Stabilirea dreptului de superficie pe terenul proprietatea pârâtei, în lipsa acordului acesteia la edificarea construcţiei

Stabilirea dreptului de superficie pe terenul proprietatea pârâtei, în lipsa acordului acesteia la edificarea construcţiei, şi a bunei credinţe a reclamanţilor la ridicarea construcţiei, prin încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti irevocabile, pronunţate anterior între aceleaşi părţi.

Art.261 pct.5 Cod procedură civilă

Art.304 pct.9 Cod procedură civilă

Art.480, 494 şi 998 Cod civil

Art.1201 al.4 Cod civil

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă este fondat pentru că, faţă de sentinţa judecătoriei, care s-a întemeiat pe dispoziţiile art.480, 494 şi 998 Cod civil şi pe puterea de lucru judecat a celor trei hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior între aceleaşi părţi şi rămase irevocabile, tribunalul a pronunţat o hotărâre prin care a stabilit o situaţie contrară celor reţinute prin acele hotărâri, încălcând astfel puterea de lucru judecat a acestora, potrivit art.1201 al.4 Cod civil şi lipsindu-le de conţinut şi nu a arătat motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, în sensul art.261 pct.5 Cod procedură civilă.

De asemenea, tribunalul nu a arătat motivele pentru care a înlăturat apărările formulate de pârâtă privind condiţiile legale de constituire a dreptului de superficie şi efectele hotărârilor judecătoreşti anterioare şi nici motivele pentru care soluţia de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat este greşită.

Trebuie reţinut că doctrina şi practica judiciară de specialitate au stabilit că dreptul de superficie se poate dobândi doar în două moduri, respectiv prin contract încheiat între părţi sau prin uzucapiune, iar în cauza de faţă, instanţa de apel fără a analiza vreunul dintre aceste moduri şi fără a indica textul de lege pe baza căruia îşi întemeiază hotărârea, a stabilit un drept de superficie în favoarea reclamanţilor, ignorând hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior între părţi.

În acest sens, trebuie reţinut că, prin sentinţa civilă nr.9254/15.11.2005 a Judecătoriei B., rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.417/R/2006 a Tribunalului B., reclamanţii au fost obligaţi să respecte dreptul de proprietate şi posesie al pârâtei asupra terenului pe care se află construcţia proprietatea reclamanţilor.

Odată ce această hotărâre judecătorească a intrat în puterea de lucru judecat ea împiedica, potrivit disp. art.1201 al.4 Cod civil, pronunţarea unei alte hotărâri judecătoreşti prin care s-ar stabili, contrar sentinţei civile nr.9254/15.11.2005, că reclamanţii ar avea dreptul de a folosi terenul proprietatea pârâtei, indiferent cu ce titlu, dacă acel titlu ar avea o cauză anterioară pronunţării acelei sentinţe, cum se invocă în cauza de faţă.

Deosebit de important este faptul că, atât în cauza soluţionată prin sentinţa civilă nr.9254/15.11.2005, cât şi în cauza înregistrată sub nr.11548/288/2009, reclamanţii au invocat aceeaşi uzucapiune de 30 ani, prin joncţiunea posesiilor, ca mod originar de dobândire a proprietăţii, astfel cum se arată chiar în acţiunea înregistrată sub nr.11548/288/2009.

O altă hotărâre judecătorească intrată în puterea de lucru judecat şi de care trebuia să ţină cont instanţa de apel, este sentinţa civilă nr.33/CA/23.02.2007 pronunţată de Tribunalul N., rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.565/2007 a Curţii de Apel B., prin care acţiunea reclamanţilor, prin care s-a solicitat obligarea Primarului Comunei A., judeţul N., la emiterea autorizaţiei de construire, precum şi obligarea pârâtei Mănăstirea A., ca proprietar al terenului, la a-şi da acordul pentru eliberarea autorizaţiei de construire, a fost respinsă.

În considerentele acestei hotărâri judecătoreşti s-a reţinut că reclamanţii nu sunt titularii vreunui drept care să le permită să construiască pe terenul proprietatea pârâtei.

Ca urmare a eliberării ulterioare către reclamanţi a autorizaţiei de construire, prin sentinţa civilă nr.133/CA/19.05.2008 a Tribunalului N., irevocabilă prin decizia nr.352/08.04.2009 a Curţii de Apel B., a fost admisă acţiunea pârâtei şi s-a constatat nulitatea acestei autorizaţii pentru lipsa acordului proprietarului terenului, respectiv a pârâtei Mănăstirea A.

Contrar celor stabilite prin aceste hotărâri irevocabile, intrate în puterea de lucru judecat şi pe care şi-a întemeiat pârâta apărarea în cauza de faţă, instanţa de apel a admis acţiunea reclamanţilor şi a stabilit în favoarea acestora un drept de superficie asupra terenului proprietatea pârâtei, fără a indica temeiul legal şi fără a avea în vedere că dreptul de superficie se poate constitui doar prin convenţia părţilor sau prin lege, situaţii ce nu se regăsesc în cauza de faţă.

Se ştie că dreptul de superficie se referă la folosinţa terenului pe care se află construcţia, având aceeaşi durată ca şi existenţa construcţiei, or, în cauza de faţă, demolarea construcţiei vechi s-a dispus legal, la cererea reclamanţilor, iar construcţia nouă edificată de aceştia, a fost ridicată fără acordul proprietarului terenului şi cu intenţia conservării dreptului de superficie, care a încetat odată cu demolarea construcţiei vechi.

Instanţa de apel a reţinut că dreptul de superficie subzistă, întrucât construcţia veche la care s-au adus îmbunătăţiri de reclamanţi a fost edificată legal, potrivit deciziei civile nr.376/23.04.2008 a Curţii de Apel B.

Numai că, decizia civilă nr.376/2008 se referă la construcţia veche, ce s-a solicitat a fi demolată într-o cauză anterioară, nr.1326/12.05.2003 şi nu la construcţia ce face obiectul dosarului nr.1663/321/2009 al Judecătoriei T.N., prin care Mănăstirea A. a solicitat obligarea reclamanţilor-pârâţi la demolarea acesteia.

Această construcţie, casă cu parter şi mansardă construită din panouri OSB pe schelet de lemn şi acoperită cu tablă Lindab, a fost edificată de reclamanţi în contra hotărârilor judecătoreşti intrate în puterea de lucru judecat, privind proprietatea terenului, lipsa acordului proprietarului terenului de eliberare a autorizaţiei de construcţie şi nulitatea acelei autorizaţii.

În aceste condiţii, în mod corect a respins instanţa de fond excepţia autorităţii de lucru judecat ridicată de reclamanţi, stabilind că reclamanţii sunt constructori de rea credinţă, iar în cauză sunt aplicabile disp. art.494 Cod civil, în baza cărora a fost admisă acţiunea ce formează obiectul dosarului nr.1663/321/2009 al Judecătoriei T.N.

Tribunalul nu s-a pronunţat şi nu a arătat motivele pentru care soluţia respingerii acestei excepţii este greşită, dar în motivarea deciziei recurate reţine că, potrivit deciziei nr.376/2008 a Curţii de Apel B. dreptul de superficie subzistă, nefiind vorba de o construcţie nouă.

Numai că, potrivit considerentelor menţionate mai înainte, reclamanţii nu puteau fi consideraţi constructori de bună credinţă, decât în contra puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti irevocabile, pronunţate anterior între aceleaşi părţi.

(Decizia civilă nr. 921/04.04.2012)

La data de 4 noiembrie 2009, s-a înregistrat sub numărul 11548/288/2009, în urmă strămutării judecării cauzei de la Judecătoria T.N. la Judecătoria R.V., conform Încheierii nr.7545/15 septembrie 2009 pronunţată de Î.C.C.J. în dosarul nr.2111/1/2009, acţiunea înregistrată iniţial sub numărul 469/321/2007 pe rolul Judecătoriei T.N., formulată de reclamanţii M.F. şi M.E. în contradictoriu cu pârâta Mănăstirea A., judeţul N., solicitând să se constate dobândit prin uzucapiune prin joncţiunea posesiilor autorilor juridici ai reclamanţilor, dreptul de superficie asupra terenului în suprafaţă de 800 m.p. situat în comuna A., înscris în CF nr.59/N A., nr. cadastral 78 şi CF nr.60/N A., nr. cadastral 79; să se constate că pe acest teren s-a edificat înainte de anul 1908 o construcţie, care a fost refăcută în anul 1925; să se dispună efectuarea cuvenitelor menţiuni în cartea funciară, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii s-a arătat că în CF nr.59/N A., nr. cadastral 78 şi CF nr.60/N A., nr. cadastral 79, sunt înscrise imobilele teren şi construcţie în suprafaţă de 787 m.p., situate în comuna A., iar dreptul de proprietate este înscris pe seama reclamanţilor cu drept de vânzare-cumpărare (7 septembrie 2000). S-a mai arătat că antecesorul juridic al reclamanţilor, P.L., acelaşi cu L.P. s-a născut la 21 iunie 1908, într-o casă veche, în locul căreia, în anul 1925 s-a construit imobilul în litigiu, ambele construcţii fiind edificate pe acelaşi amplasament. Imobilul a fost folosit cu mulţi ani în urmă de părinţii lui P.L., documente existând însă doar din 1925. Construcţia edificată în prezent se află în stare avansată de degradare. Posesia acestui imobil a fost în tot acest timp publică, paşnică, netulburată, continuă, neviciată şi sub nume de proprietar, posesorii plătind taxe şi impozite către stat. Din anul 1908 niciodată posesia acestui imobil nu a fost tulburată (aici locuind părinţii şi ceilalţi membrii ai familiei, inclusiv L.P.). De altfel, sătenii care locuiesc pe această vale afirmă că străbunii lor au construit casele în urmă cu aproximativ 200 de ani, pentru care au acte de proprietate şi cărţi funciare.

Au precizat reclamanţii că între părţi s-a mai purtat un proces care a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr.9254/15.11.2005 a Judecătoriei B. şi decizia civilă nr.462/29.06.2006 a Tribunalului B. În aceste împrejurări au fost reţinute diferite împrejurări care nu au putut fi deduse judecăţii din motive independente de voinţa părţilor. Astfel, actul prin care se atestă că imobilul în litigiu a fost construit în anul 1925 şi actele de stare civilă au fost depuse doar în recurs, situaţie în care ele nu au putut fi analizate în această cale de atac.

