Tardivitatea formulării cererii de precizare a acţiunii.

Tardivitatea formulării cererii de precizare a acţiunii.

Art.132 alin.1 Cod pr. civilă

După cum rezultă din actele de la dosar, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr.221/2009, acţiune introdusă la data de 24 iunie 2010.

Prin cererea depusă la dosar la data de 17 martie 2011, în temeiul art.132 Cod pr.civilă, a adăugat la dispoziţiile Legii nr.221/2009, ca temei juridic al acţiunii, şi dispoziţiile art.998 şi 999 din Codul civil.

Pârâtul-recurent Statul Român, prin notele de şedinţă depuse la dosar la 18 martie 2011, a invocat tardivitatea formulării cererii de precizare a acţiunii, întrucât a trecut de mult prima zi de înfăţişare, astfel că este depăşit termenul de modificare a acţiunii.

Prima instanţă a respins această excepţie, cu motivarea că nu sunt aplicabile prevederile art.132 alin.1 Cod pr.civilă, întrucât modificarea a fost determinată de conjunctura legislativă actuală.

Curtea reţine, însă, că această excepţie a primit o soluţionare greşită.

Potrivit art.132 alin.1 Cod pr.civilă, „la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii, precum şi pentru a propune noi dovezi. In acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificatoare pârâtului, în vederea facerii întâmpinării”.

Conform alin.2 al aceluiaşi articol, „cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă:

1. când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii;

2. când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii;

3. când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit;

4. când înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită”.

Cererea formulată de către reclamantă, de schimbare a temeiului juridic al acţiunii, mai exact de adăugare la dispoziţiile Legii nr.221/2009 şi a dispoziţiilor art.998 şi 999 Cod civil, nu se regăseşte printre cazurile sus menţionate, de natură a nu atrage modificarea acţiunii.

Prin modificarea temeiului juridic al acţiunii s-a schimbat cauza acţiunii.

Deşi iniţial reclamanta a invocat în susţinerea acţiunii dispoziţiile Legii nr.221/2009, cu încălcarea prevederilor art.132 alin.2 Cod pr.civilă, şi-a modificat temeiul juridic al dreptului pretins, respectiv cauza.

Astfel fiind, modificarea acţiunii având ca temei de drept dispoziţiile art.998 şi 999 Cod civil este tardivă, considerent faţă de care capătul de cerere privind acordarea daunelor morale nu putea fi analizat din punct de vedere al acestor dispoziţii legale.

Decizia civilă nr. 263/03.02.2012

Prin acţiunea înregistrată la data de 24 iunie 2010, reclamanta S.I. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice V. solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate caracterul politic al măsurii condamnării autorului său S.V.; să se dispună obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a lui S.V. în cuantum de 250.000 euro, cu cheltuieli de judecată.

În motivare reclamanta a arătat că autorul său a suferit represaliile regimului comunist, motivul arestării constituindu-l „vederea şi citirea” unui manifest calificat „contra revoluţionar” fără a anunţa autorităţile în drept despre aceste manifestări.

Conform sentinţei nr. 291/3.04.1954 a Tribunalului Militar Teritorial B., dată în dosarul nr. 535/1954, S.V. a fost condamnat la un an închisoare corecţională pentru omisiunea denunţării.

S-a mai arătat că un fost luptător în cadrul celui de-al doilea război mondial decorat cu ”bărbăţie şi credinţă” cu spade, clasa III-a, OZ nr. 605/1945, a trebuit să suporte repercusiunile regimului comunist datorită nedenunţării citirii unui manifest,

Daunele morale constau în dureri fizice şi psihice suferite de cel în cauză.

Astfel, pe lângă măsura distrugerii unei familii, precum şi privarea de libertate, datorită unor convingeri contrare, se încerca o „spălare a creierului” urmărindu-se adoptarea noilor convingeri şi idealuri prin măsuri abuzive.

S-au mai solicitat daune morale pentru prejudiciul de agrement şi daune pentru prejudicii care aduc atingere onoarei, demnităţii, prestigiului sau cinstei unei persoane.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 221/2009.

În cauză a formulat întâmpinare pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice , solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La data de 17 martie 2011, reclamanta S.I. a formulat cerere de precizare a temeiului de drept al acţiunii în sensul că solicită acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit ca efect al condamnării politice al autorului său S.V. şi pe disp.art. 998 şi urm Cod civil, privind răspunderea civilă delictuală.

De asemenea, au fost invocate dispoziţiile art. 3, 5, 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

La fila 73 dosar, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulate note scrise prin care a invocat excepţiile tardivităţii cererii de precizare, prescripţiei dreptului material la acţiune şi inadmisibilităţii acţiunii.

