Tentativă la omor calificat.
Deosebire fată de vătămare corporală gravă.Aplicarea unei lovituri în regiunea
capului, cu o sticlă, actiune care a dus la producerea unor leziuni care au pus
viata victimei în primejdie. Intentia indirectă de a ucide
Curtea de Apel Cluj, Sectia
penală şi de minori, decizia nr.20/A din 30 ianuarie 2013
Tribunalul Maramureş prin
sentinta penală nr.327 din 14 iunie 2011, în temeiul art. 334 C.pr.pen. a
schimbat încadrarea juridică a faptei săvârşită de inculpatul A.A.D., din
tentativă la infractiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 C.pen.
raportat la art. 175 alin. 1 lit. i
C.pen., în infractiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182
alin. 2 C.pen.
A condamnat inculpatul
A.A.D., la următoarele pedepse: 2 ani închisoare, pt. săvârşirea infractiunii
de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 2 C.pen; 1 an
închisoare, pt. săvârşirea infractiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi
tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. 1 C.pen.
În temeiul art. 33 lit. b
C.pen. raportat la art. 34 lit. b C.pen., sau contopit pedepsele stabilite
prin prezenta sentintă şi aplică inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani
închisoare.
În temeiul art. 81 C.pen.sa
dispus suspendarea conditionată a executării pedepsei aplicate inculpatului pe
un termen de încercare de 4 ani.
În temeiul art. 71 C.pen., sa
interzis inculpatului dreptul prevăzut de art. 64 lit. a teza a IIa C.pen.,
iar în baza art. 71 alin. 5 C.pen. suspendă executarea acestei pedepse
accesorii pe durata termenului de încercare stabilit.
Conform art. 359 C.pr.pen. sa
atras atentia inculpatului asupra dispozitiilor art. 83 C.pen.
În temeiul art. 14 C.pr.pen.
raportat la art. 346 C.pr.pen. coroborat cu art. 998 C.civ., sa admis în parte
actiunea civilă formulată de partea civilă B.D.V., în prezent detinut în
Penitenciarul Baia Mare şi a obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei
de
10.000 lei, reprezentând
despăgubiri pt. daune morale.
În temeiul art. 14 C.pr.pen.
raportat la art. 346 C.pr.pen. coroborat cu art. 313 din Legea nr. 95/2006, a
fost obligat inculpatul la plata către partea civilă Spitalul Judetean de
Urgentă "Dr. Constantin Opriş" Baia Mare a sumei de 6908,71 lei,
reprezentând contravaloarea serviciilor medicale acordate părtii vătămate,
precum şi a dobânzii aferente acestei sume, în materie civilă, începând cu data
rămânerii definitive a prezentei sentinte şi până la achitarea efectivă.
În temeiul art. 191 alin. 1
C.pr.pen., a fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 1000 lei,
reprezentând cheltuieli judiciare avansate de acesta, suma de 126 lei – costul
actului medicolegal urmând a fi avansată din fondurile Ministerului Justitiei
Pentru a pronunta această
solutie, prima instantă a retinut în fapt următoarele:
Prin rechizitoriul nr.
348/P/2010 din data de 24.01.2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul
Maramureş a fost trimis în judecată inculpatul A.A.D., pentru săvârşirea
infractiunilor prevăzute de art. 321 Cod penal şi de art. 20 Cod pe4nal
raportat la art. 175 alin.1 lit.i Cod penal, cu aplicarea art. 33 lit.b Cod
penal.
Prin actul de sesizare a
instantei sa retinut că inculpatul A.A.D. la data de 02/03.01.2010, în loc
public şi în prezenta mai multor persoane, a aplicat o lovitură de mare
intensitate asupra capului părtii vătămate B.D.V. şi ia cauzat acestuia o
leziune craniană primejdioasă vietii.
În cursul urmăririi penale au
fost administrate următoarele probe: procesulverbal de constatare; procesulverbal
de consemnare a plângerii; declaratiile părtii vătămate; declaratii martori;
acte medicolegale şi declaratiile inculpatului.
În cadrul cercetării
judecătoreşti instanta a procedat la audierea inculpatului
A.A.D. şi a părtii vătămate
B.D.V., precum şi a martorilor V.O.V., B.V., M.I.A., V.A., V.D., L.R. şi M.G.
De asemenea, la termenul de
judecată din data de 07.06.2011, în temeiul art. 327 alin.3 Cod procedură
penală, instanta a dispus citirea depozitiilor date în cursul urmăririi penale
de martorii I.G.V. şi A.D.M., constatând imposibilitatea audierii directe a
acestora.
Prin încheierea de şedintă
din data de 10.05.2011 instanta a dispus, conform art. 124 Cod procedură
penală, efectuarea unui supliment la raportul de expertiză nr. 1042/10.11.2010
întocmit de Serviciul MedicoLegal Baia Mare, constatând că există neclarităti
sub aspectul mecanismului de producere a leziunilor suferite de partea
vătămată.
Partea vătămată B.D.V. sa
constituit parte civilă în cauză, solicitând obligarea inculpatului la plata
sumei de 5760,71 lei reprezentând contravaloarea îngrijirilor medicale şi
respectiv, 15.000 euro reprezentând despăgubiri pentru daune morale.
De asemenea, în cauză sa
constituit în calitate de parte civilă şi Spitalul Judetean de Urgentă
„Dr.Constantin Opriş” Baia Mare, solicitând obligarea inculpatului la plata
sumei de 6.908,71 lei şi dobânda legală aferentă, reprezentând contravaloarea
serviciilor medicale asigurate părtii vătămate.
La termenul de judecată din
data de 07.06.2011 inculpatul A.A.D. şia reiterat pozitia de recunoaştere a
săvârşirii faptei de care este acuzat, însă a solicitat conform art. 334 Cod
procedură penală, schimbarea încadrării juridice în infractiunea de vătămare
corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin.2 Cod penal şi retinerea
circumstantei atenuante legale a provocării prevăzută de art. 73 lit.b Cod
penal.
Inculpatul A.A.D. şi partea
vătămată B.D.V. locuiesc în A., judetul Maramureş, iar la data de 02/03.01.2010
au participat la o petrecere organizată în localul apartinând I.F. P.C. din
aceeaşi localitate.
Din declaratiile martorilor
audiati în cauză a rezultat că în jurul orei 02 a.m., în timp ce mai multe
persoane se aflau în fata localului, sa produs un incident în sensul că partea
vătămată B.D.V. a încercat să îl lovească cu pumnul pe martorul A.D.M..
