. 257 alin.1 C.pen. rap.la art.
6 din L.nr. 78/2000
3 ani închisoare pentru
infracţiunea de trafic de influenţă prev.de art. 257 alin.1 C.pen. rap.la art.
6 din L.nr. 78/2000.
În baza art. 33 lit.a şi 34
lit.b C.pen., sau contopit pedepsele de mai sus în pedeapsa cea mai grea – de 3
ani închisoare.
Sau interzis inculpatului
drepturile prev.de art. 71, 64 lit.a teza a IIa şi lit.b C.pen.
În temeiul art. 861 şi urm.
C.pen., sa dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un
termen de încercare de 5 ani. Sa încredinţat supravegherea inculpatului
Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Maramureş.
Pe durata termenului de
încercare inculpatul va respecta următoarele măsuri de supraveghere:
1. să se prezinte la datele
fixate la serviciul de probaţiune menţionat
să anunţe la acelaşi serviciu,
în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice
deplasare ce depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea
să comunice la serviciul de
probaţiune menţionat şi să justifice schimbarea locului de muncă (în măsura în
care se va încadra în muncă)
4. să comunice la acelaşi
serviciu informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de
existenţă.
Sa atras atenţia inculpatului
asupra prev.art. 864 C.penal.
În baza art. 71 alin.5 C.pen.,
sa dispus suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata termenului de
încercare.
A fost obligat inculpatul să
plătească părţii civile H.V. suma de 800 lei – desp.civile, părţii civile V.I.
cval.în lei de la data plăţii a sumei de 1.000 euro cu acelaşi titlu.
A fost obligat inculpatul să
plătească părţii civile P.F. suma de 1.900 lei – desp.civile.
Sa constatat că partea
văt.C.A. nu a solicitat desp.civile.
În temeiul art. 193 C.pr.pen.,
a obligat pe inculpat să plătească părţii civile H.V. suma de 90 lei –
cheltuieli judiciare şi părţii civile V.I. suma de 1.600 lei cu acelaşi titlu.
În baza art. 191 alin.1
C.pr.pen.,a obligat pe inculpat să plătească statului suma de 750 lei –
chelt.judiciare.
Pentru a pronunţa această
soluţie, prima instanţă a reţinut în fapt următoarele:
Prin rechizitoriul întocmit la
2 noiembrie 2011 în dosarul nr. 491/P/2010 Parchetul de pe lângă Tribunalul
Maramureş a dispus trimiterea în judecată a inculpatului T.A. pentru patru
infracţiuni de trafic de influenţă prev.de art. 257 alin.1 C.pen. rap.la art. 6
din Legea nr. 78/2000 cu aplic.art. 33 lit.a C.pen. (pct.1,2,3,4 din
rechizitoriu).
Sa reţinut în cuprinsul
actului de sesizare a instanţei, în esenţă, că inculpatul a pretins şi a primit
în mod direct pentru altul suma de 800 lei de la partea vătămată H.V., afirmând
că are influenţă asupra unui medic pentru al determina să facă acte ce intră
în atribuţiile sale de serviciu (pct.1 din rechizitoriu). De asemenea, inculpatul
a pretins şi a primit în mod direct pentru altul de la partea vătămată V.I.
echivalentul în lei a 1.000 euro, afirmând că are influenţă asupra unui
poliţist pentru al determina să facă acte ce intră în atribuţiile sale de
serviciu (pct.2 din rechizitoriu).
Inculpatul a pretins şi primit
în mod direct pentru altul suma de 1.900 lei de la partea vătămată P.F.,
afirmând că are influenţă asupra unui funcţionar pentru al determina să facă
acte ce intră în atribuţiile sale de serviciu (pct.3 din rechizitoriu). Acesta
a pretins şi a acceptat promisiunea de a primi 600 euro în mod direct pentru
altul de la partea vătămată C.A., afirmând că are influenţă asupra unui
funcţionar pentru al determina să facă acte ce intrau în atribuţiile de
serviciu ale acestuia (pct.4 din rechizitoriu).