Tribunalul Vâlcea, Secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr.980 din 30 septembrie 2011 a respins excepţiile invocate de pârâtul Statul Român privind tardivitatea formulării cererii, prescripţiei dreptului material la acţiune şi inadmisibilităţii acţiunii şi a admis în parte acţiunea, în sensul că a constatat caracterul politic al măsurii condamnării autorului S.V. şi a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la 10.000 euro despăgubiri morale faţă de reclamantă, cu 1.000 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Cu privire la excepţia tardivităţii formulării cererii de completare, tribunalul a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, având în vedere că modificarea a fost determinată de conjunctura legislativă actuală, respectiv declararea ca fiind neconstituţional a textului de lege pe care, iniţial, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, care a intervenit ulterior primei zile de înfăţişare.

Într-o atare situaţie nu se poate reţine culpa reclamantei în nerespectarea termenului prescris de art.132 alin.1, astfel încât a fost respinsă excepţia tardivităţii modificării acţiunii.

De altfel, precizarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată nici nu poate fi considerată o modificare a cererii sau obiectului acţiunii în sensul dispoziţiilor art. 132 Cod procedură civilă.

Referitor la excepţia prescripţiei, tribunalul, de asemenea, a respins-o, pentru următoarele considerente:

Decretul nr. 167/1958, în art. 1 alin. 1, consacră efectul prescripţiei extinctive „dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost executat în termenul stabilit prin lege.”

În speţă, momentul de la care curge termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de decretul sus amintit, este cel al apariţiei Legii nr. 221/2009, pentru că în baza acestuia reclamanta a formulat acţiune şi nu cel de 22 decembrie 1989, cum susţine pârâtul.

Faţă de momentul apariţiei Legii nr. 221/2009, respectiv 2 iunie 2009, termenul de prescripţie de 3 ani nu este depăşit, astfel că excepţia prescripţiei este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.

Pârâtul a mai invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii faţă de noul temei juridic invocat de reclamant, susţinând că numai persoanele fizice pot răspunde pentru pagubele produse.

Tribunalul a constatat că şi această excepţie este neîntemeiată întrucât statul, în raporturile de drept privat, are aceleaşi obligaţii ca a oricărei alte persoane, astfel că motivarea invocată nu poate fi primită.

Pe fondul cauzei, acţiunea formulată de reclamantă este întemeiată şi a fost admisă în parte.

Prin cererea de chemare în judecată introdusă la data de 24 iunie 2010, reclamanta a solicitat să se constate caracterul politic al măsurii condamnării autorului său S.V. şi obligarea Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de daune morale în cuantum de 250.000 euro reprezentând prejudiciul moral suferit de acesta.

Din actele aflate la dosar reiese că autorul reclamantei a fost condamnat la un an închisoare corecţională pentru omisiunea denunţării prin sentinţa nr. 291/3.04.1954 a Tribunalului Militar Teritorial B.

Motivul arestării l-a reprezentat citirea unui manifest fără a anunţa autorităţile în drept, manifestul fiind scris de superiorul său maior I.Gh.

În cursul judecăţii, Curtea Constituţională, prin deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a admis excepţii de neconstituţionalitate invocate în diverse dosare aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti şi a constatat că prevederile art. 5 alin. 1, lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 sunt neconstituţionale.

Dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost declarată se refereau la posibilitatea persoanelor condamnate politic sau împotriva cărora au fost luate măsuri administrative cu caracter politic de a beneficia de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit prin astfel de măsuri, în cuantumul prevăzut de legea de modificare.

Cele trei decizii au afectat astfel temeiul juridic al capătului de cerere din acţiune referitor la obligarea pârâtului la plata daunelor morale şi nu au afectat în nici o măsură capătul de cerere privitor la constatarea caracterului politic al măsurilor administrative la care a fost supus autorul reclamantei, care intră sub incidenţa art. 4 din Legea nr. 221/2009, în vigoare şi în prezent.

Rezultă astfel că după introducerea cererii de chemare în judecată întemeiată pe aceste dispoziţii legale, a fost înlăturată aplicarea lor ca efect al publicării celor trei decizii ale Curţii Constituţionale şi expirării termenului de 45 de zile prevăzut de art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată.

Cauza a suferit amânări pentru împlinirea termenului de 45 de zile prevăzut de textul legal menţionat, însă nici-o autoritate cu iniţiativă legislativă nu a procedat la punerea de acord a dispoziţiilor declarate neconstituţionale cu prevederile Constituţiei.