Martorul A.D.M. a precizat că partea vătămată se afla sub influenta băuturilor
alcoolice şi că nu a reuşit să îl lovească, acesta ferinduse.
Întrucât inculpatul A.A.D. a
observat incidentul, iar martorul mentionat îi era rudă, sa apropiat de partea
vătămată şi ia aplicat o lovitură în cap cu o sticlă de vin, în care se afla o
cantitate nedeterminată de lichid.
Din declaratia părtii
vătămate B.D.V., coroborată conform art. 75 Cod procedură penală, cu
declaratiile martorilor B.V., I.G.V. şi M.I.A., a rezultat că inculpatul a
lovito pe partea vătămată în timp ce stăteau fată în fată, iar în urma
loviturii aceasta din urmă a căzut pe spate la pământ. De asemenea, aspectele
privind modul în care inculpatul a lovito pe partea vătămată, respectiv cu o
sticlă de vin în care mai era lichid şi în zona parietală (deasupra fruntii) a
capului părtii vătămate sunt confirmate prin declaratiile martorilor B.V. şi
M.G., infirmând astfel sustinerile acesteia din urmă cu privire la faptul că a
fost lovit în ceafă.
În urma loviturii aplicate de
inculpat, partea vătămată a căzut la pământ, pe spate, pe o portiune de drum
asfaltat, iar martorii audiati au precizat că aceasta a început să sângere
abundent în zona cefei, astfel încât a fost dusă de urgentă la spital.
Prin constatările
preliminarii întocmite de Serviciul MedicoLegal Baia Mare sa arătat că partea
vătămată B.D.V. a prezentat leziuni traumatice – fractură craniană occipitală,
contuzie cerebrală şi hemoragie subarahnoidiană, leziuni care iau pus viata în
primejdie şi care sau putut produce prin cădere şi lovire de corpuri dure
(fila 38 dosar urmărire penală).
Prin certificatul medicolegal
nr. 151/24.02.2010 întocmit de Serviciul MedicoLegal Baia Mare au fost
reiterate aceleaşi concluzii privind leziunile suferite de partea vătămată, al
căror mecanism de producere a fost de cădere şi lovire de corpuri dure,
necesitând pentru vindecare 4550 de zile de îngrijiri medicale.
Ulterior, prin raportul de
expertiză medicolegală nr. 1042/10.11.2010 întocmit de Serviciul MedicoLegal
Baia Mare au fost confirmate cele 3 tipuri de leziuni – fractură craniană
occipitală dreaptă, contuzie cerebrală hemoragică frontală dreaptă şi hemoragie
subarahnoidiană post traumatică, arătânduse că acestea au pus în primejdie
viata victimei şi că „sau putut produce prin lovire cu un corp contondent
dur”.
Având în vedere
neconcordantele concluziilor privind mecanismul de producere a leziunilor, fată
de actele medicolegale anterioare şi în absenta unor elemente noi, la termenul
de judecată din data de 10.05.2011 instanta a solicitat efectuarea unui
supliment la raportul de expertiză mentionat, având ca obiectiv stabilirea
leziunilor şi a mecanismului de producere pentru fiecare dintre acestea.
Prin suplimentul nr.
499/06.06.2011 la raportul de expertiză nr. 1042/10.11.2010 întocmit de
Serviciul MedicoLegal Baia Mare sa precizat că „mecanismul de producere a
fracturii occipitale dreaptă este posibil cădere de la acelaşi nivel cu lovire de
o suprafată plană dură”, iar contuzia cerebrală hemoragică dreaptă este urmarea
directă a căderii, datorată mecanismului de decelerare pe care îl suferă
creierul în interiorul cutiei craniene în cadrul unei căderi. Totodată, sa
precizat că leziunea cerebrală este cea care a pus în primejdie viata părtii
vătămate.
În raport de concluziile
mentionate, instanta a retinut că aspectele privind modul în care sa produs
lovirea părtii vătămate de către inculpat sunt confirmate atât prin
declaratiile martorilor audiati în cauză, cât şi de constatările medicolegale,
fiind certă împrejurarea că inculpatul a aplicat o singură lovitură cu o sticlă
de vin în care se afla o cantitate de lichid nedeterminată în zona frontală a
capului părtii vătămate, lovitură în urma căreia aceasta a căzut pe spate şi sa
lovit cu capul de asfalt, această cădere fiind cauza directă a producerii
leziunilor, iar nu lovitura în sine.
Inculpatul A.A.D. a
recunoscut săvârşirea faptei de care este acuzat, însă a precizat că nu a avut
intentia de a o ucide pe partea vătămată şi că a lovito întrucât la văzut pe
B.D.V. agresândul pe vărul său.
În raport de situatia de fapt
expusă, instanta a retinut că fapta inculpatului A.A.D., constând în aceea că
la data de 02/03.01.2010, întrun loc public, ia aplicat părtii vătămate
B.D.V. o lovitură cu o sticlă în cap, în urma căreia aceasta a suferit leziuni
traumatice care iau pus viata în primejdie, întruneşte elementele constitutive
ale infractiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin.2 Cod
penal.
Instanta a dispus schimbarea
încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpat, din tentativă al
infractiunea de omor calificat, prevăzută de art. 20 Cod penal raportat la art.
175 alin.1 lit.i Cod penal în infractiunea de vătămare corporală gravă,
prevăzută de art. 182 alin.2 Cod penal, retinând următoarele:
Din probele administrate în
cauză a rezultat că inculpatul, deşi a folosit un instrument vulnerant
susceptibil să producă leziuni grave şi a vizat o zonă vitală a corpului părtii
vătămate, acesta nu a aplicat o lovitură de mare intensitate, aspect confirmat
prin actele medicolegale întocmite în cauză şi care nu au relevat existenta
unor leziuni externe semnificative în zona lovită. Practic, inculpatul a
aplicat o singură lovitură cu o sticlă de vin în care era partial lichid în
zona frontală superioară a capului părtii vătămate, determinând astfel
dezechilibrarea acesteia, iar în urma căderii, pe o portiune de drum cu asfalt,
sa produs leziunea „fractură occipitală dreaptă” şi consecutiv, leziunea
cerebrală care ia pus viata în primejdie.
