avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Tardivitatea contestării deciziei de modificare a salariului întemeiată pe disp. art.  268 alin. 1 Codul Muncii.
 
Codul Muncii, art.  268 alin. 1
 
Potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. 1 lit. a din Codul muncii, cererile in vederea soluţionării unui conflict de munca pot fi formulate: a) in termen de 30 de zile calendaristice de la data in care a fost comunicata decizia unilaterala a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă.
Elementul salarizării reprezintă un element esenţial al contractului individual de muncă, iar modificarea lui prin decizie trebuie contestată în termenul prev. de art. 268 alin. 1 lit. a din Codul muncii.
 
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,
Decizia civilă nr. 4217 din 17 decembrie 2012
 
Prin sentinţa civilă nr. 1220 din 19 septembrie 2012, Tribunalul Buzău a admis excepţia invocată de pârâtul Serviciul de Ambulanţă Judeţean Buzău, a respins ca tardiv introdusă acţiunea formulată de reclamantă, reţinând că, de fapt, reclamanta, care a fost salariata pârâtei, a contestat Dispoziţia nr. 99/27.01.2011, din conţinutul căreia a rezultat majorarea salarială cu 15% la nivelul lunii octombrie 2010, precum şi împotriva Dispoziţiei nr. 80/05.07.2010, prin care s-a diminuat salariul cu 25%.
Prin decizia  nr. 4217 din 17 decembrie 2012, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul formulată de contestatoarea IMF în contradictoriu cu intimata SAJB. reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. 1 lit. a din Codul muncii, cererile in vederea soluţionării unui conflict de munca pot fi formulate in termen de 30 de zile calendaristice de la data in care a fost comunicata decizia unilaterala a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă, iar elementul salarizării reprezintă un element esenţial al contractului individual de muncă, înscriindu-se în conţinutul acestui articol.
Într-adevăr, conform art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului accesul liber la justiţie este conceput ca dreptul oricărei persoane de a se putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege.
Ca o garanţie a respectării dreptului omului, C.E.D.O. prevede în art. 6 pct. 1 dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, o componentă a acestui drept fiind dreptul de acces la instanţă.
Dreptul de acces la instanţă, însă, nu este un drept abstract, acesta putând suferi limitări din partea puterii de stat, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau de decădere, cu scopul salvgardării altor interese, precum şi drepturile şi libertăţile altora, principiul securităţii raporturilor juridice.
În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, această instanţă stabilind constant că pot fi aduse restricţii exerciţiului dreptului de acces, întrucât acest drept prin însăşi natura sa cere o reglementare din partea statului, reglementare ce poate varia în timp şi spaţiu în funcţie de resursele comunităţii şi de nevoile indivizilor, dar şi de necesitatea asigurării unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese (hotărârea Golder contra Marii Britanii din 1975).
În acelaşi sens, s-a constatat că disp. art. 268 alin. 1 lit. a din Codul muncii îndeplineşte toate criteriile, fiind prevăzut de legea internă (chiar având în vedere accepţiunea formală a sintagmei), este şi accesibilă, fiind cuprinsă într-un act normativ publicat (Cauza Kokkinakis c. Greciei, hot. C.E.D.O. din 25 mai 1993), după cum este şi previzibilă, întrucât este o normă enunţată cu suficientă precizie care permite oricărui individ să îşi regleze conduita şi chiar să prevadă, într-un grad rezonabil, consecinţele juridice ce ar putea rezulta dintr-un act determinat (Cauza Goodwin c. Regatului Unit al Marii Britanii, hot. din 27 martie 1996).
Scopul legitim al instituirii acestei norme de către legiuitorul naţional este, în mod neîndoielnic, limitarea în timp a incertitudinii raporturilor juridice, astfel ca, după epuizarea termenelor pentru contestarea acestora, orice persoană de bună credinţă să se poată prevala de raportul juridic, intrat în circuitul juridic, care trebuie să aibă un grad acceptabil de securitate.
Totodată, se constată şi existenţa unui just raport de proporţionalitate între măsura dispusă şi scopul urmărit, întrucât partea care are deschisă calea în contestaţia deciziei are un interval de timp rezonabil pentru a recurge la formularea ei (o lună), iar preocuparea legiuitorului pentru asigurarea securităţii raporturilor juridice îi profită în egală măsură ca tuturor destinatarilor legii procesuale civile (Decizia ICCJ nr. 2864/2010, Şedinţa publică din 7 mai 2010).
În atare context,  în raport de argumentele expuse anterior, Curtea a apreciat că, în speţă,  nu sunt  incidente dispoziţiile  art. 309, 3041 C.pr.civilă, motiv pentru care, în baza art. 312 C.pr.civilă,  a respins ca nefondat recursul formulat.
 
(Judecător Cristina Pigui)