Dată fiind această situaţie şi constatând că a fost sesizată cu o cerere referitoare la un drept subiectiv civil constând în dreptul de a fi despăgubit pentru prejudiciul nepatrimonial pretins a fi fost suferit, instanţa a pus în discuţie temeiul juridic al pretenţiilor băneşti ale reclamantei, cu privire la care va reţine considerentele care vor fi expuse în continuare.

Cu privire la caracterul politic al măsurilor luate împotriva autorului reclamantei, în limitele care rezultă din conţinutul cererii de chemare în judecată, tribunalul a constatat că măsura condamnării autorului S.V. se încadrează în dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 221/2009, având caracter politic.

În consecinţă, sub acest aspect, tribunalul a admis cererea şi a constatat caracterul politic al măsurii de condamnare al autorului reclamantei.

Fiind sesizată cu o cerere referitoare la un drept subiectiv civil şi în prezenţa situaţiei legislative generată de cele trei decizii şi de neintervenţia autorităţii legiuitoare, tribunalul a apreciat că prezenta acţiune trebuie soluţionată pe baza prevederilor legale de drept comun, aplicabile în materia daunelor morale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a unei fapte ilicite şi nu poate refuza soluţionarea în fond a cauzei, întrucât ar încălca prevederile art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a,libertăţilor fundamentale şi ale art. 3 din Codul civil.

În privinţa art. 6 din Convenţie, tribunalul a reţinut că potrivit jurisprudenţei constante a Curţii europene a drepturilor omului, dreptul de acces la justiţie implică posibilitatea unei persoane de a supune orice pretenţie a sa cu caracter civil, analizei unei instanţe, care este obligată să analizeze pretenţia cu care a fost învestită.

În speţă, reclamanta a uzat de calea cea mai avantajoasă la momentul introducerii acţiunii, respectiv cea prevăzută de Legea nr. 221/2009, iar modificările de natură legislativă intervenite pe parcursul soluţionării cauzei datorate în principal lipsei intervenţiei autorităţii legiuitoare, deşi reglementată de art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, nu poate fi de natură să-i creeze acesteia un dezavantaj.

Soluţionarea în fond a cauzei, presupune a stabili şi a analiza dacă în raport de situaţia de fapt din speţă şi de caracterul politic al măsurilor la care a fost supus autorul reclamantei, sunt îndeplinite cerinţele legale pentru repararea pretinsului prejudiciu suferit de autorul reclamantei,ca urmare a acestor măsuri.

În primul rând, tribunalul reţine că Legea nr. 221/2009 a avut menirea de a recunoaşte şi a acorda persoanelor persecutate politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, o reparaţie morală, constând în recunoaşterea caracterului politic la condamnărilor sau măsurilor administrative, şi o reparaţie pecuniară, prin plata unor despăgubiri morale, ori a restituirii în natură sau prin echivalent a bunurilor de care au fost lipsite acele persoane.

Este cert că la data adoptării Legii nr. 221/2009, existau mai multe acte normative cu caracter reparator (avute în vedere la pronunţarea deciziilor de către Curtea Constituţională), însă nici unul dintre acestea nu au prevăzut posibilitatea persoanelor persecutate politic în sensul Legii nr. 221/2009 de a beneficia de daune morale.

Astfel, Decretul-lege nr. 118/1990 a recunoscut dreptul persoanelor persecutate politic de a beneficia de recunoaşterea vechimii în muncă pentru perioada detenţiei sau oricărei măsuri restrictive de liberate, de scutire de la plata impozitelor şi taxelor şi de acordare a unor indemnizaţii periodice.

În speţă, măsura luată împotriva autorului reclamantei privind condamnarea, faptul că a fost supus chinurilor fizice şi psihice, a fost supus oprobiului public, a constituit încălcarea unor drepturi fundamentale reglementate de legea supremă de la acea vreme .

În acest sens, tribunalul a constatat că în perioada de referinţă, mai multe texte din Constituţia din anul 1948 şi din cea din 1952 consacrau dreptul la inviolabilitatea domiciliului, la libertatea individuală, la condiţiile în care o persoană era ţinută să execute o pedeapsă. Se reţin, cu titlu de exemplu art. 28, 29 şi 30 din Constituţia din anul 1948, art. 88 din Constituţia din anul 1952.

De asemenea, prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, inclusiv prin preambulul acesteia, au fost consacrate expres dreptul persoanelor la libertatea de circulaţie, la libertatea opiniilor, precum şi interzicerea torturii şi a tratamentelor inumane (art. 5, 9, 13, 19).