Or, având în vedere
caracterul spontan al atacului şi modul în care acesta sa produs, instanta a
retinut că deşi există legătură de cauzalitate între lovitura aplicată şi
producerea leziunii traumatice primejdioasă pentru viata părtii vătămate, inculpatul
nu a urmărit suprimarea vietii acesteia şi nu a acceptat posibilitatea
producerii unui asemenea rezultat, ci doar a vătămării victimei.
În consecintă, instanta a
constatat că inculpatul a actionat cu intentie directă în sensul vătămării
corporale a părtii vătămate şi respectiv culpă cu prevedere conform art. 19
pct.2 lit.a Cod penal în ceea ce priveşte rezultatul mai grav produs, punerea
în primejdie a vietii victimei, forma de vinovătie sub aspectul laturii
subiective a infractiunii fiind praeterintentia.
În ceea ce priveşte incidenta
în cauză a dispozitiilor art. 73 lit.b Cod penal privind starea de provocare,
instanta a retinut că din probele administrate, inclusiv declaratia martorului
A.D.M., a rezultat că partea vătămată doar a încercat săl lovească pe acesta,
fără a reuşi, împrejurare care în mod evident nu era susceptibilă să determine
o puternică tulburare inculpatului şi care să afecteze procesul normal de
formare a vointei acestuia.
De asemenea, în raport de
situatia de fapt expusă, instanta a retinut că fapta inculpatului A.A.D.,
constând în aceea că ia aplicat o lovitură cu o sticlă în cap părtii vătămate
B.D.V. în timp ce se aflau întrun loc public şi în prezenta mai multor
persoane, determinând astfel un scandal public prin starea de temere şi revoltă
provocată acestora, întruneşte elementele constitutive ale infractiunii de
ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice,
prevăzute de art. 321 alin.1 Cod penal.
În consecintă, în
considerarea dispozitiilor art. 72 Cod penal, instanta a condamnat inculpatul
la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infractiunii prevăzută de
art. 182 alin.2 Cod penal şi respectiv de 1 an închisoare, pentru săvârşirea
infractiunii prevăzută de art. 321 alin.1 Cod penal, apreciind că acestea
corespund scopului şi functiilor prevăzute de art. 52 Cod penal.
La individualizarea judiciară
a pedepselor aplicate, instanta are în vedere gradul de pericol social concret
al infractiunilor săvârşite, împrejurările şi modul în care acestea sau
produs, urmările grave pentru sănătatea părtii vătămate, dar şi lipsa
antecedentelor penale şi comportarea sinceră a inculpatului pe parcursul
procesului.
În temeiul art. 33 lit.b Cod
penal raportat la art. 34 lit.b Cod penal, constatând că infractiunile care
formează obiectul prezentei cauze au fost comise în conditiile concursului
ideal, instanta a dispus contopirea pedepselor stabilite şi va aplica
inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare.
În temeiul art. 81 Cod penal,
constatând că sunt îndeplinite conditiile prevăzute de acest text legal şi
apreciind prin prisma lipsei antecedentelor penale şi asumării
responsabilitătii faptelor de către inculpat că scopul pedepsei poate fi
realizat chiar fără executarea acesteia în regim privativ de libertate,
instanta va dispune suspendarea conditionată a executării pedepsei pe un termen
de încercare de 4 ani, stabilit conform art. 82 Cod penal.
De asemenea, instanta a
interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit.a teza a IIa Cod
penal, apreciind că natura şi gravitatea infractiunilor săvârşite sunt
incompatibile cu gradul de responsabilitate civică pe care îl implică
exercitarea acestui drept, iar în baza art. 71 alin.5 Cod penal, a suspendat
executarea acestei pedepse accesorii pe durata termenului de încercare
stabilit.
Sub aspectul laturii civile a
cauzei, instanta a retinut că partea civilă B.D.V. nu a depus la dosarul cauzei
nici un înscris privind achitarea sumei de 5.760,71 lei către Spitalul Judetean
de Urgentă, astfel încât suma solicitată cu titlu de despăgubiri pentru daune
materiale nu are suport probator.
În ceea ce priveşte
pretentiile formulate pentru repararea prejudiciului moral, instanta a
constatat că în cauză sunt îndeplinite conditiile răspunderii civile
delictuale, iar în raport de faptul că partea civilă a necesitat pentru
vindecare un număr de 4550 de zile de îngrijiri medicale şi că viata ia fost
pusă în primejdie, în temeiul art. 14 Cod procedură penală raportat la art. 346
Cod procedură penală coroborat cu art. 998 Cod civil, a obligat inculpatul la
plata către aceasta a sumei de 10.000 lei, apreciind că aceasta constituie o
reparatie echitabilă şi suficientă pentru daunele morale provocate.
În temeiul art. 14 Cod
procedură penală raportat la art. 346 Cod procedură penală coroborat cu art.
313 din Legea nr. 95/2006, instanta a obligat inculpatul la plata către partea
civilă Spitalul Judetean de Urgentă "Dr. Constantin Opriş" Baia Mare
a sumei de 6908,71 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale
acordate părtii vătămate, precum şi a dobânzii aferente acestei sume, în
materie civilă, începând cu data rămânerii definitive a prezentei sentinte şi
până la achitarea efectivă.
Împotriva solutiei
Tribunalului Maramureş a promovat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul
Maramureş. Prin calea de atac declarată, procurorii au apreciat că fapta
inculpatului A.A.D. constituie tentativă la omor calificat prev.de art.20, 174,
175 lit.i C.pen., sens în care au solicitat condamnarea acestuia la pedepse privative
de libertate.
Prin decizia penală 175 din
12.10.2011 a Curtii de Apel Cluj a fost admis apelul Parchetului de pe lângă
Tribunalul Maramureş, în latura penală, a fost pronuntată o nouă hotărâre
schimbânduse încadrarea juridică din tentativă la omor calificat, în vătămare
corporală gravă prev.de art.182 alin.2 C.pen., iar pentru infractiunea de
ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice prev.de art.321
alin.1 C.pen., i sa aplicat aceluiaşi inculpat 1 an şi 2 luni închisoare. În urma
contopirii celor două pedepse sa dispus ca inculpatul să execute pedeapsa mai
grea de 3 ani închisoare aplicată pentru vătămare corporală gravă, cu
suspendarea sub supraveghere a acesteia conform art.86/1 C.pen.
