Stabilirea
locuinţei minorului. Motive de recurs prin care se solicită reanalizarea
probelor. Examinarea pe fond a recursului. Principiul interesului superior al
copilului.
Interesul superior al copilului
este consacrat legislativ ca principiu, instanţele fiind obligate să verifice
respectarea acestui principiu în toate deciziile care privesc copilul, deci în
toate fazele procesuale, inclusiv în recurs, chiar dacă această verificare
presupune analiza faptelor şi a probelor administrate în legătură cu
respectarea criteriilor consacrate de doctrină şi de practica judiciară.
Art. 263 alin. 1 din Noul Cod
Civil
Art. 6 din Legea nr. 272/2004
Art. 3 din Convenţia cu privire
la drepturile copilului
Prin cererea înregistrată pe rolul
Judecătoriei Babadag sub nr. 995/179/13.10.2011, reclamanta U.E.I. a chemat în
judecată pe pârâtul U.I.A. solicitând instanţei să dispună desfacerea
căsătoriei încheiată între părţi la data de 14 martie 2007 la Primăria oraşului
Babadag, încredinţarea către reclamantă a minorului U.S.A., născut la 4 mai
2008, obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere în favoarea
minorului, revenirea la numele avut anterior încheierii căsătoriei, respectiv B.
În motivarea cererii reclamanta
a arătat că la data de 14 martie 2007 s-a căsătorit cu pârâtul, din această
relaţie rezultând minorul U.S.A., născut la 4 mai 2008 şi că părţile locuiesc
împreună cu mama pârâtului în imobilul proprietatea părinţilor acestuia din
Babadag, str. D. nr. 29, iar relaţiile de familie s-au deteriorat în timp,
ajungându-se ca în prezent convieţuirea să fie aproape imposibilă.
Reclamanta a solicitat
încredinţarea spre creştere şi educarea minorului întrucât este foarte ataşată
de el, îl iubeşte foarte mult şi îi poate oferi toate condiţiile necesare unei
bune creşteri şi îngrijiri, precum şi afecţiunea şi atenţia de care are nevoie
un copil la o vârstă atât de fragedă, fiind de acord ca minorul să aibă
legături personale cu tatăl său.
Pârâtul a formulat cerere
reconvenţională prin care a solicitat desfacerea căsătoriei din vina exclusivă
a pârâtei, revenirea acesteia la numele avut anterior, încredinţarea către tată
a minorului S.A., spre creştere şi educare, obligarea pârâtei la plata unei
pensii de întreţinere în procent de 1/4 din veniturile lunare, în favoarea
minorului.
În motivarea cererii
reconvenţionale pârâtul a arătat că reclamanta se face vinovată în
exclusivitate de alterarea relaţiilor de căsătorie deoarece în ultimul an, mai
exact din luna octombrie 2010, când s-a angajat la o firmă de pariuri sportive
din oraşul Babadag, a început să frecventeze anturaje dubioase neglijând
efectiv căsnicia, întreţine relaţii amoroase cu diverşi bărbaţi, fiind de
notorietate relaţia sa cu un tânăr topometrist din Ardeal, care s-a aflat timp
de mai multe luni în interes de serviciu pe raza oraşului Babadag. A mai arătat
pârâtul că reclamanta lipsea nopţile de acasă invocând diverse motive care nu
pot fi acceptate într-o relaţie de căsătorie.
În ceea ce priveşte cererile
accesorii acţiunii de divorţ, a arătat că îndeplineşte toate condiţiile pentru
ca minorul S.A. să-i fie încredinţat deoarece locuieşte împreună cu mama sa în
casa părintească, care este destul de spaţioasă, mama pârâtului fiind aceea
care se ocupă îndeaproape, împreună cu pârâtul, de creşterea şi educarea
minorului, spre deosebire de pârâtă, care venea acasă de la serviciu foarte
târziu, invocând diverse pretexte. De asemenea, pârâta nu are un spaţiu de
locuit şi, prin urmare, nu poate asigura copilului condiţii superioare de
creştere şi educare, aşa cum cere legea. A mai învederat pârâtul că nu se opune
ca reclamanta să aibă legături personale
cu minorul.