Din aceste motive reclamanţii au formulat o nouă acţiune prin care solicită instanţei analiza prescripţiei achizitive începând cu anul 1908, an în care s-a născut proprietarul acestei case şi, ulterior, conform adeverinţei eliberate de pârâtă la 25.02.1959, din care rezultă că antecesorul reclamanţilor locuia în casa sa şi lucra ca îngrijitor, salariat al Ministerului Cultelor.

Reclamanţii au arătat că acţiunea de faţă se referă la recunoaşterea unui drept de superficie, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra unui imobil, care constă în dreptul de proprietate al unei persoane numită superficiar, cu privire la plantaţiile, construcţiile sau alte lucrări ce se află pe un teren proprietatea altuia, teren asupra căruia superficiarul are un drept de folosinţă. În cauza de faţă se poate dovedi că situaţia de fapt – premisă a superficiei – este întrunită şi că, în mod cumulativ, sunt întrunite cerinţele prevăzute de lege pentru dobândirea acestui dezmembrământ prin uzucapiune şi înscrierea lui în cartea funciară .

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art.1846-1847 şi art.1860 Cod civil.

Prin întâmpinarea depusă la fila 31 a dosarului nr.469/321/2007 al Judecătoriei T.N., pârâta Mănăstirea A., prin reprezentanţii săi legali S.O.C., a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor ca fiind inadmisibilă, cu motivarea că dreptul de superficie nu este un dezmembrământ al dreptului de proprietate, dezmembrămintele dreptului de proprietate fiind uzus, fructus şi abuzus. Între aceste dezmembrăminte nu se poate pune semnul egalităţii, iar superficia se creează doar pe timpul existenţei unei construcţii şi nu se poate uzucapa. Acţiunea este inadmisibilă şi pentru motivul că, printr-o acţiune separată s-a cerut să se constate îndeplinite cerinţele uzucapiunii de 30 de ani asupra casei şi suprafeţei de teren de 637 m.p. + 140 m.p., acţiune respinsă, existând în acest moment autoritate de lucru judecat. Imobilul cu destinaţie de construcţie este degradat în proporţie de 80-90%, nu se mai poate locui în el, parte din el s-a prăbuşit fără vreo intervenţie şi în aceste condiţii el trebuie demolat, nefiind motiv de creare a dreptului de superficie sau temei juridic pentru aceasta.

Răspunzând întâmpinării, reclamanţii au precizat că din raportul de expertiză întocmit de ing. P.S. rezultă că acest imobil a fost locuit până în anul 1995 şi în prezent, cu eforturi financiare, poate fi amenajat spre a fi locuibil. Au solicitat respingerea excepţiei autorităţii lucrului judecat, având în vedere că dosarul la care se referă pârâta în întâmpinare a avut ca obiect revendicarea suprafeţei de 800 m.p., nefiind îndeplinite condiţiile cerute de art.1020-1021 Cod civil.

Prin încheierea de şedinţă din 04.04.2007 pronunţată în dosarul nr. 469/321/2007 al Judecătoriei T.N., instanţa a dispus rectificarea obiectului acţiunii din „uzucapiune” în „ stabilirea unui drept de superficie”.

Prin sentinţa civilă nr.928/18 mai 2007 pronunţată în dosarul nr. 469/321/2007 al Judecătoriei T.N., a fost admisă acţiunea în constatare drept de superficie formulată de reclamanţi, stabilindu-se un drept de superficie în favoarea acestora pe terenul pârâtei în suprafaţă de 647 m.p. situat în intravilanul comunei A., judeţul N., învecinat la N – C.C. şi cale de acces, E- M.T., S- drum sătesc, V- C.C. şi drum acces pe durata existenţei construcţiei ai cărei proprietari sunt reclamanţii, pârâta fiind obligată la 320 lei cheltuieli de judecată faţă de reclamanţi.

Împotriva sentinţei civile menţionate a formulat recurs pârâta Mănăstirea A., precizând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Prin decizia civilă nr.288/AC/02.10.2007 pronunţată de Tribunalul N. în dosarul nr.469/321/2007, în urma recalificării căii de atac ca fiind apel, a fost admis apelul pârâtei, fiind desfiinţată în totalitate sentinţa apelată, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanţei de fond.

Motivând decizia civilă, Tribunalul N. a arătat că la termenul din 2 aprilie 2007 instanţa de fond a recalificat acţiunea în stabilire drept de superficie în loc de constatare dobândire drept de superficie prin uzucapiune. Cu toate acestea instanţa de fond a constatat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.1846-1847 şi ale 1860 Cod civil, privitoare la posesia utilă şi a constatat că reclamanţii au dobândit un drept de superficie prin uzucapiune. Faţă de această împrejurare instanţa de apel a apreciat că instanţa de fond nu a analizat fondul litigiului în raport cu obiectul acţiunii care, aşa cum s-a stabilit la termenul din 2 aprilie 2007, este stabilire drept de superficie, în temeiul art.492 Cod civil, urmând ca, în rejudecare, să se verifice îndeplinirea condiţiilor privind naşterea dreptului de superficie.

Împotriva deciziei civile a formulat recurs pârâta Mănăstirea A., criticând-o ca fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Prin decizia civilă nr.437/R/19 mai 2008, pronunţată de Curtea de Apel B. în dosarul nr.469/321/2007, a fost respins recursul formulat împotriva deciziei civile nr.288AC/02.10.2007 pronunţată de Tribunalul N. în dosarul nr.469/321/2007.

Cauza a fost înregistrată spre rejudecare pe rolul Judecătoriei T.N. sub numărul 469/321/2007.

Prin sentinţa civilă nr.2177/14 octombrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 469/321/2007 al Judecătoriei T.N., s-a luat act că prin Încheierea nr.7545/15 septembrie 2009 pronunţată de Î.C.C.J. în dosarul nr.2111/1/2009 s-a admis cererea de strămutare a cauzei formulată de Mănăstirea A. şi s-a dispus strămutarea judecării procesului civil ce formează obiectul dosarului nr.469/321/2007 al Judecătoriei T.N. la Judecătoria R.V., dispunându-se trimiterea dosarului la această instanţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei R.V. sub numărul nr.11548/288/2009.

Prin cererea înregistrată sub numărul 1663/321/2009 pe rolul Judecătoriei T.N., reclamanta Mănăstirea A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii M.F. şi M.E. să se dispună obligarea acestora să-şi demoleze construcţia (casă cu parter şi mansardă construită din panouri OSB pe schelet de lemn şi acoperită cu tablă Lindab) şi să-şi ridice materialele rezultate de pe terenul proprietatea reclamantei pe cheltuiala lor; să plătească reclamantei daune interese în sumă de 100.000 lei RON pentru prejudiciile şi vătămările provocate prin ocuparea terenului şi construirea unei case cu rea credinţă, tulburând liniştea şi activitatea mănăstirii şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii s-a arătat că în baza sentinţei civile nr.2478/11.10.2002 a Judecătoriei T.N., irevocabilă, Mănăstirea A. este proprietara terenului în suprafaţă de 49 ha., ce constituie vatra Mănăstirii A., teren din care fac parte şi suprafeţele ocupate abuziv de către pârâţi de 647 m.p. înscris în CF nr.59/N A., nr.cadastral 78 şi de 140 mp înscris în CF nr.60/N A., nr. cadastral 79. Pe aceste suprafeţe, proprietatea mănăstirii, pârâţii, prin abuz , au construit ilegal şi cu rea credinţă (fără autorizaţie de construcţie, fără acordul proprietarului şi fără avizul Direcţiei Monumentelor istorice) o casă cu parter şi mansardă din panouri OSB pe schelet de lemn şi acoperită cu tablă Lindab. În baza sentinţei civile nr.9254/15.11.2005 a Judecătoriei B., irevocabilă, pârâţii M.F. şi M.E. au fost obligaţi să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenurile de mai sus, ocupate abuziv. Deşi cunoşteau faptul că Mănăstirea A. este proprietara acestor terenuri, pârâţii au cumpărat, pe riscul lor, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 4364/07.09.2000, o casă situată pe aceste terenuri, care, în plus, era degradată în proporţie de 95%, aşa cum prevede proiectul de demolare, anexă la contract, parte integrantă a acestuia. Pârâţii au cumpărat o casă în vatra Mănăstirii A., pe riscul lor, pentru a o demola în baza proiectului de demolare, pentru a-şi însuşi materialele rezultate din demolare şi, în ultimă instanţă, pentru a lăsa reclamantei terenul liber din vatra mănăstirii, vatră ce este protejată prin Legea patrimoniului naţional şi a monumentelor istorice, sit şi monument istoric. Că acesta a fost scopul cumpărării acestei case (demolarea), o demonstrează şi avizul de demolare nr.24 din 13.11.2000, prin care s-a aprobat demolarea casei cumpărate eliberat pârâtului M.F. de către Comisia judeţeană a monumentelor istorice N., imediat după cumpărarea imobilului.

Prin încheierea din 23.08.2007, pronunţată de Tribunalul N. în dosarul nr.1953/321/2007, s-a dispus accesul pârâţilor la acest imobil şi s-a respins capătul de cerere cu privire la efectuarea lucrărilor de întreţinere şi renovare la casă. Această dispoziţie de a nu de a nu efectua lucrări de întreţinere şi renovare la casă a fost nesocotită şi încălcată de pârâţi, astfel că aceştia au demolat în totalitate casa cumpărată şi, fără a avea autorizaţie de construcţie, acordul mănăstirii şi avizul Direcţiei Monumentelor Istorice, au construit o nouă casă pe terenul proprietatea reclamantei, pe fundaţii de beton, având parter şi mansardă, acoperită cu tablă Lindab, având pereţi din panouri OSB pe schelet de lemn. Construcţia casei a început la sfârşitul lunii septembrie 2007, cu rea credinţă, fără a avea documentele legale. Reaua credinţă este de notorietate publică, întrucât construcţia acestei case a făcut obiectul mediatizării excesive în mass-media. Prin sentinţa civilă nr.2082/08.11.2007 a Judecătoriei T.N., pronunţată în dosarul nr.3239/321/2007, pe cale de ordonanţă preşedinţială s-a dispus sistarea lucrărilor începute de pârâţi pe terenul proprietatea Mănăstirii, sentinţa fiind pusă în executare prin executor judecătoresc, conform procesului verbal de executare din 13.11.2007. Pârâţii nu au respectat niciodată hotărârea instanţei. După ce construcţia casei începuse, Primăria comunei A., prin abuz, fără acordul proprietarului terenului şi avizul Direcţiei Monumentelor Istorice, le-a eliberat pârâţilor autorizaţie pentru consolidarea şi renovarea casei vechi şi nu pentru construirea casei noi. Prin sentinţa civilă nr.133/CA/14.05.2008, irevocabilă, a fost anulată autorizaţia primăriei din 13.11.2007 .