In cursul lunii iunie 2008
inculpatul T.A. ia promis părţii civile H.V. sprijin pentru obţinerea unei
pensii de handicap şi a unor medicamente, prin intermediul medicului L.C. de la
Spitalul Judeţean Baia Mare, prezentânduse iniţial cu ocazia unei convorbiri
telefonice ca fiind acel medic, iar în acest sens ia pretins în total suma de
800 lei – sumă pe care partea civilă ia predato efectiv în mai multe etape.
Inculpatul sa deplasat la spital cu partea vătămată pentru a se întâlni cu
acest medic, însă inculpatul a lăsato în faţa spitalului şi aici i sa
comunicat faptul că nu există un asemenea medic. Inculpatul nu şia îndeplinit
promisiunea, ci dimpotrivă ia adresat injurii şi nu ia restituit părţii
civile această sumă.
Pe parcursul anului 2009
părţii civile V.I. i sa ridicat permisul de conducere urmare a unui accident
rutier în care a fost implicat, apoi inculpatul T.A. ia promis că îl va ajuta
să obţină permisul de conducere, fiind şofer al unui poliţist, apoi ia pretins
bani în mai multe tranşe bani şi un ied, însă nu şia îndeplinit promisiunea, a
şi ameninţato pe partea civilă în final şi nici nu ia restituit cei 3.080
lei, 250 euro şi contravaloarea iedului pe care ia pretins şi ia primit.
În luna aprilie 2010
inculpatul sa oferit să o ajute pe partea civilă P.F. pentru obţinerea unei
pensii pe motive medicale prin intermediul unui medic de la Spitalul Judeţean
Baia Mare, pretinzândui şi primind în mai multe etape suma totală de 1.900
lei, fără aşi respecta promisiunea şi fără ai restitui părţii civile această
sumă.
În cursul anului 2010
inculpatul ia propus părţii vătămate C.A. obţinerea unui permis de conducere
fără a urma cursurile şcolii de şoferi şi fără a efectua vizita medicală,
afirmând că are o cunoştinţă la serviciul permise auto şi ia pretins în acest
sens bani, însă partea vătămată nu ia predat nici o sumă, deşi inculpatul la
contactat în acest sens de mai multe ori. După ce partea vătămată ia comunicat
faptul că nu este de acord să îi predea banii pretinşi, inculpatul a început să
o ameninţe.
Faptele inculpatului T.A.
întrunesc elementele constitutive ale patru infracţiuni de trafic de influenţă
prev.de art. 257 alin.1 C.pen. rap.la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
La individualizarea judiciară
a pedepselor aplicate acestuia tribunalul a avut în vedere gradul de pericol
social al faptelor comise (dat de modalitatea în care au fost săvârşite şi de
caracterul lor repetat) şi al inculpatului (acesta nu are antecedente penale,
dar a refuzat să dea declaraţii – după răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie
dreptul la tăcere se transformă şi se interpretează ca un atare refuz; după ce
o parte din părţile vătămate au refuzat să îi mai predea diferite sume de bani,
lea adresat injurii şi ameninţări ceea ce îi sporeşte inculpatului gradul de
pericol social).
In temeiul art. 33 lit.a şi 34
lit.b C.pen., sau contopit toate pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea –
de 3 ani închisoare.
Inculpatului i sau interzis
drepturile prev.de art. 71, 64 lit.a teza a IIa şi lit.b C.pen. întrucât
ocuparea acestor funcţii presupune existenţa unei conduite impecabile. Nu se
impune a i se interzice şi dreptul de a alege prev.de art. 71, 64 lit.a teza I
întrucât raportat la faptele comise, acesta poate să facă aprecieri cu privire
la modul în care se alege organul legiuitor şi celelalte organe de stat care se
aleg prin vot. Nefolosinduse de vreo funcţie, profesie, activitate pentru a
comite faptele – obiect al acestei cauze, nu se pot interzice inculpatului şi
drepturile prev.de art. 71, 64 lit.c C.pen.