Această decizie a fost
recurată de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi inculpatul
A.A.D.. Prin motivele scrise şi orale, procurorii au criticat solutia pe latura
penală, considerând că încadrarea juridică corectă este aceea de tentativă la
omor calificat prev.de art.20, 174, 175 lit.i C.pen., dar pentru a statua în
acest sens era necesară efectuarea unei noi expertize medicolegale care să
stabilească cu claritate modul de producere al leziunilor victimei şi dacă
acestea iau pus în pericol viata.
Prin recursul promovat,
inculpatul A. a cerut reducerea pedepsei.
Prin decizia penală nr.905
din 23.03.2012 Înalta Curte de Casatie şi Justitie a admis ambele recursuri, a
casat decizia Curtii, trimitând dosarul pentru rejudecare instantei de apel.
În rejudecare, la Curtea de
Apel Cluj sa format dosarul care are ca obiect solutionarea apelului promovat
de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş.
Prin motivele scrise şi orale
Parchetul a solicitat ca inculpatul A.A.D. să fie condamnat pentru faptele
deduse judecătii, acelea de tentativă la omor calificat prev.de art.20, 174,
175 lit.i C.pen.şi nicidecum pentru vătămare corporală gravă prev.de art.182
alin.2 C.pen.întrucât activitatea infractională desfăşurată în cauză de către
acesta denotă că a actionat cu intentia indirectă de a ucide partea vătămată.
Intentia de ucidere a victimei este relevată prin lovitura cu sticla de vin
aplicată în capul părtii vătămate, care ia cauzat leziuni traumatice craniene
conform probelor ştiintifice ataşate dosarului. Fată de împrejurarea că prin
lovitura aplicată de către inculpat a fost vizată o zonă vitală – capul
victimei,– rezultă fără dubiu că acesta a intentionat să suprime viata victimei
şi nu doar săi producă vătămări corporale. Din actele medicolegale depuse la
dosar, rezultă că partea vătămată a suferit leziuni craniocerebrale ce au
necesitat 50 de zile de îngrijiri medicale, şi nu au pus în primejdie viata
acestuia, salvarea datorânduse tratamentului medicochirurgical corect aplicat
şi în timp util.
În prezentul ciclu procesual,
înainte de judecarea în fond a apelului parchetului, fată de solicitarea
inculpatului A. Adrian de a se schimba încadrarea juridică a faptei comise de
el în art.181 sau 182 alin.2 C.pen., a fost întrebată partea civilă B.D.V. cu
privire la acest aspect, acesta declarând că formulează plângere penală
împotriva inculpatului şi pentru aceste fapte în eventualitatea schimbării
încadrării juridice şi nu doreşte să se împace cu acesta.
Cu privire la apelul
Parchetului rejudecare:
Curtea examinând apelul declarat,
prin prisma motivelor invocate, ajunge la următoarele constatări:
Conform art.1 din Codul de
procedură penală român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la
timp şi în mod complet a faptelor care constituie infractiuni, astfel că orice
persoană care a săvârşit o infractiune să fie pedepsită potrivit vinovătiei
sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Procesul penal trebuie să
contribuie la apărarea ordinii de drept a persoanei, a drepturilor şi
libertătilor acesteia, la prevenirea infractiunilor precum şi la educarea
cetătenilor în spiritul legii.
Pentru aceasta, procesul
penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecătii,
potrivit dispozitiilor prevăzute de lege.
În desfăşurarea procesului
penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi
împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.
Legea obligă organele de
urmărire penală şi instantele de judecată să aibă rol activ şi pe întreg cursul
procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului,
inculpatului şi celorlalte părti, în procesul penal, obligatie respectată în
prezenta cauză conform spetei (Dănilă contra României).
Orice persoană, bucurânduse
de prezumtia de nevinovătie, este considerată nevinovată până la stabilirea
vinovătiei sale, printro hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau inculpatul
beneficiază de prezumtia de nevinovătie şi nu este obligat săşi dovedească
nevinovătia.
Acuzării, îi revine obligatia
de a arăta învinuitului care sunt acuzatiile cărora le va face obiectul şi a
oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaratie de vinovătie. Statul este
obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare (el însuşi sau cu asistenta
unui avocat) şi săi permită, să interogheze sau să pună să fie audiati
martorii acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare şi
apărare, ci, impune ca audierea martorilor să fie în general, în
contradictoriu. Elementele de probă trebuie să fie în principiu, produse în
fata acuzatului în audientă publică şi în vederea unei dezbateri în
contradictoriu”. (plenul Hotărârii nr.6 din decembrie 1988 Barbera, Mesesegue
şi Jabordo versus Spania).
Vinovătia nu se poate stabili
decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării
acestora revenind organului de urmărire penală şi instantei judecătoreşti.
Probele trebuie să fie
concludente şi utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile, apte să
creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.
În prezentul dosar,
garantiile cu privire la un proces echitabil au fost respectate, atât din
perspectiva dreptului intern cât şi al disp.art.5 şi 6 din Conventia europeană
a Drepturilor Omului.
În fata Tribunalului
Maramureş, în primul ciclu procesual, inculpatul A. a uzat de dreptul la
tăcere.
Curtea retine că o componentă
a dreptului la apărare este şi dreptul la tăcere al învinuitului sau
inculpatului.
Deşi art.6 paragraf 2 din
Conventia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului nu prevede, în mod
expres, dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria acuzare, CEDO
sa pronuntat în sensul că acestea reprezintă reguli general recunoscute şi
acceptate pe plan international care stau la baza notiunii de proces echitabil.
Curtea Europeană a admis însă
că „dreptul la tăcere nu este un drept absolut şi că, în situatiile în care
probele de vinovătie sunt evidente, judecătorul poate retine unele consecinte
defavorabile din tăcerea acuzatului, fără să fie afectat caracterul echitabil
al procesului şi prezumtia de nevinovătie”.(cauza Saunders contra Regatului
Unit 17 decembrie 1996).
Având în vedere îndrumările
obligatorii ale ÎCCJ în sensul efectuării unei noi expertize medicolegale
părtii civile B.D.V., care să stabilească leziunile suferite, modul şi dinamica
producerii lor, numărul total de zile de îngrijiri medicale şi dacă acestea au
pus în primejdie viata victimei, instanta de apel tinând cont de efectul
devolutiv al căii de atac promovate, a efectuat o nouă judecată în fond a
cauzei prin reexaminarea probatoriului deja efectuat precum şi prin prisma
noilor probe administrate.