Prin sentinţa civilă nr.
683/13.10.2011, Judecătoria Babadag a admis acţiunea formulată de reclamantă, a
admis în parte şi cererea reconvenţională formulată de către pârât, dispunând
desfacerea căsătoriei din vina ambelor părţi, revenirea reclamantei la numele
anterior căsătoriei, exercitarea autorităţii părinteşti de către reclamantă şi
stabilirea domiciliului minorului la domiciliul acesteia. Pârâtul a fost
obligat la plata sumei de 260 lei lunar, cu titlu de pensie de întreţinere în
favoarea minorului U.S.A., de la data
formulării acţiunii şi până la majoratul acestuia, iar cheltuielile de judecată
au fost compensate.
Pentru a pronunţa această hotărâre,
prima instanţă a reţinut, pe baza probelor administrate în cauză, că relaţiile
dintre soţi sunt grav vătămate, continuarea căsătoriei nemaifiind posibilă,
vinovate de destrămarea relaţiilor de căsătorie fiind ambele părţi, prin
comportamentul reprobabil al celor doi soţi, unul faţă de celălalt.
A mai reţinut prima instanţă, în
privinţa minorului rezultat din căsătorie, că ţinând seama de interesul
superior al acestuia şi de concluziile rapoartelor de anchetă psihosocială,
exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului să se facă de către ambii
părinţi, dar cu stabilirea domiciliului minorului U.S.A. la domiciliul
reclamantei, având în vedere vârsta fragedă a acestuia, de 3 ani, vârstă la
care are nevoie în mod deosebit de îngrijirea şi dragostea maternă, reclamanta
putând să-i ofere condiţii optime de creştere, educare, un climat optim de
natură a-i asigura stabilitate şi închegarea armonioasă a individualităţii
copilului, o bună dezvoltare morală, intelectuală şi fizică. În privinţa
pensiei de întreţinere, prima instanţă a apreciat că, având in vedere
veniturile nete realizate de către pârât pe ultimele 6 luni, precum şi venitul
brut realizat de pe urma celor 70 familii de albine, se impune obligarea
pârâtului-reconvenient la plata sumei de 260 lei lunar cu titlu de pensie de
întreţinere în favoarea minorului U.S.A. de la data introducerii acţiunii şi
până la majoratul acestuia.
Împotriva aceste hotărâri, a
formulat apel pârâtul-reclamant, care a criticat hotărârea primei instanţe
pentru soluţia asupra stabilirii domiciliului minorului la reclamantă.
Prin decizia civilă nr. 34 din
25 aprilie 2012, Tribunalul Tulcea a admis apelul şi a schimbat în parte
sentinţa civilă nr. 683/13.10.2011 a Judecătoriei Babadag în sensul că a dispus
ca exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorului U.S.A. născut la
04.05.2008 să se facă de către ambii părinţi. A menţinut în rest celelalte
dispoziţii ale sentinţei apelate.
În considerentele deciziei astfel pronunţate
s-a reţinut că între considerentele şi dispozitivul hotărârii primei instanţe
există o inadvertenţă în sensul că, deşi în considerente se precizează că
autoritatea părintească se va exercita de către ambii părinţi, în dispozitiv se
arată că autoritatea părintească se va exercita doar de către
reclamanta-intimată.
S-a considerat că inadvertenţa
este cu atât mai gravă cu cât regula este aceea ca autoritatea părintească să
se exercite de către ambii părinţi, iar doar în cazuri de excepţie se poate dispune
ca această autoritate să fie exercitată doar de către unul dintre părinţi. O astfel de situaţie de excepţie nu
a fost probată în prezenta cauză, instanţa reţinând că din toate probele
administrate rezultă că ambii părinţi sunt în egală măsură îndreptăţiţi să
exercite autoritatea părintească, nici unul dintre ei nepericlitând dezvoltarea
fizică şi morală a copilului.
În
legătură cu cel de al doilea
motiv de apel invocat de către pârât,
instanţa de apel a apreciat că prima instanţă a procedat corect
stabilind
domiciliul minorului la domiciliul mamei sale. În acest sens, s-a arătat
că
deşi este adevărat că pârâtul poate oferi condiţii locative şi materiale
bune
pentru creşterea şi educarea copilului, nu trebuie neglijată vârsta
foarte mică
a acestuia, vârstă ce face ca prezenţa mamei să fie foarte importantă.
Sub
acest aspect, faptul că intimata are un program încărcat nu poate
constitui un
argument pentru stabilirea domiciliului minorului la celălalt părinte,
atât
timp cât şi acesta, pentru a-şi asigura sursele de venit invocate în
susţinerea
cererii de stabilirea a domiciliului minorului la el, trebuie să
lucreze, situaţia fiind deci similară, din acest punct de vedere,
pentru
ambele părţi.
De asemenea, faptul că intimata
a avut relaţii extraconjugale are efect asupra culpei în desfacerea căsătoriei,
iar nu asupra stabilirii domiciliului minorului, cât timp nu s-a probat cu
certitudine că din cauza acestui comportament intimata ar fi neglijat
interesele copilului.
Împotriva acestei decizii a
declarat recurs pârâtul U.I.A. care a susţinut că în mod greşit au apreciat
instanţele situaţia de fapt, ajungând nelegal şi netemeinic la concluzia
stabilirii domiciliului minorului la mamă. Consideră că, prin analiza făcută,
instanţele s-au abătut de la scopul său esenţial, respectiv satisfacerea
concretă a interesului primordial al minorului.
Arată recurentul că vârsta de 4
ani a copilului nu este un criteriu care să îl excludă sau care să-i ofere
întâietate reclamantei la stabilirea domiciliului, un asemenea criteriu fiind
valabil numai în situaţia copilului foarte mic, de 1-2 ani.
Consideră că instanţa nu a avut în
vedere că tatăl are o locuinţă proprietate personală, în care minorul s-a
născut şi a crescut şi că tatăl poate beneficia de ajutorul mamei sale,
împreună cu care locuieşte, bunica paternă fiind foarte ataşată de copil.
Susţine că mama are un program de
lucru foarte încărcat, de dimineaţă până seara, care îi limitează capacitatea
de a fi cât mai mult în preajma copilului, prezenţa unui părinte neputând fi
suplinită printr-o persoană străină, eventual o bonă. Spre deosebire de
reclamantă, recurentul are un program de lucru flexibil, nu lipseşte de acasă
şi este ajutat de mama sa.
Instanţa nu a observat că situaţia
locativă a reclamantei este incertă, aceasta nefăcând dovada că deţine o
locuinţă în Bucureşti, chiar şi cu chirie, ceea ce a prezentat reclamanta drept
contract de închiriere fiind un act preconstituit pentru efectuarea anchetei
sociale, dar care nu reflectă realitatea. Consideră recurentul că, în absenţa
unui domiciliu, soluţia de încredinţare a minorului către reclamantă este o
gravă eroare judiciară şi încalcă flagrant interesul minorului.
Susţine recurentul că soluţia
instanţei este greşită şi pentru că nu s-a observat că, pe lângă programul de
lucru foarte încărcat, reclamanta practică şi un mod de viaţă contrar
necesităţilor minorului, în sensul că petrece mult timp în oraş, în baruri şi
discoteci, frecventând anturaje îndoielnice.
Prin întâmpinare, intimata U.E.I. a
invocat excepţia nulităţii recursului, motivată pe prevederile art. 306 pct. 1
şi 3 raportat la art. 3021 pct. 1, lit. c şi art. 304 Cod procedură civilă,
susţinând că recursul reclamantului nu poate fi încadrat în motivele de nelegalitate
prevăzute de art. 304 pct. 1-9 Cod procedură civilă, susţinerile din recurs
făcând referire numai la situaţia de fapt reţinută de instanţă prin analiza şi
coroborarea probelor. În subsidiar, intimata a solicitat respingerea recursului
ca nefondat.
Examinând în conformitate cu dispoziţiile art. 137 Cod procedură civilă
excepţia nulităţii recursului, excepţie invocată de intimată sub motiv că nici
una dintre criticile formulate nu se încadrează în temeiurile de nelegalitate
prevăzute limitativ de art. 304 pct. 1-9 Cod procedură civilă, Curtea constată
că nu este întemeiată.
În speţă, ceea ce se critică în recurs
este modalitatea în care instanţa de apel a analizat îndeplinirea criteriilor
consacrate în practica judiciară în legătură cu stabilirea domiciliului
copilului după divorţul părinţilor şi dacă cele reţinute pentru copilul
părţilor ţin seama de interesul lui superior. Prin urmare, motivele de recurs
se referă la modul în care s-a apreciat interesul superior al copilului.
Atunci când este în discuţie o măsură care
priveşte un copil, chiar dacă este vorba despre persoana sau despre bunurile
copilului, atât părinţii dar şi autorităţile cu competenţe sau responsabilităţi
în domeniu, inclusiv instanţele de tutelă, sunt obligate să ţină seama de
respectarea interesului superior al copilului, interes care trebuie să
prevaleze în toate demersurile şi deciziile care privesc copilul şi care este
ridicat la rang de principiu atât de normele naţionale (art. 263 alin. 1 din
Noul Cod civil, art. 6 din Legea nr. 272/2004), cât şi de normele
internaţionale în materie (art. 3 din Convenţia cu privire la drepturile
copilului).
Având în vedere consacrarea
convenţională şi legislativă a interesului superior al copilului ca principiu general
şi primordial atunci când în discuţie se află o măsură luată în legătură cu un
minor şi ţinând seama de faptul că acest interes poate fi apreciat numai
analizând în concret situaţia minorului, prin verificarea în fiecare caz în
parte a îndeplinirii criteriilor consacrate de doctrina şi de practica
judiciară, nu s-ar putea reţine că o asemenea analiză s-ar putea face cu
excluderea elementelor de fapt care conturează criteriile de apreciere a
acestui interes.
Rezultă prin urmare că, ori de câte
ori litigiul în recurs poartă asupra măsurilor ce trebuie luate în legătură cu
un minor, verificarea respectării principiului interesului superior al
copilului se poate face, chiar dacă aceasta presupune analizarea faptelor sau a
probelor pe baza cărora se stabilesc faptele ce conduc la luarea măsurii celei
mai adecvate pentru minor, respectarea unui principiu, cu deosebire a
principiului interesului superior al copilului, prevalând regulilor procedurale
care limitează motivele de recurs doar la motive de nelegalitate.
Pe fondul recursului, Curtea reţine că
soluţiile instanţelor de fond şi de apel respectă principiul interesului
superior al copilului U.S.A..
Criteriile consacrate de doctrină şi
jurisprudenţă la identificarea interesului copilului, în cazul stabilirii
locuinţei la unul dintre părinţi, după divorţ, sunt vârsta copilului,
posibilităţile părinţilor de a asigura o bună dezvoltare fizică, intelectuală
şi morală, ataşamentul părinţilor faţă de minor, precum şi al minorului faţă de
părinţi, grija manifestată de părinţi faţă de copii în timpul convieţuirii şi
după despărţirea în fapt, precum şi alte asemenea.
Instanţele au analizat corect în
ansamblu toate aceste criterii şi au decis întemeiat că minorul U.S.A., la
vârsta pe care o are, respectiv la 4 ani, reclamă încă mai intens prezenţa
mamei, această vârstă fiind mai apropiată de vârsta copilului mic, total
dependent de mamă, decât de vârsta preşcolarului, care presupune o independenţă
a copilului mai accentuată. Chiar dacă la această vârstă minorul nu mai este în
aceeaşi situaţie cu cea a unui copilul mic, care trebuie alăptat ori
supravegheat permanent, nu s-ar putea afirma că la această vârstă copilul nu
mai este încă puternic ataşat de mamă. Evident, acest ataşament există la un
copil de patru ani dacă nu este neglijat sau abandonat de mama sa şi dacă mama
arată copilului o afecţiune continuă şi constantă.