Având în vedere faptele comise
şi lipsa de antecedente penale a inculpatului, tribunalul apreciază că o
pedeapsă cu executare în regim de detenţie nu este necesară, însă raportat la
infracţiunile comise, la caracterul lor repetat şi la persoana inculpatului
(care a ajuns să ameninţe şi să insulte o parte din părţile vătămate),
suspendarea condiţionată a executării pedepsei rezultante nu este suficientă
(de altfel, nici condiţia limitei de pedeapsă prev.de art. 81 alin.2 C.pen. nu
e îndeplinită), fiind necesar a se da eficienţă prev.art. 861 şi urm. C.pen.
Prin urmare, se va dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei
pe un termen de încercare de 5 ani. Supravegherea inculpatului va fi
încredinţată Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Maramureş.
Pe durata termenului de
încercare acesta a respectat măsurile de supraveghere indicate în dispozitivul
sentinţei.
În temeiul art. 71 alin.5
C.pen., sa suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata termenului de
încercare.
Cu privire la latura civilă a
cauzei tribunalul a reţinut faptul că partea vătămată H.V. sa constituit parte
civilă cu suma de 800 lei – despăgubiri materiale, iar sumele predate
inculpatului de aceasta se ridică la nivelul acestei sume (100 lei+50 lei+250
lei+400 lei). In consecinţă, partea civilă este îndrituită la restituirea sumei
de 800 lei, inculpatul urmând a fi obligat la plata acesteia cu titlu de
despăgubiri civile. Partea vătămată V.I. sa constituit parte civilă cu suma de
1.000 euro. Tribunalul apreciază că sumele predate inculpatului de aceasta în
lei şi euro şi contravaloarea în lei a iedului predat se ridică la nivelul
acestei sume (2.000 lei+120 lei+60 lei+100 lei+600 lei+250 euro+200 lei+120 lei
– contravaloarea unei ied) astfel că inculpatul va fi obligat la plata către
această parte civilă a contravalorii în lei de la data plăţii a sumei de 1.000
euro cu acelaşi titlu.
Partea vătămată P.F. sa
constituit parte civilă în final în faza de urmărire penală cu suma de 1.900
lei. Instanţa constată că sumele predate inculpatului de această parte civilă
se ridică la nivelul acestei sume (200 lei+400 lei+200 lei+600 lei+500 lei)
astfel că inculpatul va fi obligat la plata către această parte civilă a sumei
de 1.900 lei – despăgubiri civile.
Întrucât partea vătămată C.A. nu
a solicitat despăgubiri civile, tribunalul urmează a lua act de această
împrejurare.
Martorilor P.I. şi C.A. nu li
se poate soluţiona latura civilă în acest proces (astfel cum sa cerut de către
parchet cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei) în condiţiile în care în raport
de aceştia soluţia dată de parchet cu privire la inculpat a fost de scoatere de
sub urmărire penală pentru infracţiunea de înşelăciune prev.de art. 215
alin.1,3 C.pen., în baza art. 181 C.pen. Tribunalul nefiind sesizat şi cu
privire la aceste fapte, nu poate soluţiona nici latura civilă care decurge din
acestea, cei doi martori urmând a uza de calea acţiunii civile pentru aşi
valorifica despăgubirile civile solicitate.
În temeiul art. 193 C.pr.pen.,
inculpatul a fost obligat să achite părţii civile H.V. suma de 90 lei cu titlu
de cheltuieli judiciare reprezentând contravaloarea transportului la 5 termene
de judecată (5x18 lei/termen=90 lei) şi părţii civile V.I. suma de 1.600 lei cu
acelaşi titlu reprezentând onorariul de avocat (întrucât celelalte cheltuieli
judiciare – contravaloarea transportului pentru partea civilă şi 2 martori sau
solicitat ulterior dezbaterii cauzei pe fond, deşi la ultimul termen partea
civilă a avut apărător ales, ele nu se pot acorda).
Împotriva acestei soluţii a
declarat apel inculpatul T.A. care a solicitat admiterea căii de atac
promovate, desfiinţarea sentinţei tribunalului şi judecând pe fond cauza, a se
dispune achitarea sa în temeiul art.10 lit.a rap.la art.11 pct.2 lit.a
C.proc.pen., întrucât infracţiunile imputate nu există, cumpărătorii de
influenţă şi respectiv procurorul neputând proba ca apelantul a primit anumite
sume de bani pentru executarea anumitor acte infracţionale (eliberarea unor
permise auto fără examenul aferent, determinarea unor medici să efectueze
prestaţii medicale ce intrau în atribuţiile lor de serviciu etc.) unor persoane
care nu îndeplineau condiţiile legale pentru a beneficia de acestea.
Curtea examinând apelul
declarat prin prisma motivului invocat, ajunge la următoarele constatări:
Conform art.1 din Codul de
procedură penală român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la
timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice
persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei
sale şi nici
o persoană nevinovată să nu
fie trasă la răspundere penală.
Procesul penal trebuie să
contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor
şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea
cetăţenilor în spiritul legii.
Pentru aceasta, procesul penal
se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii,
potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.
În desfăşurarea procesului
penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi
împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.
Legea obligă organele de
urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă rol activ şi pe întreg cursul
procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului,
inculpatului şi celorlalte părţi, în procesul penal.
Orice persoană, bucurânduse
de prezumţia de nevinovăţie, este considerată nevinovată până la stabilirea
vinovăţiei sale, printro hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul
beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat săşi dovedească
nevinovăţia.
Vinovăţia nu se poate stabili
decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării
acestora revenind organului de urmărire penală şi instanţei judecătoreşti.
Probele trebuie să fie
concludente şi utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile, apte să
creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.
Inculpatul T.A. nu sa
prezentat în faţa Curţii de Apel Cluj, la data de 20 septembrie 2012
sustrăgânduse judecăţii, iar în faţa procurorului a fost prezent doar la 18
aprilie 2011 când a învederat că uzează de prevederile art.70 C.proc.pen., de
dreptul la tăcere, poziţie adoptată şi în faţa Tribunalului Maramureş în
şedinţa publică din 7 februarie 2012.
Deşi art.6 paragraf 2 din
Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului nu prevede, în mod
expres, dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria acuzare, CEDO
sa pronunţat în sensul că acestea reprezintă reguli general recunoscute şi
acceptate pe plan internaţional care stau la baza noţiunii de proces echitabil.
Curtea Europeană a admis însă
că „dreptul la tăcere nu este un drept absolut şi că, în situaţiile în care
probele de vinovăţie sunt evidente, judecătorul poate reţine unele consecinţe
defavorabile din tăcerea acuzatului, fără să fie afectat caracterul echitabil
al procesului şi prezumţia de nevinovăţie”.(cauza Saunders contra Regatului
Unit 17 decembrie 1996).
La stabilirea soluţiei de
condamnare, prima instanţă a avut în vedere proceseleverbale privind
consemnarea denunţului formulat de martorii H.V. şi P.F.; plângerile formulate
de martorii V.I. şi C.A.; declaraţiile martorilor H.V., V.I., P.F., I.A.I.,
C.A., din faza de urmărire penală coroborate cu cele din faţa Tribunalului
Maramureş ale aceloraşi persoane, care se coroborează perfect cu conţinutul
adreselor Direcţiei de Sănătate Publică a Judeţului Maramureş nr. 2474 din 6
mai 2011, şi 187 din 21 aprilie 2011 a Colegiului Medicilor Maramureş.
Inculpatului i sa respectat
dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil prin respectarea
principiului egalităţii de arme, promovat de CEDO. Astfel, cu privire la acest
principiu, CEDO precizează că „exigenţa egalităţii armelor, în sensul unui
echilibru just între părţi, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o
posibilitate rezonabilă de aşi prezenta cauza, inclusiv probele, în condiţii
care să nu o plaseze întro situaţie de dezavantaj net în comparaţie cu
adversarul său. Obligaţia de a veghea în fiecare caz la respectarea condiţiilor
unui proces echitabil revine autorităţilor naţionale”. (a se vedea hotărârea
nr.27 din oct.1993 Dombo Beheer Bv versus Olanda).
Mai mult, aceeaşi Curte, a
statuat obligativitatea comunicării pieselor dosarului, „în măsura în care
presupune un proces echitabil şi în contradictorialitate”. (hotărârea din 24
februarie 1994 Bendenoun versus Franţa). De asemenea, „respectarea dreptului la
un proces echitabil, presupune dreptul de a avea acces la toate dovezile
strânse de procuror” (a se vedea hotărârea CEDO Edwards versus Marea Britanie
din 16 dec.1992).
Ca atare, garanţiile cu
privire la un proces echitabil au fost respectate, atât din perspectiva
dreptului intern cât şi al disp.art.5 şi 6 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reţine vreo cauză de nulitate
absolută, dintre cele prevăzute de art.197 alin.2 C.proc.pen.
Instanta de judecata pronunta
condamnarea inculpatului numai in situatia in care probele strinse in cursul
urmaririi penale si verificate in cursul cercetarii judecatoresti, dovedesc in
mod cert, printre altele, că fapta a fost savirsita de inculpat.
Potrivit art. 200 din Codul de
procedura penala, „ urmarirea penala are ca obiect stringerea probelor necesare
cu privire la existenţa infractiunilor, la identificarea faptuitorilor şi la
stabilirea raspunderii acestora pentru a se constata daca este sau nu cazul sa
se dispuna trimiterea in judecata.
Art. 289 Cod pr.penala dispune
ca „ judecata cauzei se face in fata instantei constituita potrivit legii si se
desfasoara in şedinţă, oral, nemijlocit si in contradictoriu”.
Astfel, probele strinse in
cursul urmaririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea in judecata.
Pentru a servi drept temei de
condamnare, probele strinse in cursul urmaririi penale trebuie verificate in
activitatea de judecata de catre instanta, in şedinţă publică in mod
nemijlocit, oral şi in contradictoriu.
Numai dupa verificarea
efectuata, in aceste conditii, instanta poate retine motivat, ca exprima
adevărul, fie probele de la urmarire penala, fie cele administrate in cursul
judecătii.
Pe de alta parte, in raport de
dispozitiile art. 62, 63 Cod pr.penala, cu referire la art. 1, art. 200, art.
289 Cod pr.penala, hotarirea prin care se solutioneaza cauza penala dedusa
judecătii trebuie sa apara ca o concluzie, sustinuta de materialul probator
administrat in dosar, constituind un lanţ deductiv, fara discontinuitate.
Ori, in cauza, probele strinse
in cursul urmăririi penale si care au servit drept temei de trimitere in
judecata, precum si probele administrate in faza judecătii, dovedesc, in mod
cert, ca autorul celor patru infractiuni de trafic de influenţă prev. de art.
257 alin. 1 C.p. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 este inculpatul T.A. şi
că faptele au existat în realitate.
Probele testimoniale ale
dosarului dovedesc la unison că inculpatul apelant este autorul faptelor deduse
judecăţii deoarece a pretins şi primit sume de bani în lei, euro, sau alte
foloase, comportânduse în aşa fel faţă de martorii H.V., V.I., P.F. şi C.A.,
încât a lăsat să se creadă că are influenţă asupra unor funcţionari (medici,
poliţisti) pentru ai determina să efectueze acte ce intrau în atribuţiile de
serviciu – întocmire şi eliberare de documentaţie medicală care să stea la baza
completării unor dosare pentru obţinerea indemnizaţiilor aferente persoanelor
cu handicap, restituirea permiselor de conducere auto reţinute de organele de
poliţie sau obţinerea unor asemenea acte.