Prin modalitatea de a realiza
cercetarea judecătorească, instanta de apel ia oferit inculpatului A.A.D. şi
părtii civile ocazia potrivită şi suficientă pentru aşi valorifica în mod util
dreptul lor de apărare (Vaturi împotriva FranteiHotărârea din 13 aprilie 2006,
Desterhem împotriva FranteiHotărârea din 18 mai 2004) şi a asigurat echilibrul
şi egalitatea de arme care trebuie să primeze pe tot parcursul procesului penal
între acuzare şi apărare.
Notiunea de proces echitabil
cere ca instanta internă de judecată să examineze problemele esentiale ale
cauzei şi să nu se multumească să confirme pur şi simplu rechizitoriul,
trebuind săşi motiveze hotărârea (Cauza Helle împotriva Finlandei, Hotărârea
din 19 decembrie 1997, Cauza Boldea împotriva RomânieiHotărârea din 15
decembrie 2007).
Curtea Europeană, arată de
asemenea, că prezenta acuzatului la şedinta de judecată are o importantă
esentială pentru o bună solutionare a cauzei, în sensul că instanta trebuie să
examineze nu numai personalitatea acestuia şi starea sa de spirit la momentul
comiterii infractiunii pentru care este trimis în judecată, ci şi mobilurile
activitătii sale
infractionale, iar „asemenea aprecieri au a cântări substantial în solutia ce
urmează a fi pronuntată; caracterul echitabil al procedurii impune atât
prezenta acuzatului cât şi a celorlalte părti vătămate, civile sau responsabile
civilmente la instantă, alături de apărătorii lor”. (cauza CEDO Kremzow contra
Austriei din 21 septembrie 1993).
Parchetul a solicitat
condamnarea inculpatului pentru tentativă la omor calificat şi pentru ultraj
contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice la pedepse cu
închisoarea, întrun cuantum sporit, prin privare de libertate.
În privinta încadrării
juridice a faptei comise de inculpat, Curtea retine următoarele:
Omorul se săvârşeşte cu
intentia de a suprima viata unei persoane (animus necandi), iar nu cu intentia
generală de a vătăma. Expresia „uciderea unei persoane”, utilizată de textul
art.174 C.pen., cuprinde implicit ideea orientării actiunii spre un rezultat
specific, constând în moartea victimei. Doctrina mai foloseşte notiunea de „dol
special”, definit ca vointa de a suprima viata persoanei, sau „intentie
precisă”, prevăzută special de lege ca element constitutiv al unor infractiuni
cu privire la care se incriminează producerea unui rezultat determinat.
Intentia are două forme:
directă şi indirectă. Fapta este săvârşită cu intentie directă când infractorul
„prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei
infractiuni” (art.19 pct.1 lit.a C.pen.), iar cu intentie indirectă când
„prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nul urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii lui” (art.19 pct.1 lit.b C.pen.). Ceea ce deosebeşte deci, intentia
directă de cea indirectă, este elementul volitiv. În timp ce la intentia
directă, făptuitorul are o atitudine fermă fată de rezultatul constând în
moartea victimei, voind să se producă acel rezultat şi nu altul, la intentia
indirectă făptuitorul are în vedere o pluralitate de efecte posibile, dintre
care unul este moartea victimei, fiindui indiferent care dintre aceste
rezultate se va produce.
În practica judiciară,
confirmânduse opiniile exprimate în doctrină, intentia de ucidere se deduce
din materialitatea actului („dolus ex re”) care, în cele mai multe cazuri,
relevă pozitia infractorului fată de rezultat.
Demonstrează astfel intentia
de ucidere: intensitatea loviturii cu sticla, cu care inculpatul a agresato pe
victimă, în zona capului.
Deosebit de importante pentru
caracterizarea pozitiei făptuitorului fată de rezultat, sunt împrejurările în
care sa produs manifestarea de violentă şi care, indiferent de materialitatea
actului, pot să releve sau să infirme intentia de ucidere.
Esential pentru încadrarea
juridică a faptei inculpatului, după caz, în tentativă la omor calificat
(art.20 rap.la art.174, 175 lit.i C.pen.) ori în vătămare corporală gravă
prev.de art.182 C.pen.este stabilirea formei şi modalitătii vinovătiei cu care
a săvârşit infractiunea.
Dacă în cazul infractiunii de
vătămare corporală gravă inculpatul actionează cu intentia generală de
vătămare, în cazul tentativei la omor intentia este de ucidere. Este adevărat
că infractiunea prevăzută în art.182 alin.2 C.pen.poate avea ca element
subiectiv şi intentia depăşită, însă, în acest caz, făptuitorul actionează nu
cu intentia de omor, ci cu cea generală de vătămare corporală, rezultatul mai
grav – punerea în primejdie a vietii persoanei – fiind imputat acestuia pe baza
culpei, ipoteză unanim acceptată judiciar şi caracteristică pentru forma mixtă
de vinovătie „praeterintentie”.
În cazul infractiunii de
omor, rămasă în forma tentativei, actele de punere în executare a omorului,
săvârşite până în momentul interventiei evenimentului întrerupător, trebuie să
releve – prin natura lor şi împrejurările în care au fost săvârşite – că
infractorul a avut intentia specifică de omor, iar nu intentia generală de a
vătăma.
Astfel, există tentativă de
omor şi nu vătămare corporală, ori de câte ori inculpatul actionează în aşa mod
încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei
ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii. Nu are relevantă
timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic
infractiunilor de vătămare corporală şi nu exprimă dinamismul interior al
actului infractional.
Anumite stări ale
infractorului (stare de ebrietate avansată) ori defectuozitatea mijloacelor
folosite de el în executarea actului, nu au relevantă în sine, întrucât
intentia de omor se deduce din modul în care a actionat, iar nu din elemente
exterioare.
Forma şi modalitatea
intentiei, element al laturii subiective a infractiunii, rezultă din
materialitatea actului, din relatiile personale anterioare existente între
inculpat şi victimă, din obiectul vulnerant folosit, numărul şi intensitatea
loviturilor, zona anatomică vizată, comportamentul ulterior al inculpatului.
Pentru existenta infractiunii
de vătămare corporală gravă prevăzută în art.182 alin.2 C.pen., este necesar
ca, pe plan subiectiv, în raport cu rezultatul produs, inculpatul să fi
actionat cu praeterintentie.