În speţă, criteriul vârstei copilului
nu poate fi detaşat de criteriul ataşamentului copilului faţă de părinţi,
precum şi de cel al ataşamentului părinţilor faţă de copil. În cazul copilului S.A.
probele au relevat un ataşament mai ridicat al copilului faţă de mamă,
concluzia fiind dedusă din observaţiile raportului psihologic în legătură cu
agresarea mamei de către tată în prezenţa copilului (compasiunea copilului
pentru mamă este evidentă atât timp cât episodul a fost ţinut minte şi apoi
relatat psihologului), dar şi de existenţa unui confort şi un echilibru psihic
al copilului după separaţia soţilor şi plecarea copilului împreună cu mama
(copilul este vesel, comunicativ, echilibrat şi nu pare a fi afectat de
separaţia sa de tată ori de locuinţa în care a crescut).
De asemenea, instanţele au apreciat în
mod just criteriul grijii manifestate de părinţi faţă de copil în timpul
convieţuirii; nici o probă administrată la instanţele de fond şi de apel, cu
excepţia declaraţiei mamei pârâtului (martor subiectiv), nu au demonstrat că
reclamanta nu s-a ocupat corespunzător de minor în timpul convieţuirii soţilor
şi că grija pentru creşterea copilului revenea în mare parte tatălui şi bunicii
paterne. Dimpotrivă, prin afirmaţia din recurs că în perioada în care copilul
este alăptat, în care trebuie frecvent schimbate scutecele, acesta trebuie să
se afle în grija mamei, tatăl a recunoscut, indirect, că aşa s-au petrecut
lucrurile şi în familia sa. De asemenea, nu rezultă din probe că mama şi-a
neglijat vreun moment copilul, nici anterior şi nici ulterior separaţiei de
recurent.
Existenţa în patrimoniul recurentului
a unei locuinţe proprietate personală nu poate fi considerat un criteriu care
să acorde preferinţă acestuia câtă vreme intimata reclamantă a făcut dovada,
inclusiv în faţa instanţei de recurs, asupra deţinerii unei locuinţe în care
minorul poate să crească decent şi în condiţiile în care criteriul mărimii
patrimoniului părinţilor nu este unul agreat în literatura şi practica
judiciară ca un criteriu semnificativ în aprecierea interesului superior al
copilului.
În fine, instanţele au apreciat corect
şi în privinţa posibilităţilor fiecăruia dintre părinţi de a se putea ocupa de
creşterea şi educarea copilului, din punctul de vedere al timpului care poate
fi alocat exclusiv copilului, activităţile recurentului, agent de pază şi
apicultor, ocupând la fel timpul său ca şi activitatea intimatei de lucrător
comercial; împrejurarea că tatăl ar fi beneficiat de ajutorul bunicii paterne
în creşterea copilului este favorabilă recurentului dar nu este hotărâtoare în
condiţiile în care, apreciind în ansamblu criteriile mai sus menţionate, se
constată că ele sunt mai bine întrunite de intimată, aceasta beneficiind, la
rândul său, de ajutorul unei bone.
În consecinţă, constatând că
instanţele au apreciat corect că interesul minorului S.A. este să locuiască
împreună cu mama, părinţii având custodia comună a copilului, Curtea va
respinge recursul ca nefondat.
În temeiul art. 274 Cod procedură
civilă, la solicitarea intimatei, Curtea îl va obliga pe recurent să restituie
acesteia cheltuielile efectuate pentru soluţionarea recursului, respectiv
onorariul de avocat (2000 lei) şi cheltuielile de transport (215,76 lei).
Celelalte chitanţe de plată a onorariului consultaţiei psihologice nu au fost
incluse în cuantumul cheltuielilor de judecată, Curtea constatând că acestea nu
se pot încadra în regimul costurilor procesuale, raportul psihologic nefiind o
probă discutată şi încuviinţată de instanţă.
Decizia civilă nr. 124/FM/03.10.2012
Dosar nr. 995/179/2011
Judecător redactor Daniela
Petrovici |