Inculpatul, aşa cum arată
martorii H.V. şi V.I. în declaraţiile lor, a nominalizat funcţia şi locul de
muncă al persoanei ce trebuia să le rezolve problemele pe care aceştia le aveau
(medic la Spitalul Judeţean Baia Mare, respectiv poliţist la Baia Mare) iar în
privinţa martorei P.F. a afirmat că poate să influenţeze pozitiv şi favorabil
martorei, persoana care se ocupa cu întocmirea documentaţiei pentru obţinerea
pensiei de handicap, martora afirmând în faza de urmărire penală că inculpatul
„a dat telefon, a discutat cu o persoană precizând un număr de dosar 567,
împrejurare ce a fost de natură săi creeze convingerea că apelantul poate săi
rezolve în mod cert doleanţele”.
Şi faţă de martorul C.A.,
apelantul a afirmat că îl cunoaşte pe martorul V.I., conduită prin care a
urmărit săl convingă pe primul că are influenţă asupra unor funcţionari din
poliţie, astfel că îi va rezolva favorabil problema, respectiv obţinerea
permisului auto.
Practica judiciară este
unanimă când afirmă în sensul că „infracţiunea de trafic de influenţă există
atât atunci când făptuitorul are în mod real o influenţă asupra unui
funcţionar, cât şi atunci când făptuitorul lasă să se creadă că are influenţă
asupra unui funcţionar, deşi aceasta nu există în realitate. Prin urmare, fapta
de a pretinde şi de a primi o sumă de bani, săvârşită de către o persoană care
lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru al determina
să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, chiar
dacă în realitate făptuitorul nu are o astfel de influenţă, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prev. de art.
257 alin. 1 C.p. Prevalarea de o influenţă inexistentă în realitate, asupra unui
funcţionar, deşi constituie o prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase –
acţiune ce realizează elementul material al infracţiunii de înşelăciune , prin
voinţa legiuitorului constituie o infracţiune distinctă dacă sunt îndeplinite
şi celelalte condiţii prevăzute în art. 257 alin. 1 C.p., traficul de influenţă
existând, însă, spre deosebire de înşelăciune, indiferent dacă sa cauzat sau
nu o pagubă materială”.
Mai mult, practica judiciară a
învederat că „existenţa infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art.
257 C.p. nu presupuse existenţa unei influenţe reale a făptuitorului asupra
unui funcţionar pentru al determina să facă ori să nu facă un act ce intră în
atribuţiile sale de serviciu, însă pentru existenţa acestei infracţiuni este necesar
ca influenţa, pe care o are sau lasă să se creadă că o are făptuitorul, să
privească un funcţionar care are atribuţii în îndeplinirea actului pentru care
făptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase”.
Ori, din probele administrate
în cauză rezultă că promisiunea făcută martorelor
H.V. şi P.F. în sensul că
doctorii L.C. şi P.C. şi cei de la Spitalul Judetean Baia Mare şi Spitalul TBC
Baia Mare, unde are sediul comisia pentru handicapaţi, le pot întocmi acte
medicale pentru a beneficia de pensie de handicapat, întruneşte elementele
infracţiunii de trafic de influenţă, deoarece aceştia aveau în competenţă,
între atribuţii şi efectuarea acestei documentaţii.
De asemenea, referirea
inculpatului în privinţa martorilor V.I. şi C.A. la obţinerea permiselor auto
prin organele de poliţie, constituie de asemenea infracţiunea de trafic de
influenţă întrucât poliţia are în competenţă, între alte atribuţii şi atestarea
cunoştinţelor de specialitate prin eliberarea unor asemenea acte de liberă
circulaţie pe drumurile publice.
Doctrina si practica au
relevat de asemenea că „pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă nu
este necesară nominalizarea funcţionarului asupra căruia traficantul are
influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă, fiind suficient ca el să se
refere la pretinsa sau reala trecere ce o are asupra funcţionarilor dintrun
serviciu în competenţa căruia intră rezolvarea solicitării beneficiarului
traficului de influenţă”.
Nu în ultimul rând, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „fapta persoanei de a pretinde şi
primi o sumă de bani, lăsând să se creadă că are influenţă asupra unui
funcţionar pentru al determina să facă ori să nu facă un act ce intră în
atribuţiile sale de serviciu, întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 C.p., indiferent dacă
influenţa este sau nu reală şi chiar dacă funcţionarul nu a fost
individualizat, fiind suficient să se facă referire la funcţia pe care acesta o
îndeplineşte.”
Probele testimoniale ataşate
dosarului dovedesc cu prisosinţă predarea sumelor de bani de către cumpărătorii
de influenţă, inculpatului T.A., martora I.A.I. la instanţă, precizează
textual:”eu personal am vâzut când mama mea P.F. ia predat acei bani pe carei
avea în mână, inculpatului, respectiv suma de 1900 lei”. Aceleaşi probe
reliefează că numitul C.A. nu a predat nicio sumă de bani inculpatului, iar
cele remise de martorii H.V. şi V.I. apelantului, au fost dovedite prin
declaraţiile acestora consemnate şi în cuprinsul denunţului penal care se
coroborează cu declaraţia martorei I.A.I..
Dispoziţiile art.63 alin.2
C.proc.pen. exclud o ordine de preferinţă, nefăcânduse distincţie în ceea ce
priveşte valoarea în stabilirea adevărului, în raport de faza în care au fost
administrate, criteriul determinant în aprecierea probelor constituindul forţa
acestora de a exprima adevărul, indiferent de momentul procesual căruia
aparţine sau de organul care lea administrat.
Dând sens şi dispoziţiilor
art.3 din C.proc.pen. privind aflarea adevărului, normă cu valoare de principiu
în procesul penal, instanţa de fond a reţinut şi apreciat numai acele probe
care reflectă adevărul, ţinând seama de întregul material administrat în cauză.
Cum, potrivit art.64
C.proc.pen. nu se face distincţie între valoarea probantă a mijloacelor de
probă administrate în faza urmăririi penale şi a judecăţii, se poate
concluziona că nu există un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă
între declaraţiile inculpatului. De reţinut că inculpatul a uzat de dreptul la
tăcere conform art. 70
C.p.p.
Coroborând toate probele
administrate în ambele faze ale procesului penal, curtea este datoare să
examineze cauza acordând întâietate principiului preeminenţei dreptului, a
respectării tuturor prevederilor legale (a se vedea cazul Sunday Times din 26
mai 1979 de la Curtea Europeană de la Strasbourg).
În speţă, se observă că
dosarul a fost judicios soluţionat de către prima instanţă, avânduse în vedere
şi principiul procesului echitabil din punct de vedere al garanţiilor
procesuale.
Tribunalul Maramureş a
concluzionat că probele administrate conduc, cu certitudine la stabilirea
situaţiei de fapt expusă în considerentele hotărârii şi a vinovăţiei
inculpatuluiapelant.
Curtea de Apel analizând probele
administrate constată că acestea conduc, fără dubii, la concluzia primei
instanţe cu privire la situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului sub aspectul
comiterii infracţiunilor de trafic de influenţă pentru care a fost trimis în
judecată.
Simpla afirmaţie a unei stări
de fapt, fără coroborarea acesteia cu alte mijloace de probă, nu poate fi
acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpatul Ţura,
respectiv negarea realităţii evidente, nu poate influenţa convingerea bazată pe
probe irefutabile.
În raport de starea de fapt
prezentată mai sus, este exclusă posibilitatea acceptării achitării
inculpatului T.A., deoarece infracţiunile au existat în realitate , fiind
comise de către acesta.
Astfel fiind, apărarea
inculpatului vizând achitarea sa în baza art.10 lit.a C.p.p. nu poate fi
primită.
Întrucât condamnarea
apelantului sa făcut pe baza unor dovezi convingătoare de vinovăţie, nu se
poate vorbi de constatarea încălcării art.6 paragraf 2 din CEDO cu referire la
art.66 şi art.5/2 C.proc.pen. care reglementează prezumţia de nevinovăţie,
garanţie specifică a unui proces echitabil recunoscută persoanei acuzate de
săvârşirea unei infracţiuni.
Pentru motivele ce preced,
apelul inculpatului T.A. se va respinge ca nefondat în baza art.379 pct.1 lit.a
C.proc.pen. (Judecător Delia Purice)
|