În vederea delimitării
infractiunii de vătămare corporală gravă de tentativa la omor, în stabilirea
laturii subiective, trebuie să se tină seama de toate datele de fapt, începând
cu obiectul folosit, intensitatea cu care au fost aplicate loviturile, regiunea
spre care au fost îndreptate acestea, urmările ce se puteau produce şi
terminând cu împrejurarea dacă lipsa unei asistente medicale calificate şi de
urgentă punea în primejdie viata victimei.
Ceea ce deosebeşte
infractiunea de vătămare corporală gravă având ca urmare punerea în primejdie a
vietii persoanei de tentativa la infractiunea de omor, este pozitia subiectivă
a făptuitorului fată de actiunile care constituie latura obiectivă a
infractiunii.
În timp ce în cazul faptelor
prevăzute în art.182 alin.2 teza ultimă C.pen., inculpatul actionează cu
praeterintentie – în sensul că, urmărind să lovească victima sau săi cauzeze o
vătămare corporală, se produce o consecintă mai gravă şi anume punerea în
primejdie a vietii acesteia, consecintă care depăşeşte intentia făptuitorului
şi în raport cu care el se află în culpă – în cazul tentativei la infractiunea
de omor, acesta actionează numai cu intentie.
Practica judiciară este
unanimă atunci când reliefează că „pentru stabilirea pozitiei subiective a
făptuitorului trebuie să se tină seama de toate împrejurările în care fapta a
fost comisă, de obiectul folosit, de regiunea corpului vizată şi de urmările
produse sau care sar fi putut produce, iar dacă nu se poate stabili culpa
făptuitorului în ceea ce priveşte consecinta mai gravă produsă, atunci acesta
va răspunde pentru tentativă la infractiunea de omor”.
Probele testimoniale ale
dosarului, administrate nemijlocit în fata tribunalului relevă fără echivoc că
inculpatul A.A.D. a actionat cu intentia indirectă de a ucide.
Relevantă în acest sens este
chiar declaratia părtii civile care arată textual: „mă aflam în fata barului în
noaptea de 2/3 ianuarie 2010, inculpatul a venit din spate şi ma lovit în
ceafă, iar eu am căzut la pământ, pierzândumi cunoştinta. Nu am avut vreun
conflict cu inculpatul şi nu cunosc motivele pentru care am fost agresat. Eram
sub influenta alcoolului”.
Sustinerile părtii vătămate
sunt confirmate prin declaratia martorului B.V. care arată „am fost prezent la
incidentul dintre părti şi am văzut când inculpatul sa apropiat de victimă, la
lovit cu o sticlă de vin sau de şampanie pe jumătate plină, în partea din
dreapta a capului. În urma loviturii, sticla sa spart, iar victima a căzut şi
sa lovit la ceafă”.
În acelaşi sens declară şi
martorul M.I.A. „am observat că inculpatul sa apropiat de partea vătămată şi la
lovit cu o sticlă de vin în cap. Sticla era goală şi în urma loviturii sa
spart, victima căzând la sol. La fel arată şi martorii V.A., V.D., L.R., şi
M.G. „în fata discotecii, am văzut cum inculpatul la lovit în cap cu o sticlă
pe partea vătămată, iar acesta a căzut la pământ”. Inculpatul prin declaratia
de la dosar a înteles la 10 mai 2011 să nu mai uzeze de dreptul la tăcere,
învederând magistratului fondului că a lovito pe partea vătămată cu o sticlă
de vin în cap, dar datorită faptului că victima la agresat pe vărul
inculpatului A. Dănut, cu pumnul în zona fetei, simtinduse provocat. A afirmat
că sticla nu sa spart.
Din raportul de nouă
expertiză medicolegală a victimei depus în rejudecare de către IML Cluj,
rezultă că victima a necesitat 50 de zile de îngrijiri medicale, suferind o
contuzie cerebrală hemoragică frontală dreaptă, fractură craniană occipitală
dreaptă şi hemoragie subarahnoidiană, ceea ce pune în evidentă cu claritate că inculpatul
a lovit victima cu mare intensitate. Medicii legisti au concluzionat că
leziunile traumatice ale victimei sau produs prin cădere de la acelaşi nivel
şi lovire de un plan dur în cadrul unei autosau heteropropulsii. Impactul a
fost occipital, cu producerea unei fracturi craniene şi aparitia în zona opusă
impactului a unor leziuni meningocerebrale de contralovitură, respectiv
hemoragie subarahnoidiană şi contuzie cerebrală hemoragică frontală.
Pentru caracterizarea laturii
subiective a infractiunii de omor, esentială este intensitatea loviturii
aplicate, concretizată de consecintele produse şi nu faptul că inculpatul a
aplicat o singură lovitură.
Intensitatea loviturii, zona
vitală a capului unde a fost aplicată şi gravitatea leziunilor produse, în
raport şi cu vârsta tânără a victimei, conduc la concluzia că inculpatul a
prevăzut rezultatul faptei sale şi, cu toate că nu la urmărit, a acceptat
posibilitatea producerii lui, săvârşind astfel tentativa la omor calificat cu
intentie indirectă şi nu infractiunea de vătămare corporală gravă sau vătămare
corporală prev.de art.181 C.pen., astfel cum a sustinut, în mod nefondat,
acesta.
În surprinderea pozitiei
psihice pe care inculpatul a avuto în momentul comiterii infractiunii, trebuie
pornit de la premisa că tocmai faptul că sau aplicat lovitura în zona capului,
cu o anumită intensitate, este de natură să conducă la ideea că acesta a
prevăzut şi acceptat posibilitatea lezării unor regiuni cu potential mortal
ridicat (capul). Este adevărat că orientarea expresă a loviturii către aceste
regiuni reliefează mai puternic intentia de a ucide (care este directă).
Practica judiciară este
unanimă în a considera că „suntem în prezenta tentativei de omor şi nu a
vătămării corporale grave ori de câte ori inculpatul actionează, în aşa mod,
încât provoacă leziuni la nivelul organelor vitale ale organismului victimei,
ori foloseşte instrumente sau procedee specifice uciderii, moartea victimei
neproducânduse din motive independente de vointa acestuia. Nu are relevantă
timpul necesar pentru îngrijiri medicale, deoarece acesta este caracteristic
infractiunilor de vătămare corporală şi nu exprimă dinamismul interior al
actului”.
În spetă, fapta inculpatului
care a aplicat o singură lovitură în capul victimei, cu putere, cu o sticlă de
vin, constituie tentativă la omor calificat prev.de art.20, 174, 175 lit.i
C.pen., iar nu infractiunea de vătămare corporală prev.de art.181 C.pen., sau
vătămare corporală gravă prev.de art.182 alin.2 C.pen., atâta vreme cât viata
victimei a fost salvată numai prin asistenta medicală calificată şi de urgentă,
rezultatul mai grav, decesul, nu sa produs datorită tocmai intervenirii
acestei cauze independente de vointa acestuia, inculpatul acceptând, cu
uşurintă, posibilitatea ca actiunea sa să ducă la moartea celui lovit.
Nici numărul mic de zile de
îngrijiri medicale de 50 şi care nu au pus în primejdie viata victimei, nu sunt
relevante pentru încadrarea juridică a infractiunii, deoarece intentia de a
ucide se deduce din modul de a actiona al inculpatului, aflat în stare de
ebrietate, care a cunoscut de asemenea gradul ridicat de îmbibatie alcoolică al
victimei, asupra căreia a actionat agresiv, tocmai profitând de starea
fiziologică alterată a acestuia.
Nu în ultimul rând, trebuie
remarcat că inculpatul după ce a lovit victima şi a lăsato în nesimtire, pe
caldarâm,în stradă în fata discotecii, nu ia acordat niciun ajutor, abandonândo
în frig, martorii prezenti contactând Serviciul de urgentă 112 şi Politia.
Aşa fiind, inculpatul urmează
să răspundă penal pentru săvârşirea tentativei la omor calificat prev.de
art.20, 174, 175 lit.i C.pen., conditii în care apelul Parchetului este fondat,
urmând a fi admis în baza art.379 pct.2 lit.a C.proc.pen. în latura penală a
cauzei, fiind judicioasă şi retinerea agravantei de comitere a infractiunii în
loc public, urmând a se desfiinta în această limită sentinta instantei de fond.
Actiunea inculpatului de agresare a victimei în public, în prezenta mai multor
persoane, întruneşte totodată şi elementele constitutive a infractiunii de
ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, prev.de art.321
alin.1 C.pen.
Probele administrate şi anume
declaratiile victimei B.D.V., procesul verbal de la cercetare la fata locului
au ilustrat din punct de vedere topografic trotuarul, respectiv strada, ca loc
de comitere al faptei, de unde a rezultat natura şi destinatia acesteia, ca
fiind un spatiu de trecere, deschis, ceea ce permite accesul oricărei persoane.
Locul unde a fost agresată
victima B.D.V. de către inculpatul A.A.D., strada, trotuarul din fata
discotecii, chiar prin definitia ei, evidentiază accesibilitatea publicului,
care nu poate fi restrânsă numai la persoanele ce locuiesc în zonă, atâta timp
cât locul respectiv este deschis, existând permanent posibilitatea trecerii
oricărei persoane, deci a unei publicităti virtuale, strada având tocmai
această destinatie de trecere dintro zonă în alta, nefiind necesară dovada
prezentei efective a unor persoane la momentul săvârşirii faptei de către
inculpat.
Astfel, în mod corect sa
retinut de către Curte că fapta inculpatului a fost săvârşită în public, în
acceptiunea dispozitiilor art.152 lit.a C.pen., ceea ce atrage incidenta
agravantei prevăzute în art.175 alin.1 lit.i C.pen., încadrarea juridică sub
acest aspect fiind corect stabilită.
Actele de violentă comise de
inculpat îndreptate fiind împotriva valorii sociale supreme – viata –, atrage
în numele dreptului inviolabil la viată, la integritatea fizică, psihică şi
materială a oricărei fiinte, pedepsirea corespunzătoare a făptuitorului.
Atitudinea inculpatului şi
modul de comitere al faptei, nu pot fi omise, ele nefiind corect evaluate de
tribunal, în alegerea pedepsei şi a modului de executare al acesteia.
Nu se poate ca, pentru
faptele săvârşite împotriva altor semeni de ai lor şi cărora au încercat să le
curme viata, sau să le distrugă bunurile, răspunderea lor penală să nu fie
corespunzătoare încălcărilor grave aduse ordinii sociale, vietii.
Potrivit art.72 din Codul
penal la stabilirea şi aplicarea pedepselor se tine seama de dispozitiile
părtii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea
specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana
infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea
penală.
Chiar dacă individualizarea
pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este
totuşi un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră el trebuie să fie
rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după
anumite reguli şi criterii precis determinate.
Înscrierea în lege a
criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea
explicită a principiului alegerii sanctiunii, aşa încât respectarea acestuia
este obligatorie pentru instantă.
De altfel, ca săşi poată
îndeplini functiile carei sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi
al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau
neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravitătii faptei şi potentialului
de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât
şi atitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenta sanctiunii.
Functiile de constrângere şi
de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai
printro justă individualizare a sanctiunii, care să tină seama de persoana
căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul
adaptării la conditiile socioetice impuse de societate.
Actele de violentă exercitate
de inculpat în comiterea faptei sunt elemente care nu pot fi omise şi care
trebuiesc bine evaluate de către instanta de apel, în alegerea pedepsei.
Aşa fiind, inculpatul trebuia
să ştie că, pe lângă drepturi, are şi o serie de datorii, obligatii, răspunderi,
care caracterizează comportamentul său în fata societătii.
Sub aspectul individualizării
pedepselor în spetă, trebuie efectuată o justă adecvare cauzală a criteriilor
generale prevăzute de art.72 C.pen., tinânduse cont de gradul de pericol
social, în concret ridicat al faptelor comise agravat de circumstantele reale
ale săvârşirii lor, dar şi de circumstantele personale ale inculpatului, care a
avut o atitudine nesinceră cu privire la activitatea infractională, nu posedă
antecedente penale, aşa cum rezultă din fişa de cazier şi nu a contribuit la
dezdăunarea părtii civile.
Exemplaritatea pedepsei
produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea
sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus
acesta, sunt puse în situatia de a reflecta asupra propriei lor comportări
viitoare şi de a se abtine de la săvârşirea de infractiuni.
Fermitatea cu care o pedeapsă
este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării
morale a faptei şi făptuitorului, conditionează caracterul preventiv al
pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privatiunii, trebuie să reflecte
gravitatea infractiunii şi gradul de vinovătie al făptuitorului.
Numai o pedeapsă justă şi
proportională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea
acesteia, preventia specială şi generală înscrise şi în Codul penal român, art.
52 alin.1 , potrivit căruia “scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de
noi infractiuni”.
Dar, fireşte, în lumina criteriilor
prevăzute de art.72 C.pen., gravitatea concretă a unei activităti infractionale
trebuie stabilită consecutiv unui examen aprofundat şi cuprinzător al tuturor
elementelor interne, specifice faptei şi făptuitorului.
Fapta este neîndoielnic
gravă, astfel că în operatia complexă a individualizării tratamentului penal,
curtea va tine seama că actiunea violentă a inculpatului era să aibă drept
consecintă pierderea unei vieti omeneşti, ceea ce demonstrează că
resocializarea sa viitoare pozitivă nu este posibilă decât prin aplicarea unei
pedepse care să fie în deplin acord cu dispoz.art.1 din Codul penal, ce prevăd
că “legea penală apără…persoana, drepturile şi libertătile acesteia,
proprietatea precum şi întreaga ordine de drept”.
Nu poate fi acceptată sustinerea
inculpatului că ar fi actionat în stare de provocare, deoarece nicio probă a
dosarului nu evidentiază această circumstantă legală judiciară.
Curtea retine că pentru
existenta provocării este necesară îndeplinirea a trei conditii: infractiunea
să fi fost comisă sub influenta unei puternice tulburări sau emotii; această
stare sufletească să fi fost determinată de o provocare din partea victimei;
provocarea să se fi produs prin violentă ori, printro atingere gravă a
demnitătii persoanei sau, printro altă actiune ilicită gravă.
Starea de tulburare
caracteristică circumstantei atenuante a provocării, constă în reactia psihică
produsă făptuitorului de actul provocator al persoanei vătămate şi care
determină comiterea infractiunii. Existenta sa se verifică în raport cu
momentul săvârşirii acesteia, iar intensitatea ei se apreciază tinânduse seama
de persoana făptuitorului şi de circumstantele în care sau produs faptele.
Nu în ultimul rând, pentru
retinerea stării de provocare, în sensul art.73 lit.b C.pen.nu se poate face
abstractie de unele criterii obiective, cum ar fi compararea reactiei
făptuitorului cu reactia „omului mediu” supus unei provocări similare, cerinta
unei anumite proportii între actul provocator şi reactia făptuitorului,
inclusiv prin observarea consecintelor faptei săvârşite ca urmare a actului
provocator. Niciunul din martorii audiati în cauză nu relevă pretinsa agresiune
dintre victimă şi vărăul inculpatului A. D., în cadrul căreia partea vătămată
să se fi manifestat agresiv fată de ruda inculpatului şi care să justifice
lovirea sa ulterioară cu aşa intensitate.
În aceste conditii, pentru
fapta comisă aceea de tentativă la omor calificat prev.de art.20, 174, 175
lit.i C.pen.i se va aplica o pedeapsă de 8 ani închisoare şi 3 ani interzicerea
drepturilor prev.de art.64 lit.a,b C.pen. şi 1 an închisoare pentru ultraj
contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prev.de
art.321 alin.1 C.pen.
În baza art. 33 lit. b şi 34
lit. b Cod penal, se va constata că faptele formează un concurs ideal,
dispunânduse contopirea pedepselor aplicate, inculpatul executândo pe cea mai
grea, aceea de 8 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art.
64 lit. a şi b Cod penal, prin privare de libertate. Sanctiunea rezultantă se
va executa prin privare de libertate, numai un asemenea mod de executare a
acesteia putând contribui la reinsertia socială reală a inculpatului.
Gravitatea deosebită a faptei reliefată prin modul de comitere şi urmările
produse, exclud aplicarea beneficiului suspendării conditionate a pedepsei
vizată de art.81 C.pen., alături de neplata despăgubirilor civile.
În baza art.71 C.pen.se va
interzice inculpatului exercitarea drepturilor prev.de art.64 lit.a teza IIa
şi lit.b C.pen.de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la
terminarea executării pedepselor.
Prin aplicarea în acest mod a
pedepsei accesorii, sa respectat un procedeu rezonabil care este şi în acord
cu decizia CEDO din cauza Hirst contra Regatului Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord, interdictia impusă inculpatului respectând principiul
proportionalitătii, în sensul de a nu fi ales în autorităti publice sau în
functii elective publice şi neavând dreptul de a ocupa o functie implicând
exercitiul autoritătii de stat.
Se vor înlătura din hotărârea
atacată art.81 83 C.pen.
Se vor mentine restul
dispozitiilor sentintei penale.
Cerintele legii impun ca
persoana care a săvârşit o faptă ilicită să repare integral toate prejudiciile
ce au rezultat din săvârşirea acesteia, indiferent de caracterul lor, ceea ce
reiese din însăşi redactarea art.998 şi 999 din Codul civil, care folosesc
termenul general de „prejudiciu”, fără a distinge în raport cu caracterul
material sau moral al acestuia, ceea ce înseamnă că trebuie reparate atât
prejudiciile materiale cât şi cele morale cauzate prin orice fapte ilicite,
deci, şi a celor cu caracter penal.
Dacă în cazul răspunderii
civile patrimoniale, stabilirea prejudiciului este relativ uşoară, întrucât
acesta este material, evaluabil în bani, iar criteriile de fixare a pagubei
materiale sunt tot de natură patrimonială, în cazul răspunderii civile
nepatrimoniale pentru daunele morale, dimpotrivă, prejudiciile sunt imateriale,
nesusceptibile, prin ele însele de a fi evaluate în bani.
În sistemul de drept românesc
nu sunt precizate criterii pentru stabilirea cuantumului daunelor morale,
judecătorul fiind singurul care, în raport de consecintele pe orice plan,
suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să
compenseze prejudiciul moral cauzat.
Pe de altă parte, această
compensatie materială trebuie să fie echitabilă şi proportională cu întinderea
pagubei suferite.
În sinteză, existând raport
de cauzalitate între activitatea delictuală a inculpatilor şi prejudiciul
material, cât şi cel nepatrimonial încercat de partea civilă, curtea apreciază
că solutia pronuntată este corespunzătoare principiilor răspunderii civile
delictuale stabilite prin dreptul intern şi exigentelor art.3 din Protocolul
nr.7 la Conventia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertătilor
Fundamentale.
Se va stabili în favoarea
Baroului de Avocati Cluj suma de 50 lei, reprezentând onorariu partial pentru
apărătorul din oficiu, care va fi suportat din FMJ.
Cheltuielile judiciare în
judecarea apelului parchetului vor rămâne în sarcina statului conform art.192
pct.3 alin.3 C.pr.pen. (Judecător Delia Purice)
|