Prin cererea înregistrată la fila 80 a dosarului nr.1663/321/2009 al Judecătoriei T.N., reclamanta a completat temeiurile de drept pe care îşi susţine acţiunea principală în această cauză, invocând dispoziţiile art.1076-1077 Cod civil şi dispoziţiile Legii nr.50/1991.

Prin sentinţa civilă nr.1046/21.04.2010 pronunţată de Judecătoria T.N. în dosarul nr.1663/321/2009, irevocabilă, s-a admis excepţia de conexitate formulată de pârâţi şi s-a dispus trimiterea dosarului nr.1663/321/2009 Judecătoriei R.V. în vederea conexării la dosarul civil nr.11548/288/2009 .

În cauza astfel formată, instanţa a încuviinţat şi a administrat proba cu înscrisuri şi expertiză tehnică specialitatea construcţii.

Judecătoria R.V., prin sentinţa civilă nr.10749/18.11.2010, a respins excepţia autorităţii lucrului judecat invocată de reclamanţii-pârâţi M.F. şi M.E., a respins acţiunea formulată de aceştia, a luat act că pârâta-reclamantă Mănăstirea A. a renunţat la judecata cererii de la fila 165 dosar, a admis în parte cererea reclamantei Mănăstirea A. în contradictoriu cu pârâţii M.F. şi M.E., de la fila 7 formulată în dosarul nr.1663/321/2009 al Judecătoriei T.N., completată prin cererea fila 80 acelaşi dosar şi a obligat pe aceştia din urmă să demoleze construcţia casă cu parter şi mansardă construită din panouri OSB pe schelet de lemn şi acoperită cu tablă Lindab şi să-şi ridice materialele rezultate de pe terenul proprietatea pârâtei-reclamante Mănăstirea A., pe cheltuiala lor, iar în caz de refuz, a fost autorizată pârâta-reclamantă să demoleze construcţia pe cheltuiala reclamanţilor- pârâţi.

Totodată, reclamanţii-pârâţi M.F. şi M.E. au fost obligaţi, în solidar, să plătească pârâtei-reclamante Mănăstirea A. suma de 845 lei, daune interese şi suma de 7018 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, judecătoria a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.9254/15.11.2005, pronunţată de Judecătoria B. în dosarul nr.8569/2004 (fila 88 dosar), a fost admisă în parte acţiunea reclamantei Mănăstirea A., fiind obligaţi pârâţii M.F. şi M.E. să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 140 mp înscris în CF60/N/Agapia sub nr. cadastral 79, precum şi terenul în suprafaţă de 647 mp înscris în CF 59/N/ A., sub număr cadastral 78, ambele terenuri fiind identificate în raportul de expertiză topografică nr.459/2005, întocmit de expert P.R., raport ce face parte integrantă din hotărâre, depus la filele 197-223 dosar. Totodată a fost respinsă ca neîntemeiată cererea conexă cu caracter reconvenţional formulată de pârâţii-reclamanţi M.F. şi M.E., având ca obiect constatare dobândire drept de proprietate prin uzucapiune.

Prin sentinţa amintită (irevocabilă prin respingerea recursurilor formulate de S.C. B. S.A. şi M.F. şi M.E., conform deciziei civile nr.417/R/29.06.2006 a Tribunalului B.) s-au comparat titlurile de proprietate deţinute de părţi: Mănăstirea A. şi, respectiv, M.F. şi M.E., dându-se eficienţă titlului reclamantei Mănăstirea A. Astfel, s-a reţinut că reclamanta Mănăstirea A. a primit în anul 1942 la înfiinţarea acesteia, cu titlu de danie ctitorie de la Hatmanul G., fratele domnitorului Moldovei, V.L., o suprafaţă de 49 ha. teren ce a constituit Vatra Mănăstirii A. Această împrejurare rezultă şi din procesul verbal din data de 24.091940 întocmit de Primăria comunei F., N., care inventariază averea bisericească ce „poartă asupra 49 ha. teren Vatra Mănăstirii A., proprietatea acesteia, pe care se află zidită Biserica, incinta Mănăstirii, cimitirul şi casele de locuinţă ale călugăriţelor din sobor, fiind dobândite prin donaţie-ctitorie de la înfiinţarea mânăstirii”. Sub aspectul dreptului de proprietate s-a reţinut şi sentinţa civilă nr.2478/11.10.2002, pronunţată de Judecătoria Târgu N. în dosarul nr.3256/2002, prin care s-a constatat existenţa dreptului de proprietate al Mănăstirii A. asupra terenului în suprafaţă de 49 ha. situat în comuna A., învecinată la nord, sud, est şi vest cu pădurea statului, administrată de Ocolul Silvic V., terenul reprezentând, conform dispozitivului hotărârii, Vatra Mânăstirii A. şi cuprinzând incinta propriu-zisă, terenul înconjurător cu casele maicilor şi zona de protecţie, sentinţa având caracter declarativ de drepturi, specificându-se expres că „hotărârea judecătorească urmează să ţină loc de titlu de proprietate pentru teren”. S-a reţinut, de asemenea, caracterul abuziv şi unilateral al ocupării iniţiale a terenului de către L.P., acesta ocupând terenul încă din 1953 fără acceptul Mănăstirii, pe care nu l-a obţinut niciodată. După decesul acestuia, terenul a fost înstrăinat prin acte succesive de vânzare-cumpărare, ultimii dobânditori, pârâţii M.F. şi M.E. dobândindu-l conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 4364/07.09.2000, obiectul înstrăinării constituindu-l o locuinţă pe fundaţii din piatră, construită din lemn, împreună cu terenul de 647 mp şi 140 mp, suprafaţă totală de 787 mp. Analizând titlurile succesive ale autorilor pârâţilor M.F. şi M.E., instanţa a constatat că primul titlu nu constă într-un act juridic translativ de proprietate, apt să stea la baza unor transmisiuni succesive legale până la patrimoniul pârâţilor, primul transmiţător din şirul de transmisiuni succesive nefiind titularul unui drept de proprietate asupra imobilului dobândit prin act juridic apt să-i confere acest drept. Faţă de aceste împrejurări, instanţa a constatat că titlul reclamantei Mănăstirea A. este preferabil celui opus de pârâţii M.F. şi M.E., provenind de la adevăratul proprietar al imobilului, fiind evident anterior, în condiţiile în care cel de-al doilea provine de la un neproprietar. De asemenea, s-a dat eficienţă titlului reclamantei, fiind considerat preferabil celui al pârâţilor şi în urma analizării prescripţiei achizitive (ca urmare a joncţiunii posesiilor) invocată de aceştia din urmă. Astfel, instanţa a constatat că posesia exercitată de fiecare dintre autorii pârâţilor a fost viciată din diferite motive. Unul dintre posesorii anteriori ( P.A.), după anul 1991 a cerut, alături de Mănăstirea A., anularea în instanţă a contractului de vânzare încheiat între R.A. şi C.M., având convingerea că imobilul a aparţinut mănăstirii.

În concluzie: reclamanta Mănăstirea A. este proprietara terenului în suprafaţă de 140 mp înscris în CF60/N/A. sub nr. cadastral 79, precum şi a terenului în suprafaţă de 647 mp înscris în CF 59/N/A., sub număr cadastral 78, pârâţii M.F. şi M.E. fiind proprietarii imobilului o locuinţă pe fundaţie din piatră, construită din lemn, şarpantă din lemn, învelitoare tablă, compusă din şase camere, două holuri şi o verandă, în suprafaţă construită de 240 mp, o magazie fără fundaţie construită din lemn, acoperită cu tablă, în suprafaţă de 27 mp, o magazie fără fundaţie construită din lemn, acoperită cu tablă în suprafaţă construită de 109 mp, aflate pe acest teren, construcţiile prezentând un grad de uzură de 95% , aşa cum rezultă şi din proiectul de demolare depus ca anexă la contractul de vânzare-cumpărare. Prin proiectul de demolare întocmit de AF Axa Proiect – Arh. C.N. s-a stabilit că „structura constructivă a locuinţei este realizată din pereţi de lemn, fără fundaţie locuinţa având „un grad de degradare de 95% , constând în autodemolări de pereţi, tâmplărie, planşee, prezentând un grad de periculozitate, impunându-se demolarea ei”. Faţă de aceste concluzii şi văzând planşele foto depuse în cauză, planşe provenind de la părţile în cauză şi din dosarul penal nr.30/P/2009 (acestea din urmă efectuate în urma percheziţiei imobiliare autorizată de instanţă, aflate în dosarul nr.1663/321/2009 al Judecătoriei T.N.), instanţa a apreciat că imobilele construcţii cumpărate de pârâţi reprezintă cel mult material lemnos pentru foc.

Reclamanţii M.F. şi M.E. au solicitat instanţei obligarea Comunei A. – prin primar să elibereze autorizaţia de construire necesară renovării construcţiei proprietatea lor, precum şi obligarea Mănăstirii A. să-şi dea acordul pentru emiterea autorizaţiei de construire.

Cererea reclamanţilor a fost respinsă irevocabil (conform deciziei nr.565/2007 a Curţii de Apel B.) prin sentinţa civilă nr.33/CA/23.02.2007 a Tribunalului N., instanţa reţinând că, potrivit dispoziţiilor art.7 alin.1 lit.b din Legea nr.50/1991, republicată, pentru eliberarea autorizaţiei de construire legiuitorul a solicitat să se facă dovada titlului asupra terenului. Prin sentinţa civilă nr.9254/15.11.2005 a Judecătoriei B., rămasă definitivă şi irevocabilă conform deciziei nr.417/R/29.06.2006 a Tribunalului B. s-a stabilit calitatea de proprietar a Mănăstirii A. pe suprafeţele de 140 mp şi 647 mp teren intabulat în Cartea Funciară. Terenul în cauză – pe care se află construcţia pentru care se solicită autorizaţia de construire – se află în vatra Mănăstirii A., zonă considerată monument istoric. Instanţa a reţinut că, datorită gradului ridicat de uzură al construcţiei – în procent de 95% - reclamantul M.F. a obţinut avizul favorabil dat de către Comisia Judeţeană a Monumentelor Istorice N. pentru proiect de demolare a casei. S-a reţinut astfel, că Mănăstirea A., în calitate de proprietar al terenului pe care se află construcţia a cărei renovare stă în intenţia reclamanţilor, are un drept de dispoziţie şi administrare asupra terenului, conferit de dispoziţiile art.490-494 Cod civil, astfel că nu poate fi obligată să îşi dea acordul pentru emiterea autorizaţiei de renovare contrar voinţei sale, cu atât mai mult cu cât, aşa cum rezultă din memoriul justificativ la proiectul de demolare, intenţia reală a reclamanţilor era amplasarea unei noi locuinţe.

Reclamanţii au cumpărat un imobil-construcţie degradat în proporţie de 95% , asumându-şi riscul de a nu putea folosi acel imobil.

De asemenea, reclamanţii au solicitat, pe cale de ordonanţă preşedinţială, respinsă conform sentinţei civile nr.1207/05.07.200 a Judecătoriei T.N., irevocabilă, obligarea Mănăstirii A. să le permită accesul la imobilul construcţie în vederea întreţinerii şi accesul în jurul clădirii la o distanţă de 1,5 m. de zid.

La rândul său, Mănăstirea A. a obţinut, pe calea ordonanţei preşedinţiale, conform sentinţei nr.2082/08.11.2007 a Judecătoriei T.N., sistarea lucrărilor de construcţii la imobilul casă de locuit situată în intravilan A., judeţul N., amplasată pe terenul în suprafaţă de 647 mp proprietatea Mănăstirii A.

Prin sentinţa civilă nr.133/CA/14.05.2008 a Tribunalului N., la cererea Mănăstirii A. s-a constatat nulitatea autorizaţiei de construire nr.31 din 15.10.2007 emisă de Primarul comunei A., reţinându-se că a fost emisă fără a respecta hotărârile judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile în ceea ce priveşte proprietarul terenului, cât şi zona în care este amplasată construcţia, dar şi cu încălcarea prevederilor şi a normelor legale în materie, respectiv fără obţinerea acordului proprietarului terenului şi fără avizul Comisiei naţionale a monumentelor istorice.

Prin cererea principală ce face obiectul cauzei de faţă, reclamanţii M.F. şi M.E. solicită să se constate, dobândit prin uzucapiune prin joncţiunea posesiilor autorilor juridici ai reclamanţilor, dreptul de superficie asupra terenului în suprafaţă de 800 mp situat în comuna A., înscris în CF nr.59/N A., nr. cadastral 78 şi CF nr.60/N A., nr. cadastral 79; să se constate că pe acest teren s-a edificat înainte de anul 1908 o construcţie, care a fost refăcută în anul 1925; să se dispună efectuarea cuvenitelor menţiuni în cartea funciară .

Prin încheierea de şedinţă din 04.04.2007, pronunţată în dosarul nr.469/321/2007 al Judecătoriei Târgu N., instanţa a dispus rectificarea obiectului acţiunii din „uzucapiune” în „ stabilirea unui drept de superficie”.

Dreptul de superficie este definit în literatura de specialitate, ca fiind un drept real care constă în dreptul de proprietate pe care îl are o persoană denumită superficiar asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor lucrări care se află pe terenul aparţinând altuia, teren cu privire la care superficiarul capătă un drept de folosinţă. Fiind un drept real, acesta nu se stinge prin neuz, este aparent şi continuu, conferind titularului său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie. Superficiarul are un drept material de dispoziţie asupra terenului care constă în posibilitatea de a dispune de substanţa terenului numai în vederea folosirii construcţiei. Ca atare, dreptul de superficie se referă la folosinţa terenului pe care se află construcţia, având aceeaşi durată ca şi existenţa construcţiei. În cazul în care construcţia este demolată, iar demolarea a fost dispusă legal, dreptul de superficie invocat nu mai subzistă. Demolarea construcţiei s-a făcut la iniţiativa proprietarului ei, reclamanţii M.F. şi M.E., în urma obţinerii autorizaţiei de demolare. Obţinerea autorizaţiei de construire, în vederea renovării, anulată de altfel de instanţa de judecată, a fost obţinută cu scopul vădit de a ridica o nouă construcţie, de data aceasta fără acordul proprietarului terenului şi cu intenţia „conservării” dreptului de superficie al terenului, eventual, chiar cu intenţia dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului .

Prin urmare, existenţa dreptului de superficie încetând odată cu existenţa construcţiei, un nou drept de superficie nu poate lua naştere decât cu acordul proprietarului terenului, acord ce lipseşte în situaţia de faţă, ori în baza legii, ceea ce nu este cazul în speţă.

A fost respinsă, astfel, acţiunea formulată de reclamanţii M.F. şi M.E., având ca obiect constatarea ca fiind dobândit prin uzucapiune prin joncţiunea posesiilor autorilor juridici ai reclamanţilor, dreptul de superficie asupra terenului în suprafaţă de 800 mp situat în comuna A., înscris în CF nr.59/N A., nr. cadastral 78 şi CF nr.60/N A., nr. cadastral 79, ori stabilirea unui drept de superficie, constatarea că pe acest teren s-a edificat înainte de anul 1908 o construcţie, care a fost refăcută în anul 1925 şi să se dispună efectuarea cuvenitelor menţiuni în cartea funciară .

Deşi anulată autorizaţia de construire, dar şi dispusă sistarea lucrărilor de construire, reclamanţii-pârâţi M.F. şi M.E. au ridicat construcţia casă cu parter şi mansardă construită din panouri OSB pe schelet de lemn şi acoperită cu tablă Lindab fără acordul pârâtei-reclamante Mănăstirea A.

Din cuprinsul art.494 din Codul civil rezultă că, în cazul constructorului de rea-credinţă, proprietarul terenului are dreptul să opteze pentru obligarea constructorului să-şi ridice, pe cheltuiala sa, lucrările, ceea ce înseamnă că nu se pune problema despăgubirilor, sau să păstreze lucrările, situaţie în care este recunoscut dreptul constructorului la despăgubiri.

Dimpotrivă, art.494 Cod civil nu se aplică celui care a construit fără a avea puterea materială asupra terenului, nefiind posesor, ori chiar detentor.

Constatând calitatea de constructor de rea-credinţă a reclamanţilor Marin F. şi M.E., întrucât aceştia, neavând calitate de detentor precar, urmare a sentinţei civile nr.9254/15.11.2005, pronunţată de Judecătoria B. în dosarul nr.8569/2004, prin care au fost obligaţi pârâţii Marin F. şi M.E. să lase reclamantei Mănăstirea A. în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 140 mp înscris în CF60/N/A. sub nr. cadastral 79, precum şi terenul în suprafaţă de 647 mp înscris în CF 59/N/A., sub număr cadastral 78, nu puteau construi pe terenul asupra căruia nu deţineau un drept de proprietate, ştiut fiind că buna-credinţă este dată de convingerea constructorului că edifică pe terenul proprietatea sa.

Reaua credinţă a constructorilor rezultă şi din faptul că au început construcţia clădirii în baza unei autorizaţii de demolare a construcţiei degradată în proporţie de 95% şi a unei autorizaţii de renovare anulată de instanţă, după ce, comparându-se titlurile de proprietate, s-a constatat irevocabil de instanţa judecătorească dreptul de proprietate al Mănăstirii A. asupra terenului pe care se ridica noua construcţie.

Din cuprinsul normei legale menţionate (art.494 din Codul civil) rezultă că, în cazul constructorului de rea-credinţă, proprietarul terenului are dreptul să opteze pentru obligarea constructorului să-şi ridice, pe cheltuiala sa, lucrările făcute, ceea ce înseamnă că într-o asemenea ipoteză nu se pune problema despăgubirii constructorului, sau pentru păstrarea lucrărilor, situaţie în care se naşte dreptul constructorului la despăgubiri.

Cum reclamanţii sunt constructori de rea-credinţă, opţiunea pârâtei privind obligarea acestora la demolarea construcţiilor edificate pe terenul său se circumscrie dispoziţiilor art.494 din Codul civil, astfel că instanţa a admis cererea de la fila 7 formulată în dosarul nr.1663/321/2009 al Judecătoriei T.N., completată prin cererea fila 80 acelaşi dosar, privind obligarea reclamanţilor la demolarea construcţiilor ridicate pe terenul, luându-se act că pârâta-reclamantă Mănăstirea A. a renunţat la judecata cererii fila 165 dosar. Au fost obligaţi reclamanţii-pârâţi M.F. şi M.E. să demoleze construcţia casă cu parter şi mansardă construită din panouri OSB pe schelet de lemn şi acoperită cu tablă Lindab şi să-şi ridice materialele rezultate de pe terenul proprietatea pârâtei-reclamante Mănăstirea A., pe cheltuiala lor, iar în caz de refuz a fost autorizată pârâta-reclamantă Mănăstirea A. să demoleze construcţia pe cheltuiala reclamanţilor-pârâţi M.F. şi M.E.

A fost respinsă excepţia autorităţii lucrului judecat invocată de reclamanţii-pârâţi M.F. şi M.E., instanţa apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1201 Cod civil.

Potrivit art.1201 Cod civil, este lucru judecat atunci când a doua cerere judecătorească are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele în contra lor, în aceeaşi calitate.

Astfel, prin cererea ce a format obiectul cauzei nr.1326/2003 aflată pe rolul Judecătoriei T.N., Mănăstirea A. a solicitat demolarea construcţiei având un grad de degradare de 95%, iar prin cererea de faţă se solicită demolarea noii construcţii ridicată de reclamanţii-pârâţi M.F. şi M.E. Temeiul primei cereri îl constituia dreptul de proprietate al Mănăstirii A. asupra terenului, iar cel al acţiunii de faţă este reaua credinţă a constructorilor.

Prin atitudinea lor de a construi pe terenul pârâtei-reclamante Mănăstirea A., ştiind că aceasta nu îşi dă acordul la ridicarea construcţiei, reclamanţii-pârâţi Marin F. şi M.E. i-au creat acesteia un prejudiciu constând în lipsa de folosinţă asupra terenului, lipsă de folosinţă evaluată de expert la suma de 845 lei pe ultimii trei ani. Cum pârâta-reclamantă Mănăstirea A. nu a dovedit că avea în intenţie construirea unei pensiuni sau altă construcţie cu regim hotelier (de ex. prin demersurile pe care ar fi trebuit să le întreprindă pentru obţinerea unei autorizaţii de construire), pentru a-i putea fi acordate despăgubiri constând în prejudiciul suportat ca urmare a neînchirierii unor astfel de spaţii, instanţa nu a putut acorda despăgubiri pentru un prejudiciu presupus. Ca urmare, raportat la dispoziţiile art.480 Cod civil şi art.998 Cod civil, reclamanţii-pârâţi M.F. şi M.E. au fost obligaţi în solidar să-i plătească pârâtei-reclamante Mănăstirea A. 845 lei, daune interese, iar în baza art.274 Cod procedură civilă, cheltuieli de judecată în sumă de 7018 lei.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii-pârâţi M.F. şi M.E. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie arătând următoarele:

1. Prin sentinţa civilă cu numărul 10749 dată de instanţa sus-menţionată, instanţa de judecată dispune demolarea construcţiei, constatând calitatea de constructor de rea-credinţă a reclamanţilor, motivat de faptul că această construcţie a început în baza unei autorizaţii de demolare, fapt neadevărat din două motive:

- autorizaţia de demolare a fost emisă după cum se specifică şi în motivare, în anul 2000 şi are termen de valabilitate doar un an, deci aceasta era nulă de drept în momentul începerii lucrărilor, prin depăşirea termenului de execuţie.

- toate lucrările de consolidare şi renovare efectuate au fost efectuate în baza autorizaţiei de construcţie nr.31 din 15.10.2007, emisă pentru evitarea unor accidente grave în regim de urgenţă de către Primăria comunei A. în urma recomandărilor Inspectoratului de Stat în Construcţii a judeţului N., prin procesul-verbal de control din 12.10.2007, efectuat în urma reclamaţiilor făcute de Mănăstirea A., lucru confirmat şi de expert, prin conţinutul expertizei prin care spune clar că, construcţia este în perimetrul vechiului amplasament (s-au găsit elemente din vechea construcţie), ori consolidare înseamnă înlocuirea şi îmbunătăţirea elementelor degradate cu altele noi, repararea celor vechi, ocazie cu care se executa şi lucrări de dărâmare.

- prin procesul verbal de inspecţie - parţial, încheiat de Inspectoratul în construcţii al judeţului N. la primul punct, se observă că este foarte clar specificat că „în suprafaţa de 49 ha obţinută prin revendicare de către Mănăstirea A. un număr de 69 de parcele de teren proprietatea localnicilor, pe care au fost construite un număr total de 51 de clădiri” în anii precedenţi. La punctul doi din acelaşi act se specifică clar că la locuinţa familiei M.F. s-au efectuat lucrări de consolidare, lucrări ce au fost oprite prin diferite sentinţe civile judecătoreşti, iar punctul 3 vine şi întăreşte faptul că au fost executate lucrări de consolidare şi nu de construcţii : „nu erau executate lucrări de construcţii în baza autorizaţiei de construcţie 31/15.10.2007, drept pentru care s-au luat unele măsuri, inclusiv cea de retragere a autorizaţiei de construcţie. Aşadar, toate lucrările, aşa cum reiese clar şi din avizele de lucrări şi din facturile depuse ca probe la dosar, dar care nu au fost luate în considerare, toate lucrările au fost executate în perioada în care autorizaţia de construcţie cu nr. 31 emisă la data de 15.10.2007 era valabilă, bineînţeles că modul de percepere şi interpretare a acestor documente de către cele două părţi este total diferit.

Reprezentanţii Mănăstirii A. susţin că scopul cumpărării acelei case a fost demolarea, motivat de faptul că s-au obţinut avize în acest sens, lucru cu totul nereal, scopul cumpărării acestui imobil a fost ca proprietarul să poată folosi şi dispune de imobilul cumpărat compus din construcţie plus teren proprietatea sa, în bune condiţii ca orice cetăţean de bună credinţă, ori Mănăstirea A. la momentul cumpărării acelui imobil nu era proprietarul terenului, acest lucru întâmplându-se ulterior printr-o hotărâre judecătorească, „acţiune în constatare” de fapt un aranjament grosolan între Primăria A. şi Mănăstirea A. prin care au fost deposedaţi de proprietate un număr de 69 de cetăţeni prin încălcarea art. 44 din Constituţia României care prevede: „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”, ori familia M. a fost deposedată de proprietatea sa, cu referire la terenul în suprafaţă de 800 m.p. fără nicio despăgubire.

Consideră apelanţii-reclamanţi, că în momentul în care Primăria A. a devenit parte în procesul ce viza acţiunea în constatare avea obligaţia de a anunţa proprietarii imobilelor ce se aflau pe acel teren, de pericolul fără precedent de a fi rămas fără agoniseala de o viaţă, astfel furându-li-se dreptul elementar la apărare, sau mai târziu după primirea Hotărârii prin care Mănăstirea A. a obţinut proprietatea celor 49 ha., avea obligaţia de a înştiinţa proprietarii acestor terenuri pentru a-şi putea apăra drepturile prin atacarea sentinţei respective, ori nici măcar ei nu au declarat recurs, fapt ce dovedeşte cârdăşia celor două părţi.

Dacă obţinerea titlului de proprietate pe suprafaţa de teren de 49 de ha. ar fi fost legală, consideră că nu era necesară o acţiune în constatare, pe baza actelor doveditoare în virtutea legilor de retrocedare Prefectura judeţului N., Consiliul Judeţean ar fi eliberat titlu de proprietate fără a prejudicia gospodarii comunei A., care ulterior sau constituit într-o asociaţie şi care au făcut plângere penală reprezentanţilor primăriei pentru abuzul grosolan de putere, plângere ce se află în curs de cercetare pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria T.N.

Prin sentinţa civilă nr.9254/15.11.2005, Judecătoria B. obligă pe M.F. şi M.E. să lase Mănăstirii A. în deplină proprietate posesia terenului în suprafaţa de 807 m.p. fără a face vreo referire la anularea actului de vânzare-cumpărare, acest act este valabil şi în prezent, nici o instanţă nu l-a anulat şi nu poate fi anulat, încheierea acestuia făcându-se în baza unor acte legale, deci există dreptul de proprietate.

Tot astfel, susţin apelanţii, prin Decizia 376 emisă de Curtea de Apel B. la data de 23.04.2008, moment la care lucrările de consolidare se găseau în stadiul actual, instanţa a reţinut că „toate aceste elemente analizate de instanţele anterioare nu au legătura cu cauza, întrucât aşa cum s-a arătat mai sus, ne aflăm în faţa unei situaţii clare de superficie şi nu de accesiune”, ori exact aceasta interpretare a fost dată şi de către Judecătoria R.V., care nu a ţinut seama de faptul că momentan se suprapun două titluri de proprietate, pe acelaşi teren.

În acest sens, arată apelanţii, rezoluţia dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria T.N., rămasă definitivă prin necontestare, constată că demersurile şi aprobările obţinute de cei doi soţi sunt legale. Mai mult, există sentinţa civila nr.2495 din 10.11.2009, definitivă şi irevocabilă, prin care Judecătoria T.N. recunoaşte legalitatea lucrărilor efectuate şi dreptul de proprietate asupra acestora, recepţia lucrărilor efectuându-se înainte de pronunţarea Tribunalului N. asupra desfiinţării autorizaţiei de construcţie.

2. În momentul în care B.P., pentru recuperarea prejudiciului a scos la vânzare prin licitaţie publică ipoteca cu care a fost garantat un credit a fost făcut un anunţ public aşa cum cere legea, apelanţii arată că Mănăstirea A. nu a intervenit în acel moment, pentru că ştia că are de luptat cu un colos financiar, că acesta are la bază acte legale şi nu are şanse, ori luând pe rând fiecare gospodărie în parte şi cu complicitatea unor instituţii care sunt menite tocmai pentru a apăra drepturile cetăţeanului este mai uşor. Suprafaţa de teren de 49 de ha. nu a fost naţionalizată, Mănăstirea N. a fost deposedată de această suprafaţă prin decretul de secularizare emis de domnitorul A.I.C. în anul 1863, drept pentru care aceasta nu avut cum să ceară reconstituirea dreptului de proprietate. În acest sens există procese-verbale prin care a fost inventariată proprietatea statului în anul 1940, deci ei nu au fost expropriaţi prin abuz de câtre statul comunist.

În dovedirea motivelor de apel, apelanţii au depus la dosar înscrisuri: procesul-verbal de control încheiat de Inspectoratul Judeţean în Construcţii N., la data de 12.10.2007 prin care se dispune emiterea unei autorizaţii în regim de urgenţă; procesul-verbal de inspecţie - parţial, încheiat de acelaşi organ la data de 28.11.2010 în care din conţinutul punctului doi rezultă că au fost executate lucrări de consolidare şi nu de construcţie; xerocopie după autorizaţia de construcţie nr. 31 din 15.10.2010; xerocopie după Sentinţa civila 2495 emisă de Judecătoria T.N., xerocopie după anunţul de licitaţie dat de B.P.; xerocopie după două procese-verbale de inventariere a patrimoniului ce aparţinea statului în anul 1940; xerocopie după ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală a lui M.F. şi alţii; xerocopie după Decizia civilă 376 emisă de Curtea de Apel B.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 31 martie 2011, intimata-pârâtă Mănăstirea A. a solicitat respingerea apelului promovat, apreciind că motivele invocate nu au suport probator pe motiv că interpretările făcute de apelanţi atât a înscrisurilor cât şi a legislaţiei în vigoare la momentul judecării cauzei, sunt complet eronate şi împotriva dispoziţiilor în vigoare, atât sub aspectul capătului de cerere al creării unui drept de superficie cât şi a construcţiei ridicate fără autorizaţie, dar în mod special fără acordul proprietarului terenului, respectiv a Mănăstirii A.

În întâmpinare, Mănăstirea A. a înţeles să răspundă motivelor de apel în ordinea în care sentinţa civilă nr.10749/18.11.2010 este criticată de apelanţi. Cu privire la modul de soluţionare a capătului de cerere privind demolarea construcţiei ridicată de soţii M., cu încălcarea tuturor prevederilor legale în vigoare pe teritoriul României, dar în special a Legii 50/1991, privind obligaţiile celui ce ridică o construcţie; calitatea de proprietar a constructorului pe teren, eliberarea certificatului de urbanism, a autorizaţiei de construcţie şi tot ceea ce implică ridicarea unei construcţii pentru ca aceasta să rămână în picioare şi să nu existe nici o posibilitate de a cere şi obţine demolarea acesteia.

Demolarea construcţiei, respectiv a casei cu parter şi mansardă, construită cu panouri OSB, pe schelet de lemn şi acoperită cu tablă Lindab, ce s-a dispus prin dispozitivul sentinţei civile nr.10749 din 18.11.2010, este de fapt o nouă construcţie, ridicată de apelanţii M., prin demolarea totală a celei vechi, sau mai bine spus a ceea ce a rămas din cea veche, construcţie ridicată pe terenul proprietatea exclusivă a intimatei Mănăstirea A., aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr.9254/15.11.2005 a Judecătoriei B., rămasă definitivă prin decizia civilă nr.417/R/2006 pronunţată de Tribunalul B. Noua construcţie a fost ridicată fără acordul Mănăstirii A., dovada fiind nulitatea autorizaţiei de construcţie cu nr.31/15.10.2007 emisă de Primăria comunei A., cu încălcarea Legii nr.50/1990, adică fără acordul proprietarului terenului, respectiv a Mănăstirii A.

Invocarea în motivele de apel a acestei autorizaţiei nu poate duce la admiterea apelului, pentru că apelanţii se prevalează de un act declarat nul, prin sentinţa civilă nr.133/CA/14.05.2008 pronunţată de Tribunalul N., Secţia Comercială şi Contencios Administrativ în dosar 4976/103/2007, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 352/08.04.2009 a Curţii de Apel B.

Din dispozitivul acestei sentinţe civile rezultă că instanţa „constată nulitatea autorizaţiei de construcţie nr.31 din 15.10.2007 emisă de Primarul comunei A.”. Însăşi constatarea nulităţii acestei autorizaţii are semnificaţia, din punct de vedere juridic, că această autorizaţie nu a existat niciodată, iar pretenţia că ea a fost eliberată în regim de urgenţă pentru a consolida construcţia cumpărată conform actului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2000, nu poate fi reţinută. Împotriva apelanţilor, legat de ridicarea unei construcţii în forţă, plecând de la principiul că dacă apucă să ocupe terenul cu această construcţie va rămâne şi pe teren, instanţele de judecată au pronunţat sentinţe de sistare a construcţiei, au pronunţat sentinţe care limitează accesul la construcţie, sentinţe care interzic să se construiască sau să se facă orice lucrare de construcţie. În acest sens, intimata a invocat sentinţa civilă nr.2082/08.11.2007 a Judecătoriei T.N., de sistare a lucrărilor de construcţie, rămasă definitivă prin respingerea recursului şi care a fost pusă în executare silită conform procesului-verbal de executare din 13.11.2007. Dar apelanţii nu au respectat această sentinţă judecătorească şi au continuat să lucreze la casă, în momentul de faţă pozând în faţa tuturor ca nişte victime.

În ciuda faptului că apelanţii motivează că autorizaţia de construcţie a fost eliberată pentru consolidarea construcţiei vechi, în realitate s-a ridicat o construcţie cu totul nouă, diferită de cea veche, atât în ce priveşte compunerea casei, poziţionarea ei pe alt amplasament decât cea veche. Apelanţii se mai apără în motivarea ridicării noii construcţii, deşi, fără nici un suport probator susţin că este vorba despre o consolidare, că i s-au făcut recomandări din partea Inspectoratului de Stat în Construcţii al judeţului N., potrivit procesului-verbal de control din 12.10.2007. Apelanţii uită să învedereze în motivele lor de apel, că acest proces-verbal a fost infirmat şi că ulterioarele inspecţii făcute au constatat modul abuziv de eliberare a acestui proces verbal de inspecţie, au recomandat sistarea construcţiei şi au făcut cunoscut primarului comunei A. să-şi retragă autorizaţia, să o anuleze pentru că a fost eliberată cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr.50/1990. În opisul cu înscrisuri în dosarul instanţei de fond de la R.V. s-au depus toate aceste procese verbale ulterioare celui din 12.10.2007, care contrazic întrutotul conţinutul celui invocat, astfel că instanţa de judecată a apreciat just nelegalitatea acestui proces-verbal, a dat eficienţă juridică sentinţelor judecătoreşti amintite şi care fac dovada luptei dusă împotriva acestui constructor de rea credinţă.

În aprecierea capătului de cerere privind demolarea construcţiei ilegal ridicată, instanţa de judecată a avut în vedere şi conţinutul actului de vânzare-cumpărare, încheiat în septembrie 2000, în care se face menţiunea expresă că imobilul cu destinaţie casă de locuit este degradat în proporţie de 95%, iar la 13 septembrie 2000, cei doi apelanţi obţin şi un aviz special de demolare dat de Comisia Judeţeană a Monumentelor Istorice N. Acest aviz este absolut necesar pentru că terenul pe care se află casa în litigiu este în Vatra Mănăstirii A., zonă considerată monument istoric.

Intimata a susţinut că terenul în suprafaţă de 640 mp.+ 147 mp. pe care se afla construcţia degradată în proporţie de 95 % a fost dintotdeauna proprietatea Mănăstirii A., adică de la înfiinţarea ei, terenul fiind dobândit prin actul de donaţie a hatmanulului G., fratele domnitorului V.L., în anul 1642.

Sentinţa civilă nr.9254/15.03.2005 a Judecătoriei B. s-a obţinut prin comparare de titluri, terenul nu fost câştigat în baza hotărârii judecătoreşti ce a avut ca obiect constatare drept de proprietate, ci analizând acte de proprietate, ale ambelor părţi, stabilind care dintre aceste acte este mai consolidat, cum s-a transmis proprietatea în timp, cine a stăpânit şi folosit acest teren şi s-a comportat ca un adevărat proprietar.

De altfel, sentinţa civilă de revendicare ce recunoaşte Mănăstirii A. proprietatea absolută asupra celor două suprafeţe de teren, fiind definitivă şi irevocabilă nu se mai poate discuta, ea are putere de lege şi trebuie respectată. Invocarea de apelanţi a sentinţei civile nr.2495/10.11.2009, pronunţată de Judecătoria T.N., prin care se constată calitatea de proprietari ai acestora pe lucrările de construcţie efectuate, nu este o sentinţă de natură să demonstreze că apelanţii sunt constructorii de bună-credinţă. Mai întâi de toate sentinţa nu s-a pronunţat în contradictoriu cu Mănăstirea A., proprietara de drept a terenului.

În al doilea rând, o hotărârea judecătorească poate constata calitatea de proprietar pe o casă sau pe un teren, deci ce are în vedere o acţiune în constatare formulată în temeiul dispoziţiilor art.111 Cod procedură civilă, nu poate constata un drept de proprietate pe lucrări de construcţie, dar mai ales legalitatea unor lucrări de construcţie executate pe alt teren şi fără autorizaţie de construcţie. Pe bună dreptate instanţa de fond nu a ţinut seama de o asemenea sentinţă judecătorească pentru că ea nu poate produce efecte juridice faţă de Mănăstirea A., nefiind pronunţată în contradictoriu cu acesta.

În concluzie, sentinţa civilă pronunţată de Judecătoria R.V. este legală şi temeinică şi nu există niciun motiv de anulare a sentinţei nr. 0749/18.11.2010. Instanţa de fond admiţând capătul de cerere privind demolarea construcţiei noi ridicate de soţii M., în mod firesc a respins cererea de crearea unui drept de superficie pentru această construcţie, soluţionând acest capăt de cerere având în vedere atât practica juridică creată în această materie, cât şi doctrina, dar mai ales practica CEDO. În acest sens s-a invocat soluţia dată de C.E.D.O., B. şi P. contra României şi din care reiese că dreptul de superficie rezultă numai din lege, din prescripţia achizitivă, din legat sau din acordul părţilor.

T.V., prin decizia civilă nr.244/A/29.11.2011, a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa civilă nr.10749/18.11.2010, pronunţată de Judecătoria R.V. în dosarul nr. 11548/288/2009, în sensul admiterii acţiunii formulate de reclamanţii M.F. şi M.E., în contradictoriu cu pârâta Mănăstirea A., stabilindu-se în favoarea acestora un drept de superficie asupra terenului de sub construcţie şi calea de acces la drum, pe perioada existenţei construcţiei, fiind respinsă în totalitate cererea formulată de intimata-reclamantă Mănăstirea A. în dosarul nr.1663/321/2009 al Judecătoriei T.N. (fila 7 şi 80 dosar), inclusiv cererea pentru plata daunelor interese.

A fost menţinută în rest sentinţa apelată şi a fost obligată intimata-pârâtă Mănăstirea A. la plata sumei de 6.000 lei cheltuieli de judecată către apelanţii-reclamanţi.

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut următoarele:

Apelanţii-reclamanţi M.F. şi M.E. au dobândit prin contractul de vânzare cumpărare nr.4364/7.09.2000, dreptul de proprietate asupra unei construcţii şi teren în suprafaţă de 787 m.p., intimata Mănăstirea A. devenind ulterior proprietara acestui teren, ca urmare a promovării unei acţiuni în constatare, finalizată prin sentinţa civilă nr.2478/11.10.2002 pronunţată de Judecătoria T.N. în dosarul nr.3256/2002. Această judecată nu s-a purtat în contradictoriu cu reclamanţii Marin.

Prin această sentinţă s-a constatat existenţa dreptului de proprietate al Mănăstirii A. asupra terenului în suprafaţă de 49 ha. situat în Comuna A., învecinată la nord, sud, est şi vest cu pădurea statului administrată de Ocolul Silvic V., terenul reprezentând conform dispozitivului hotărârii, Vatra Mănăstirii A. şi cuprinzând incinta propriu-zisă, terenul înconjurător cu casele maicilor şi zona de protecţie, sentinţa având caracter declarativ de drepturi.

Obiectul acţiunii de faţă promovată de reclamanţii M. a fost lămurit prin decizia de casare nr.288/AC/02.10.2007, pronunţată de Tribunalul N., acesta constând în stabilire drept de superficie, în temeiul art.492 Cod civil, instanţa de trimitere fiind obligată să se conformeze celor statuate, iar judecata să se desfăşoare în acest cadru procesual.

În mod greşit instanţa de fond a constatat că apelanţii-reclamanţi sunt constructori de rea-credinţă, ignorând şi respingând în totalitate probele administrate de instanţă în acest sens.

Astfel, pe de o parte, tribunalul a constatat că dreptul lor de superficie asupra casei de locuit subzistă, întrucât construcţia veche pe care au consolidat-o şi cu privire la care au adus îmbunătăţiri a fost edificată legal, astfel cum s-a constatat cu putere de lucru judecat prin Decizia Curţii de Apel B, nr.376/23.04.2008. Pe de altă parte, prin sentinţa civilă nr.2495/10.11.2009 pronunţată de Judecătoria T.N. în dosarul nr.2367/321/2009 (fila 16-17 dosar apel), rămasă irevocabilă, s-a statuat că apelanţii-reclamanţi M.F. şi M.E. sunt proprietarii îmbunătăţirilor aduse la casa lor de locuit, respectiv: consolidare fundaţii, renovare pereţi interiori şi exteriori prin izolaţii termice, planşeu din lemn de răşinoase, asteriala cherestea din răşinoase, învelitoare din tablă Lindab, tâmplărie exterioară cu geam termopan, racord electric.

Instanţa de fond practic a ignorat aceste statuări irevocabile în favoarea apelanţilor-reclamanţi, considerând fără temei că aceştia sunt constructori de rea-credinţă şi având în vedere doar argumentele nejustificate în fapt şi în drept aduse de către intimata Mănăstirea A.

Referitor la regimul juridic al dreptului de superficie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că dreptul de superficie este un drept real pe care o persoană, proprietar asupra construcţiilor, a altor lucrări sau plantaţii, îl are pe suprafaţa de teren care aparţine altei persoane, teren asupra căruia superficiarul capătă un drept de folosinţa.

Astfel definit, dreptul de superficie are caracter imobiliar şi perpetuu prin natura sa, existenţa acestuia fiind dependentă de caracterul definitiv al construcţiei, plantaţiei sau lucrării ce grevează terenul pe care se afla construcţia.

Superficiarul are un drept de dispoziţie material asupra terenului care constă în posibilitatea de a dispune de substanţa terenului numai în vederea folosirii construcţiei. Ca atare, dreptul de superficie se referă la folosinţa terenului pe care se află construcţia, având aceeaşi durată ca şi existenţa construcţiei.

În speţă, dreptul de superficie invocat de apelanţii-reclamanţi M.F. şi M.E. subzistă, întrucât construcţia veche la care s-au adus îmbunătăţiri de către aceştia a fost edificată legal, astfel cum s-a constatat cu putere de lucru judecat prin Decizia Curţii de Apel B. nr.376/23.04.2008.

Prin această decizie, instanţa de recurs a statuat irevocabil că ne aflăm în prezenţa unei situaţii clare de superficie (filele 62-66 dosar), drept care subzistă în condiţiile în care litigiul între cei doi proprietari vizează un imobil vechi, îmbunătăţit cu lucrări de primă necesitate, lucrări efectuate într-o perioadă scurtă de timp (aspect care vine să întărească mai mult convingerea că nu poate fi vorba de ridicarea unei construcţii noi, distinctă de cea veche), şi nu unul nou, aşa cum greşit susţine intimata Mănăstirea A.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că pe terenul în suprafaţă de 800 mp. există o casă edificată în anul 1925, casă la care apelanţii au adus îmbunătăţiri prin consolidare şi renovare, conform certificatului de urbanism nr.75/19.10.2006 şi a autorizaţiei nr.31 din 15.10.2007 emisă de Primăria Comunei A., judeţul N., ca urmare a recomandărilor Inspectoratului de Stat în Construcţii al Judeţului N,, aşa cum rezultă din procesul verbal de control din data de 12.10.2007. În acelaşi act, depus la dosar la fila 6, se precizează în mod clar că la imobilul proprietatea apelanţilor-reclamanţi s-au efectuat lucrări de consolidare, lucrări executate în perioada de valabilitate a autorizaţiei nr.31/15.10.2007.

Prin sentinţa civilă nr.2495 din 10.11.2009 pronunţată de Judecătoria T.N. în dosarul nr.2367/321/2009 (fila 16-17 dosar apel), rămasă irevocabilă, s-a statuat că apelanţii-reclamanţi M.F. şi M.E. sunt proprietarii îmbunătăţirilor aduse la casa lor de locuit, conform contractului de vânzare cumpărare nr.4364/7.09.2000, respectiv: consolidare fundaţii, renovare pereţi interiori şi exteriori prin izolaţii termice, planşeu din lemn de răşinoase, asteriala cherestea din răşinoase, învelitoare din tablă Lindab, tâmplărie exterioară cu geam termopan, racord electric. Aceste elemente au fost reţinute şi în raportul de expertiză tehnică întocmit de expert tehnic judiciar Bododea.

S-a constatat astfel, că această construcţie renovată este edificată în perimetrul iniţial al vechiului amplasament, pe aceeaşi structură de rezistenţă din care s-au găsit elemente din vechea construcţie, bârnele vechi fiind observate şi la cercetarea la faţa locului efectuată de instanţă, fiind practic înlocuite elementele de construcţie degradate, periculoase. Aşa cum s-a constatat şi prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul tehnic B., construcţia fiind într-un grad mare de degradare, s-au realizat lucrări de consolidare conform Proiectului nr.5/2008 elaborat de S.C NHS P.N., la care s-au folosit şi materiale lemnoase din construcţia iniţială.

În considerarea celor expuse, tribunalul nu a reţinut susţinerea intimatei-pârâte Mânăstirea A. în sensul că apelanţii au edificat o nouă construcţie ceea ce ar impune încetarea dreptului de superficie, în condiţiile în care lucrările au fost efectuate într-un timp foarte scurt, pe perioada de valabilitate a autorizaţiei (în care nu era posibilă edificarea unui nou imobil).

Practica judiciară, în aplicarea dispoziţiilor art. 494 Cod civil, a stabilit unele coordonate în ceea ce priveşte aprecierea relei credinţe în fiecare cauză în mod concret, în funcţie de împrejurările de fapt care caracterizează acţiunea pârâţilor. Astfel, în deciziile de îndrumare ale instanţei supreme s-a arătat că la aprecierea relei credinţe instanţa nu trebuie să deducă reaua credinţă numai din faptul că cel care a edificat construcţia, lucrarea sau plantaţia, nu avea titlu asupra terenului, ci trebuie să observe şi dacă nu cumva acţiunea reclamantului nu îmbracă forma unui abuz de drept, introducerea acţiunii după efectuarea acestora.

În speţă, tribunalul a apreciat că cererea intimatei-pârâte Mănăstirea A., în sensul demolării construcţiei proprietatea apelanţilor-reclamanţi, constituie, într-adevăr, un abuz de drept, dat fiind faptul că cererea privind constatarea nulităţii autorizaţiei nr.31/15.10.2007 emisă de Primăria Comunei A., judeţul N., a fost promovată la data de 19.11.2007, doar după consolidarea şi renovarea construcţiei, finalizată la data de 16.11.2007, conform procesului verbal de recepţie finală nr.17/16.11.2007.

Faptul că în cauză a existat o autorizaţie de construcţie care a fost ulterior anulată (după efectuarea lucrărilor de îmbunătăţire a construcţiei vechi), nu îndreptăţeşte prin ea însăşi, concluzia că la momentul edificării construcţiei a existat rea credinţă din partea constructorilor, cu atât mai mult cu cât în cauză s-a făcut dovada că intimata-pârâtă a solicitat anularea autorizaţiei pentru construcţia astfel renovată, nu la momentul efectuării lucrărilor, ci la o perioadă mai mare de la terminarea acestora.

Mai mult decât atât, instanţa a reţinut că în cauză autorizaţia de consolidare şi renovare a construcţiei reglementează, eventual, raporturile între autorităţi şi constructori vizând aspecte legate de siguranţa imobilului construit, integrarea sa în planul urbanistic al localităţii, şi nu raporturile între constructor şi proprietarul terenului pe care se află amplasat imobilul.

Cum în cauză singurul temei pentru obligarea apelanţilor-reclamanţi la demolarea construcţiei ar fi constatarea relei credinţe la edificarea acesteia, instanţa a constatat, faţă de toate considerentele anterioare, că nu poate fi reţinută o astfel de condiţie, câtă vreme aceştia nu au calitatea de simpli constructori, ei fiind chiar proprietari ai construcţiei în discuţie.

Reţinând cele ce preced, tribunalul a apreciat că nu suntem în ipoteza reglementată de art.494 Cod civil, ci în prezenţa unui drept de superficie în favoarea apelanţilor, drept concretizat în dreptul de proprietate asupra construcţiei, unit cu dreptul de folosinţă asupra terenului aferent acesteia, realizarea construcţiei în modul expus (respectiv consolidarea şi renovarea construcţiei vechi existente la data cumpărării de către apelanţi) fiind de natură a răsturna prezumţia dreptului proprietarului terenului asupra construcţiei de pe teren, posibilitate recunoscută de art.492 Cod civil, în partea sa finală.

Dreptul de superficie constituie, în mod evident, o excepţie de la regula prevăzută de art.488 Cod civil, potrivit căreia proprietatea asupra terenului cuprinde şi proprietatea asupra tot ce se află pe suprafaţa lui, precum şi de la principiul că proprietatea asupra lucrului principal se extinde şi asupra a tot ce se uneşte, ca un accesoriu, cu acel lucru.

Ca atare, este fără îndoială că, faţă de situaţia de fapt expusă, reclamanţii au dreptul la instituirea unui drept de superficie, motiv pentru care a fost admisă această cerere, cu consecinţa respingerii cererii reconvenţionale a intimatei-pârâte de a se dispune demolarea construcţiei casă de locuit, proprietatea apelanţilor-reclamanţi.

Dacă s-ar dispune în sens contrar, respectiv dacă s-ar ajunge la situaţia în care apelanţii-reclamanţi ar pierde atât terenul, cât şi construcţia (dobândite în mod legal, cu titlu oneros, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4364/7.09.2000), fără acordarea unei despăgubiri corespunzătoare, în mod cert s-ar ajunge la o restrângere nejustificată a dreptului de proprietate şi s-ar încălca prevederile art.44 din Constituţia României şi ale art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ratificată de România.

În consecinţă, tribunalul a admis apelul declarat de reclamanţi şi a schimbat în parte sentinţa civilă nr.10749/18.11.2010 pronunţată de Judecătoria R.V. în dosarul nr.11548/288/2009, în sensul că a admis acţiunea formulată de reclamanţii M.F. şi M.E., în contradictoriu cu pârâta Mănăstirea A. şi a stabilit în favoarea acestora un drept de superficie asupra terenului de sub construcţie şi calea de acces la drum, pe perioada existenţei construcţiei.

Instanţa a respins în totalitate cererea formulată de intimata-reclamantă Mănăstirea A., în contradictoriu cu pârâţii M.F. şi M.E., în dosarul nr. 1663/321/2009 al Judecătoriei T.N. (fila 7 şi 80 dosar), inclusiv cererea pentru plata daunelor interese, menţinând în rest sentinţa apelată.

În temeiul art.274 Cod procedură civilă, intimata-pârâtă a fost obligată la plata sumei de 6.000 lei cheltuieli de judecată către apelanţii-reclamanţi.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs, în termen legal, pârâta Mănăstirea A. criticând-o pentru nelegalitate sub motivele de recurs prev. de art.304 pct.4, 9, 6 şi 7 Cod procedură civilă arătând următoarele:

- tribunalul nu a analizat şi nu s-a pronunţat pe excepţia autorităţii de lucru judecat ridicată de apelanţi;

- instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, încălcând efectele puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr.9254/15.11.2005 a Judecătoriei Braşov;

- prin decizia recurată s-au încălcat disp. art.261 pct.5 Cod procedură civilă, nefiind arătate motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, nemotivarea hotărârii constituind şi o încălcare a art.6 din Convenţie, nefiind indicate dispoziţiile legale aplicate de instanţă în soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii;

- instanţa de apel a ignorat cerinţele legale pentru instituirea dreptului de superficie, faţă de calificarea juridică a obiectului acţiunii din „uzucapiune” în „stabilirea unui drept de superficie”.

În dezvoltarea motivelor de recurs pârâta a mai arătat, în esenţă, următoarele:

- instanţa de apel a ignorat în mod vădit sentinţa civilă nr.9254/15.11.2005 a Judecătoriei Braşov, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, pronunţată în contradictoriu cu apelanţii, prin care s-a statuat dreptul de proprietate al Mănăstirii A. asupra terenului în litigiu;

- prin decizia nr.376/2008 a Curţii de Apel B., de care s-a prevalat instanţa de apel în argumentarea soluţiei, nu s-a stabilit irevocabil că este vorba de o situaţie clară de superficie, în condiţiile în care obiectul acelei cauze era obligaţia de a face;

- instanţa de apel nu doar că a ignorat sentinţa civilă nr.9254/15.11.2005 a Judecătoriei B., rămasă irevocabilă, că a şi contrazis-o, argumentând că dacă s-ar ajunge ca apelanţii să piardă atât terenul cât şi construcţia, aceasta ar reprezenta o restrângere a dreptului de proprietate;

- prin ignorarea sentinţei civile nr.9254/15.11.2005 a Judecătoriei B. s-a legitimat reaua credinţă a apelanţilor în edificarea noii construcţii, deşi de la momentul pronunţării sentinţei susmenţionate, apelanţii cunoşteau viciul titlului lor;

- instanţa de apel a instituit şi servitutea de trecere, fără a motiva această soluţie, deşi nu a fost investită cu un astfel de capăt de cerere;

- decizia tribunalului nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi nu analizează apărările pârâtei privind condiţiile legale pentru constituirea dreptului de superficie, soluţia recurată fiind contrară oricărei jurisprudenţe în materia constituirii dreptului de superficie, aducând atingere dreptului la un proces echitabil şi dreptului de proprietate al pârâtei, în cauză nesubzistând nici unul dintre temeiurile naşterii acestui drept;

- prin edificarea de către apelanţi a unei noi construcţii, după demolarea celei vechi cumpărate, aceştia au urmărit şi au obţinut, prin decizia recurată, deposedarea pârâtei de un atribut esenţial al dreptului de proprietate, fiind încălcate astfel şi prevederile art.1 din Protocolul nr.1 C.E.D.O., decizia tribunalului fiind contrară jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului;

- în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că, un act constatat nul prin hotărâre judecătorească, sentinţa civilă nr.33/CA/2008 a Tribunalului N., respectiv autorizaţia de construcţie, este totuşi apt să consacre buna credinţă a constructorilor, deşi nulitatea are efecte retroactive;

- tribunalul a ignorat decizia civilă nr.112/RC/2007 a Tribunalului N., prin care s-a permis apelanţilor accesul la locuinţă, dar nu li s-a permis să construiască sau să facă lucrări de întreţinere până la pronunţarea unei hotărâri referitoare la superficie;

- în plus, prin sentinţa civilă nr.2082/2007 pronunţată de Judecătoria T.N., rămasă irevocabilă, s-a dispus sistarea construcţiei începută de apelanţi şi cu toate acestea, apelanţii au continuat edificarea construcţiei.

În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului şi menţinerii sentinţei instanţei de fond.

În recurs, intimaţii-reclamanţi au ridicat, la termenul de judecată din 28.03.2012, excepţia inadmisibilităţii recursului, raportat la disp. art.2821 Cod procedură civilă, arătând, în esenţă, că, faţă de principiul legalităţii căilor de atac şi faţă de valoarea acţiunii patrimoniale având ca obiect stabilirea unui drept de superficie, hotărârea tribunalului, pronunţată chiar şi într-o compunere greşită, este pronunţată în recurs, fiind irevocabilă.

Faţă de aceste considerente, s-a solicitat, potrivit disp. art.2821 al.1 rap. la art.299 şi 312 Cod procedură civilă, respingerea recursului ca inadmisibil.

În subsidiar, pentru situaţia respingerii excepţiei inadmisibilităţii recursului, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat cu motivarea că decizia recurată este legală şi temeinică având în vedere că dreptul de superficie invocat de reclamanţi subzistă, întrucât construcţia veche la care au adus îmbunătăţiri a fost edificată legal, potrivit deciziei nr.376/2008 a Curţii de Apel B.

Pârâta a solicitat respingerea excepţiei invocate ca nefondată, având în vedere că hotărârea tribunalului, pronunţată în apel, potrivit obiectului celor două acţiuni conexate şi valorii patrimoniale a acestora, este supusă recursului.

S-a mai arătat că, în situaţia admiterii excepţiei, soluţia ar fi trimiterea cauzei la tribunal pentru judecarea recursului.

Prin încheierea din 28.03.2012, Curtea a unit excepţia invocată cu calea de atac formulată.

Recursul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Excepţia inadmisibilităţii recursului este nefondată, potrivit art.1591 al.2 Cod procedură civilă, text introdus prin Legea nr.202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.

Acest text de lege stabileşte că necompetenţa materială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de judecător la prima zi de înfăţişare, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.

În cauză, necompetenţa tribunalului de a judeca calea de atac a apelului, formulată de reclamanţi şi soluţionată potrivit procedurii apelului prin administrarea probelor, inclusiv a expertizei tehnice, nu a fost ridicată în faţa tribunalului, ci direct în faţa instanţei de recurs, ceea ce contravine disp. art.1591 al.2 Cod procedură civilă.

Motivele de recurs prevăzute de disp. art.304 pct.6 şi 9 Cod procedură civilă, în care pot fi încadrate criticile formulate de pârâtă sunt fondate pentru că, tribunalul a pronunţat o hotărâre prin care a acordat mai mult decât s-a cerut, iar hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Motivul de recurs prev. de art.304 pct.6 Cod procedură civilă este fondat pentru că, astfel cum rezultă din dispozitivul deciziei recurate, instanţa de apel a stabilit în favoarea reclamanţilor şi calea de acces la drum pe perioada existenţei construcţiei, deşi nu a fost investită cu un astfel de capăt de cerere, acţiunea reclamanţilor, astfel cum a fost calificată prin decizia civilă nr.288/A/02.10.2007 a Tribunalului N., rămasă irevocabilă, având ca obiect stabilirea dreptului de superficie, mai exact constatare dobândire drept de superficie prin uzucapiune.

Motivul de recurs prev. de art.304 pct.9 Cod procedură civilă este fondat pentru că, faţă de sentinţa judecătoriei, care s-a întemeiat pe disp. art.480, 494 şi 998 Cod civil şi pe puterea de lucru judecat a celor trei hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior între aceleaşi părţi şi rămase irevocabile, tribunalul a pronunţat o hotărâre prin care a stabilit o situaţie contrară celor reţinute prin acele hotărâri, încălcând astfel puterea de lucru judecat a acestora, potrivit art.1201 al.4 Cod civil şi lipsindu-le de conţinut şi nu a arătat motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, în sensul art.261 pct.5 Cod procedură civilă.

În considerentele acestei hotărâri judecătoreşti s-a reţinut că reclamanţii nu sunt titularii vreunui drept care să le permită să construiască pe terenul proprietatea pârâtei.

Faţă de toate aceste considerente, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, atât în ceea ce priveşte stabilirea dreptului de superficie pe terenul proprietatea pârâtei, în lipsa acordului acesteia la edificarea construcţiei, cât şi în ceea ce priveşte buna credinţă a reclamanţilor la edificarea construcţiei, prin încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti irevocabile, pronunţate anterior între aceleaşi părţi, privind proprietatea asupra terenului, lipsa acordului proprietarului terenului la eliberarea autorizaţiei de construire şi nulitatea acelei autorizaţii.

În consecinţă, curtea, în baza art.312 al.1 şi 3 rap. la art.304 pct.6 şi 9 Cod procedură civilă, a admis recursul şi a modificat decizia recurată, în sensul că pe fond a menţinut sentinţa instanţei de fond.

În baza art.274 Cod procedură civilă, reclamanţii au fost obligaţi la 300 lei cheltuieli de judecată în recurs pârâtei, reprezentând onorariul de avocat plătit de aceasta.