Condamnarea autorului reclamantei a avut caracter politic şi a îngrădit libertatea de mişcare,precum şi dreptul acestuia de a-şi stabili domiciliul .

Toate aceste încălcări formează elementul material al faptei ilicite de natură a produce persoanei supuse lor prejudicii morale rezultate tocmai din încălcarea acestor drepturi fundamentale, dar şi membrilor familiei sale, prin lipsirea copiilor şi părinţilor de sprijin atât din punct de vedere moral, cât şi material.

În raport de aceste considerente, tribunalul a apreciat că în privinţa capătului de cerere referitor la pretenţiile băneşti, sunt aplicabile prevederile art. 998, 999 din Codul civil care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Mai mult, faţă de împrejurarea că prezenta acţiune a fost formulată la data la care era în vigoare Legea nr. 221/2009 şi că pe parcursul judecăţii intervenţia instanţei de contencios constituţional nu a fost urmată şi de intervenţia legislativă care să reglementeze raporturi de natura celor avute în vedere de textele declarate neconstituţionale, tribunalul a apreciat că pretenţia reclamantei se argumentează şi pe prevederile art. 1 din protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, tribunalul a constatat că prin anumite decizii de speţă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a interpretat şi dezvoltat prevederile art. 1 din Protocol, statuând, spre exemplu, că nici o dispoziţie din Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau prejudiciile cauzate anterior ratificării convenţiei de către statul respectiv.

Cu toate acestea, dacă statele decid să adopte legi având un asemenea scop, acele legi trebuie aplicate cu o claritate şi o coerenţă rezonabile, de natură să evite insecuritatea şi incertitudinea, inclusiv legislativă (Hotărârea din 6 decembrie 2007, în Cauza B. contra R.).

Potrivit aceloraşi considerente, dreptul la despăgubiri morale pretins prin prezenta acţiune este un drept patrimonial în sensul art. 1 din Protocol, iar în măsura în care el era prevăzut în legislaţia naţională la momentul introducerii acţiunii trebuie să se considere că reclamantul avea o „speranţă legitimă” la obţinerea creanţei pretinse, cu atât mai mult cu cât caracterul politic al măsurilor la care a fost supus era deja recunoscut în baza decretului din 1990.

Sub aspectul cuantumului pretenţiilor, tribunalul a apreciat că deşi reparaţiile unor prejudicii de ordin moral nu sunt supuse unei cuantificări pe baza unor criterii clare sau imuabile, ele trebuie să fie de natură a asigura în primul rând recunoaşterea dreptului la reparaţie şi mai apoi reparaţia în sine.

În contextul tuturor formelor de reparaţie care au fost recunoscute reclamantei de-a lungul timpului şi al pretenţiilor solicitate prin acţiune, tribunalul a apreciat că acestea din urmă sunt într-un cuantum excesiv de mare, motiv pentru care le va acorda numai până la limita de 10.000 euro.

Pentru aceste considerente, s-a admis în parte acţiunea, aşa după cum s-a arătat cu ocazia reproducerii dispozitivului hotărârii.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs în termen legal reclamanta, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul V. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului V.

Reclamanta S.I. invocă dispoziţiile art.3041 Cod procedură civilă şi arată, în esenţă, că se impunea acordarea de daune morale în cuantum de 250.000 euro, întrucât autorul a fost victima torturii, tratamentelor şi pedepselor inumane şi degradante, arestarea sa a intervenit în mod intempestiv, pe criterii politice, privarea de libertate s-a exercitat în condiţii abominabile, fără a i se aduce la cunoştinţă motivele lipsirii sale de libertate.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul V., critică sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie şi arată că dreptul la acţiune în temeiul art.998-999 Cod civil este prescris, întrucât acţiunea trebuia introdusă în 3 ani începând din decembrie 1989.

În altă ordine de idei, suma de 10.000 euro este nejustificată faţă de prejudiciul efectiv suferit de către reclamantă, drept pentru care se impune reducerea acestei sume într-un cuantum mai mic de natură să constituie o reparaţie echitabilă.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului V. invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art.304 pct.8 şi 9, precum şi art.304/1 Cod pr.civilă, după cum urmează:

- Întrucât acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.5 lit.a) din Legea nr.221/2009, iar aceste dispoziţii au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, instanţa trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art.31 alin.1 din Legea nr.47/1992 şi art.147 din Constituţie şi să respingă acţiunea.

- Cererea de precizare a acţiunii este tardiv formulată, întrucât a trecut prima zi de înfăţişare, potrivit art.132 alin.1 Cod pr.civilă.

- Greşit a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât este depăşit cu mult termenul de trei ani prevăzut de art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958, termen care curge din 22 decembrie 1989, odată cu căderea regimului comunist.

- Dispoziţiile art.998-999 Cod civil nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului, întrucât aceste prevederi legale stipulează expres că numai persoanele fizice pot răspunde pentru pagubele produse.

Răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.

Mai mult, lipsa normei interne nu este o condiţie de admisibilitate a acţiunii. Pentru a beneficia de protecţia legii interne, cât şi a normelor europene, un drept trebuie să-şi aibă izvorul într-un act normativ, ori în lipsa unei norme legale, instanţa nu poate recunoaşte dreptul pretins, deoarece instanţa trebuie să aplice legea, nu să o creeze.

In speţa de faţă, legislaţia naţională nu este suprimată de către cea a dreptului comunitar, întrucât ne aflăm pe tărâmul neconstituţionalităţii legii.

In final, solicită recurentul a se avea în vedere şi faptul că reclamanta nu avea o „speranţă legitimă” să obţină despăgubiri, cererea ei fiind incompatibilă cu dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1, de vreme ce legea care îi dădea dreptul la despăgubiri a fost declarată neconstituţională.

Verificând actele de la dosar, în raport cu criticile formulate, Curtea a constatat că recursurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul V. sunt fondate, pentru cele ce urmează:

După cum rezultă din actele de la dosar, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr.221/2009, acţiune introdusă la data de 24 iunie 2010.

Curtea reţine, însă, că această excepţie a primit o soluţionare greşită.

Conform alin.2 al aceluiaşi articol, „cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă:

1. când se îndreaptă greşelile materiale din cuprinsul cererii;

2. când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii;

3. când cere valoarea obiectului pierdut sau pierit;

4. când înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită”.

Prin modificarea temeiului juridic al acţiunii s-a schimbat cauza acţiunii.

Pe de altă parte, daunele morale nu puteau fi acordate nici în baza prevederilor Legii nr.221/2009, întrucât art.5 alin.1 lit.a teza I din această lege care reglementa posibilitatea acordării de daune morale persoanelor condamnate politic a fost declarat neconstituţional, prin deciziile nr.1354 din 20 octombrie 2010, nr.1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010, aşa încât, în prezent nu mai există temei legal pentru a se putea admite o asemenea acţiune.

Mai exact, a dispărut norma internă care permitea acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foştii deţinuţi politici, astfel că acestea nu mai reprezintă un drept patrimonial în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Potrivit dispoziţiilor art.20 din Constituţie, dacă există neconcordanţe între Pactele şi Tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

In speţă, în absenţa prevederilor legale referitoare la modul de stabilire prin norma internă a unei atare despăgubiri, nu se poate vorbi despre neconcordanţa prevăzută în art.20 din Constituţie, deci „bunul” nu este definit şi nici nu se poate naşte, în privinţa reclamantei, nicio speranţă legitimă în a-l obţine, aşa cum greşit a reţinut instanţa de fond.

Chiar dacă dreptul la despăgubiri morale era prevăzut în legislaţia naţională la momentul introducerii acţiunii, pe parcursul judecării litigiului norma respectivă a fost declarată neconstituţională, iar la data soluţionării în fond a cauzei dispăruse temeiul legal care permitea acordarea de despăgubiri sub forma unor daune morale, astfel că acţiunea nu putea fi admisă.

In acest sens, s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza S. şi alţii împotriva B., stabilind că reclamanta nu poate susţine că are o speranţă legitimă ca cererea lui să fie soluţionată în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia. De asemenea, reclamanta nu poate spera ca soluţionarea cererii sale să se facă în temeiul unei legi în forma de la data introducerii acţiunii, iar nu în forma de la data soluţionării.

In consecinţă, faţă de considerentele sus arătate, în mod greşit a fost admis capătul de cerere privind acordarea daunelor morale în sumă de 30.000 lei, impunându-se respingerea acestuia, atât în baza dispoziţiilor art.998-999 Cod civil (cererea formulată în baza art.132 Cod pr. civilă fiind tardivă), cât şi în baza dispoziţiilor Legii nr.221/2009 (în prezent neexistând normă internă care să reglementeze acordarea acestor despăgubiri).

Faţă de cele sus arătate, în baza art.312 alin.1 şi 3 Cod procedură civilă, au fost admise aceste recursuri şi modificată în parte sentinţa, în sensul că a fost respins capătul de cerere din acţiune privind acordarea daunelor morale, fiind menţinută în rest sentinţa recurată.

Pe cale de consecinţă, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe.