avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 
Stabilire domiciliu minor. Legături personale cu minorul. Interesul superior al copilului
 
Curtea de Apel Cluj, Sectia I­a civilă, decizia civilă nr. 548/R din 22 februarie 2013
Prin sentinta civilă nr. 369 din data de 13.02.2012 a Judecătoriei Vişeu de Sus, s­a admis cererea formulată de reclamantul M.N., în contradictoriu cu pârâta D.N. şi, în consecintă, s­a stabilit locuinta minorei M.M., născută la data de 05.02.2002, la domiciliul reclamantului şi s­a încuviintat ca pârâta să aibă legături personale cu minora, stabilindu­se un program de vizitare a acesteia în favoarea pârâtei în fiecare zi de sâmbătă şi duminică, de la ora 9,00 la ora 21,00.
Pârâta a fost obligată să plătească pe seama minorei M.M. o pensie de întretinere lunară în cuantum de 100 lei, începând cu data introducerii actiunii, respectiv 22.09.2011 şi până la majoratul minorei sau noi dispozitiuni
S­a luat act de întelegerea părtilor în ceea ce priveşte exercitarea autoritătii părinteşti asupra minorei şi, potrivit acesteia, s­a dispus ca această să fie exercitată de ambii părinti.
Pentru a pronunta această hotărâre, instanta de fond a retinut că prin Sentinta civilă nr.1420 din 27 mai 2009 a Judecătoriei Sighetu Marmatiei s­a admis actiunea de divort formulată de reclamanta
M.N. împotriva pârâtului M.N. şi s­a dispus desfacerea din culpă comună a căsătoriei încheiată între aceştia, reclamanta urmând să poarte în viitor numele de ,,D.”, încredintarea reclamantei M.N., spre creştere şi educare, a minorei M.N., născută la data de 14.06.2005, pârâtul urmând să plătească în favoarea acesteia o pensie de întretinere în cuantum de 125 lei lunar, până la majoratul minorei sau noi dispozitiuni, încredintarea pârâtului M.N., spre creştere şi educare, a minorei M.M., născută la data de 05.02.2002, reclamanta urmând să plătească în favoarea minorei, o pensie de întretinere în cuantum de 145 lei lunar, până la majoratul minorei sau noi dispozitiuni.
Prin Decizia civilă nr. 156/A din 23 septembrie 2010 a Tribunalului Maramureş, din dos.nr.1948/307/2008, a fost respins apelul declarat de apelantul M.N. şi a fost admis apelul declarat de apelanta M.N., Sentinta civilă nr. 1420/2009 a Judecătoriei Sighetu Marmatiei fiind schimbată în parte, în sensul că s­au încredintat apelantei, spre creştere şi educare, ambele minore, respectiv M.M. şi M.N. şi s­a stabilit în sarcina intimatului obligatia de a plăti cu titlu de pensie de întretinere, suma de câte 100 lei lunar, în favoarea celor două minore, până la majoratul acestora sau noi dispozitiuni, fiind mentinute restul dispozitiilor sentintei.
Recursul declarat împotriva acestei decizii de către recurentul M.N. a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr.165/R/2011 din 19 ianuarie 2011 a Curtii de Apel Cluj.
Prin cererea de fată, aşa cum a fost precizată, reclamantul solicită ca minora M.M., născută la data de 05.02.2002 să­i fie reîncredintată lui spre creştere şi educare, autoritatea părintească asupra acesteia să fie stabilita în favoarea ambilor părinti, pârâta să fie obligată la plata unei pensii de întretinere pe seama minorei, în functie de venitul realizat.
Fată de solicitările reclamantului din cererea de fată, instanta de fond a retinut că prin intrarea în vigoare a Noului cod civil, prevederile Codului familiei au fost abrogate, dispărând institutia încredintării minorului spre creştere şi educare şi fiind înlocuită de prevederile din cap.V – ,,Autoritatea părintească” al Noului cod civil.
Definită de art.483 al.1 C.civ. ca fiind ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului, autoritatea părintească apartine în mod egal ambilor părinti, aceasta trebuind exercitată numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia , aşa cum statuează al.2 al aceluiaşi art.
Art.397 din Codul civil instituie regula potrivit căreia autoritatea părintească asupra copiilor minori, după divort, revine în comun ambilor părinti, exercitarea autoritătii părinteşti doar de un singur părinte trebuind să fie o măsură cu totul exceptională şi justificată de motive temeinice, potrivit art.263 al.1 C.civ., orice măsură privitoare la copil trebuind să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului .
Art.483 al.3 C.civ. arată că ambii părinti răspund pentru creşterea copiilor lor minori.
Raportat la aceste dispozitii legale, tinând cont şi de acordul celor două părti în acest sens, instanta de fond a hotărât ca autoritatea părintească asupra minorei M.M., născută la data de 05.02.2002, să fie exercitată de ambii părinti.
În ceea ce priveşte stabilirea locuintei minorei, instanta de fond a retinut următoarele:
În urma actiunii de divort minora M.M. şi sora sa, M.N., au fost încredintate mamei spre creştere şi educare, apreciindu­se că aceasta, dată fiind vârsta fragedă a minorelor, le poate asigura o supraveghere atentă şi permanentă, având posibilitatea de a fi zi de zi alături de ele, posibilitate care lipseşte tatălui care, fiind preot ortodox într­o localitate din judetul Timiş, este nevoit să se deplaseze câteva zile pe săptămână şi de sărbătorile religioase în alt judet, pentru a profesa. Apoi, cele două minore, fiind împreună, pot dezvolta o relatie fraternă.
Din disp.art.403 C.civ. reiese că instanta de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părintilor divortati fată de copii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinti, a unui membru de familie, a copilului, a institutiei de ocrotire, a institutiei publice specializate pentru protectia copilului sau a procurorului, în cazul schimbării împrejurărilor care au fost avute în vedere la luarea acelor măsuri.
În speta de fată se pune problema stabilirii locuintei minorei la reclamant având în vedere că prin hotărârea de divort minora a fost încredintată mamei, astfel că, implicit, locuinta acesteia a fost stabilită la domiciliul pârâtei.
Potrivit art.496 C.civ., locuinta copilului minor este la părintii săi, iar dacă aceştia nu locuiesc împreună vor stabili, de comun acord, locuinta copilului, în caz de neîntelegere între părinti instanta de tutelă fiind cea în drept să o stabilească, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându­i pe părinti şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani.
Atât anterior divortului, cât şi după pronuntarea acestuia, minora M.M. a locuit la domiciliul tatălui său, din com. B.. Mama pârâtă a încercat, în repetate rânduri, să o ducă la domiciliul său, din loc. R., apelând, pentru punerea în executare a hotărârii judecătoreşti de încredintare şi la executarea silită a acesteia, existând la dosarul cauzei mai multe procese­verbale încheiate în acest sens.
Reclamantul sustine că minora este cea care refuză categoric să plece cu mama sa, pârâta sustinând, în contrapartidă, că reclamantul este cel care se opune ca minora să se mute la R..
S­a constatat astfel un conflict între părinti cu privire la locuinta minorei, acest conflict fiind unul născut imediat după divort, persistând şi în prezent şi, dat fiind modul de derulare al lui, producând efecte negative puternice asupra minorei, aspecte fată de care instanta a analizat cererea reclamantului şi sustinerile pârâtei având în vedere, cu primordialitate, interesul superior al minorei.
Din prevederile Legii nr. 272/2004 privind protectia şi promovarea drepturilor copilului, actualizată, reiese că orice măsură s­ar dispune, în temeiul acestei legi, cu privire la un minor, aceasta trebuie să se facă exclusiv în vederea interesului superior al minorului întrucât ceea ce primează întotdeauna este interesul minorului şi o bună protejare a bunurilor acestuia.
Aşa cum reiese din probatoriul administrat, minora a locuit întotdeauna la domiciliul tatălui său, din L., în preajma bunicilor şi a unchiului, aici mergând la grădinită şi mai apoi la şcoală. Anterior divortului, în anul 2008, pârâta a plecat de la domiciliul comun, la părintii săi din loc.R., lăsând initial ambele minore în grija tatălui, apoi luând­o cu ea pe minora M.N., minora M.M. rămânând cu tatăl său, refuzând constant să plece la pârâtă.
În prezent, minora M.M. este elevă în clasa a IV­a la Şcoala cu clasele I­VIII L., din caracterizarea făcută de învătătoarea acesteia, L.M., reieşind că este serioasă, conştiincioasă, bună colegă, respectă cadrele didactice, vine cu temele rezolvate la şcoală şi are o purtare demnă la şcoală şi în societate.
Anchetele sociale depuse la dosarul cauzei de către Autoritatea tutelară din cadrul primăriilor celor două localităti de domiciliu al pârâtilor, arată că, atât la domiciliul reclamantului cât şi la domiciliul pârâtei, există conditii bune pentru creşterea şi îngrijirea minorei, fiecare recomandând ca stabilirea locuintei minorei să fie făcută la reclamant, respectiv la pârâtă.
Pârâta este cadru didactic, se ocupă bine de cealaltă minoră, are venituri care să permită întretinerea ei şi a minorelor, aspecte care reies şi din declaratia martorei B.A., propusă de aceasta.
În ancheta depusă de Autoritatea tutelară a Com.B., se mai arată că minora este foarte ataşată de tatăl şi de bunicul ei, ea este cea care refuză să părăsească domiciliul tatălui ei şi să plece cu mama sa, ascunzându­se atunci când aceasta a venit împreună cu executorul judecătoresc, pentru a nu fi luată, fugind în pădure şi punându­şi viata în pericol, aspecte constatate personal de reprezentantul Autoritătii tutelare, prezent la o astfel de actiune, din partea Primăriei, pentru a pregăti fetita. Concluziile anchetei sunt în sensul că minora are nevoie de un suport emotional, de un mediu de încredere şi afectiune, de stabilitate, propunând încredintarea acesteia la tată.
S­a dispus ascultarea minorei, aceasta având loc la domiciliul reclamantului din L., ocazie cu care, analizând comportamentul acesteia pe întreg parcursul discutiei, instanta de fond a constatat că minora este un copil inteligent, cu o dezvoltare armonioasă, dezinvoltă, mai matură în raport cu vârsta biologică, respectuoasă, răspunzând fără echivoc şi hotărât la întrebările puse şi consemnate în procesul­verbal încheiat.
În esentă, aceasta arată că locuieşte cu tatăl şi cu bunicul ei încă de când s­a născut, locuind acolo şi sora sa, până acum aproximativ un an când mama a luat­o pe aceasta şi a dus­o la R.. Ea nu a vrut să plece nici atunci şi nici acum. Cu mama nu a păstrat legătura şi nu simte afectiune şi dragoste fată de aceasta, ci fată de tată, bunicul său şi ceilalti membri ai familiei paterne, cu care doreşte să rămână. Tatăl o ajută la teme şi îi explică dacă nu întelege ceva, nu­i lipseşte absolut nimic, este iubită şi îngrijită. Referitor la sora ei, arată că mai vorbeşte cu aceasta la telefon, dar ,,nici nu poate spune că­i lipseşte”. Mama nu i­a fost niciodată apropiată, când o solicita să­i arate la teme nu o ajuta, spunând că este ocupată cu treburile casei. În R. nu a fost niciodată şi nu cunoaşte pe nimeni din familia mamei. Ar fi de acord ca mama şi sora să o viziteze, dar nicidecum să locuiască la R. şi crede că, dacă ar locui acolo, mama nu l­ar lăsa pe tată să o viziteze, procedând astfel când acesta a vrut să o vadă pe sora ei.
Întâlnirea dintre mamă şi fiică, în prezenta instantei, a relevat din partea minorei o atitudine rece cu privire la pârâtă, fără efuziunea, curiozitatea sau cel putin interesul pe care un copil ar trebui să­l manifeste fată de mama lui, mai ales în conditiile în care nu a văzut­o de multă vreme.
Fată de întreaga situatie de fapt analizată, instanta de fond a considerat că ambii părinti nu au procedat corect în relatia lor cu minora, amplificând disputele dintre ei cu privire la aceasta în loc să încerce, fată de refuzul minorei de a­şi însoti mama, să găsească o solutie comună la această problemă şi care să nu o afecteze pe minoră. Amândoi au pus mai presus de interesul acesteia orgoliile lor personale, afectând astfel echilibrul emotional al minorei şi nevoia ei de stabilitate, fragile şi aşa în urma divortului intervenit între părinti. Mai mult, pârâta, prin încercarea de a lua minora cu forta, prin intermediul executorilor judecătoreşti, din diverse locatii şi la diferite ore, a provocat acesteia atât stres cât şi frică fată de mamă, mentinând acesteia un permanent semn de întrebare în legătură cu ce se va întâmpla cu ea, când vor veni din nou ,,mascatii” şi unde va fugi atunci, care nu au făcut altceva decât să o îndepărteze pe minoră şi mai mult de mama sa. Cu atât mai mult pârâta, fiind cadru didactic şi mamă, ar fi fost necesar să adopte o pozitie pedagogică şi mai adaptată nevoilor psihologice ale minorei, printr­o reapropiere treptată de aceasta.
Atât reclamantul cât şi pârâta nu au depus suficiente eforturi, canalizate spre binele copilului lor, pentru asigurarea acestuia a unui confort psihic şi emotional care să­i ofere un echilibru şi o constantă atât de necesare după despărtirea părintilor, în acest moment minora având nevoie în primul rând de stabilitate şi sigurantă. Or, faptul că mama a încercat în repetate rânduri să o ia de la domiciliul tatălui său prin intermediul executorilor judecătoreşti, aceştia fiind însotiti de politie, jandarmi, alte autorităti ale statului, i­au generat minorei o stare de frică fată de mamă , aceasta întărind, cu sigurantă, refuzul de a locui cu mama şi îndepărtând­o şi mai mult de ea.
Astfel, instanta de fond a constatat că cererea reclamantului de stabilire a locuintei minorei la domiciliul său este întemeiată, raportat la situatia de fapt sus expusă dar şi la următoarele considerente:
­în primul rând, fată de împrejurările avute în vedere atunci când minora a fost încredintată pârâtei spre creştere şi educare, se retine că acum reclamantul nu mai este angajat ca şi preot, nemaifiind nevoit a face naveta şi a lipsi de acasă, putând fi astfel în permanentă în preajma minorei şi a se ocupa de ea, personal, zi de zi;
­optiunea minorei exprimată concis,în repetate rânduri şi pe deplin manifestată este de a locui împreună cu tatăl ei;
­conditiile pe care reclamantul i le poate oferi minorei, pentru creştere şi educare sunt bune, acesta, deşi nu este angajat, realizând venituri din gospodărie, magazinul şi barul pe care îl detine tatăl său, aşa cum arată chiar reclamantul, martora R.A., ascultată în cauză, vecină a acestuia şi cum reiese şi din raportul de anchetă socială depus de Primăria com.B.. Sustinerile pârâtei că prezenta acestui bar lângă minoră este nocivă bunei creşteri a acesteia, nu pot fi retinute, ancheta socială efectuată arătând că în legătură cu functionarea barului nu au fost semnalate niciodată probleme, acesta fiind lipit doar de casă, dar cu intrare separată;
­reclamantul s­a implicat şi anterior divortului în creşterea şi educarea minorelor, după divort ocupându­se corespunzător de minora M.M., aşa cu rezultă din probatoriul administrat. Sustinerile pârâtei cu privire la o eventuală ,,imoralitate” a acestuia nu au fost dovedite, ancheta socială şi martorul audiat, R.A., arătând că acesta este ,,cumsecade” şi are un comportament decent în societate. Cele arătate de martora pârâtei, B.A., cu privire la comportamentul reclamantului nu au fost retinute, martora cunoscând aceste aspecte din spusele pârâtei, aşa cum aceasta declară;
­alături de familia paternă minora se simte bine, manifestând afectiune fată de aceasta;
­minora nu cunoaşte deloc rudele mamei sale, bunicii materni, pe cei cu care ar urma să locuiască şi care îi sunt străini;
­locuinta reclamantului a fost locuinta minorei încă de când s­a născut, iar mutarea ei la locuinta mamei ar presupune nu numai schimbarea unei locuinte ci şi schimbarea localitătii în care a trăit şi crescut minora, cu implicatii majore asupra acesteia, urmând să schimbe totodată şi şcoala la care merge, colectivul de colegi, cadrele didactice, aceasta însemnând şi o despărtire de prietenii săi, ceea ce, dat fiind echilibrul său emotional fragil, evidentiat şi de consultatiile psihologice efectuate, ale căror rezultate au fost depuse la dosarul cauzei, ar duce la urmări grave, negative, asupra dezvoltării ei psiho­sociale şi afective viitoare;
­prin crearea unei stări de stabilitate în căminul în care a crescut şi locuit tot timpul şi alături de persoanele fată de care, în acest moment, simte cea mai puternică afectiune, echilibrul psihic şi emotional al minorei, afectat în urma despărtirii părintilor s­ar putea reface treptat, astfel ca aceasta să poată să reia, la un moment dat şi fără frica de a nu fi mutată împotriva vointei ei, relatiile fireşti cu mama sa.
Având în vedere toate aceste aspecte, interesul superior al minorei este ca locuinta acesteia să fie stabilită la reclamant.
Potrivit art.401 al.1 C.civ., părintii separati de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu aceştia, iar art. 14 din Legea nr. 272/2004 prevede că este în interesul superior al copilului de a mentine relatii personale şi contacte directe cu părintii, rudele, precum şi cu alte persoane fată de care copilul a dezvoltat legături de ataşament. Art. 15 din acelaşi act normativ prevede modalitătile în care se pot realiza relatiile personale, respectiv vizite la domiciliul minorului, găzduirea minorului o anumită perioadă, corespondentă, convorbiri telefonice sau alte forme de comunicare.
Prezenta ambilor părinti în viata copilului lor minor este absolut necesară, indiferent de natura relatiilor dintre părinti, obligatia acestora fiind ca, mai presus de interesele şi problemele dintre ei, să pună interesul minorului.
Pârâta trebuie să încerce să se apropie de minoră pas cu pas, cu tact şi dând dovadă de multă răbdare, să încerce să refacă încrederea minorei în ea, având în vedere că relatia mamă ­fiică este, la acest moment, deteriorată şi afectată puternic de divort şi de încercările repetate ale pârâtei de a lua minora la ea, independent de dorinta acesteia. Apoi, cele două surori au nevoie să se cunoască şi să se apropie una de alta, astfel ca cele două minore să poată trece peste efectele negative ale divortului dintre părintii lor.
Pentru a se realiza însă aceasta, reclamantul trebuie să contribuie şi el crearea unui mediu familial cât mai normal şi echilibrat, să permită pârâtei să viziteze minora, în functie de programul stabilit, să permită acesteia să comunice cu minora telefonic, sau prin alte mijloace de comunicare, ori de câte ori doreşte, să permită ca minora să­şi viziteze mama şi sora, dacă minora îşi va exprima această dorintă, să permită exercitarea normală de către pârâtă a tuturor prerogativelor pe care le presupune autoritatea părintească comună asupra minorei.
Pentru aceste considerente, instanta de fond a stabilit în favoarea pârâtei un program de vizitare al minorei în fiecare zi de sâmbătă şi duminică, de la ora 9,00 la ora 21,00, acesta putând implica vizitarea minorei la domiciliul pârâtului sau ridicarea minorei de la acest domiciliu, în functie de dorinta exprimată în acest sens de minoră.
În ceea ce priveşte cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata unei pensii de întretinere în favoarea minorei, instanta de fond a retinut că potrivit art. 499 Cod civil, tatăl şi mama sunt obligati, în solidar, să dea întretinere copilului lor minor, asigurându­i cele necesare traiului, precum şi educatia, învătătura şi pregătirea sa profesională. În art.529 Cod civil se arată că întretinerea se datorează potrivit cu nevoia celui ce o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti, întretinerea datorată de părinte copilului său putând fi stabilită până la o treime din venitul său lunar pentru doi copii.
Pârâta este angajată în muncă, ca şi profesor suplinitor calificat, realizând venituri de 1213 lei net, aşa cum reiese din Adeverinta nr. 114/06.02.2012 emisă de Şcoala cu clasele I­VII Localitatea P..
Raportat astfel la prevederile legale anterior precizate, coroborat şi cu art. 532 al.1 Cod civ., tinând cont şi de faptul că pârâta mai are un copil minor în întretinere, instanta de fond a stabilit în sarcina acesteia obligatia de a plăti pe seama minorei M.M., născută la data de 05.02.2002 a unei pensii lunare de întretinere în cuantum de 100 lei, de la data introducerii actiunii, respectiv 22.09.2011 şi până la majoratul minorei sau noi dispozitiuni.
Astfel, pentru considerentele arătate şi în baza dispozitiilor legale invocate, instanta de fond a admis cererea reclamantului, conform dispozitivului, cheltuieli de judecată nu au fost acordate, nefiind solicitate.
Prin decizia civilă nr. 205/A din 13.09.2012 a Tribunalului Maramureş, s­a admis în parte apelul declarat de apelanta pârâtă D.N., împotriva sentintei civile nr. 369/13.02.2012 a Judecătoriei Vişeu de Sus care a fost schimbată în parte în sensul că s­a încuviintat ca pârâta apelantă D.N. să aibă legături personale cu minora M.M., născută la data de 05.02.2002, după următorul program:
­în prima şi a treia zi de sâmbătă, de la ora 9,00 la ora 19,00 cu posibilitatea preluării minorei de la locuinta tatălui M.N. şi readucerea ei la tată la finalul programului;
­în a doua şi a patra duminică, de la ora 9,00 la ora 19,00 cu posibilitatea preluării minorei de la locuinta tatălui şi readucerea ei la finalul programului;
­câte o săptămână în perioada vacantei şcolare de iarnă, alternativ de la an la an, în prima săptămână a acestei vacante în anii pari, respectiv în a doua săptămână a vacantei în anii impari, cu preluarea minorei de la locuinta tatălui şi readucerea ei la finalul programului de vizitare;
­în fiecare an, a II­a zi de Paşti, cu posibilitatea preluării minorei de la locuinta tatălui M.N. şi readucerea ei la tată la finalul programului;
­în vacanta de vară, în luna august, cu preluarea minorei de la locuinta tatălui şi readucerea ei la finalul programului;
S­au mentinut celelalte dispozitii ale sentintei atacate care nu contravin prezentei decizii.
Pentru a pronunta această hotărâre, tribunalul a retinut că prin decizia civilă nr. 156 din 23.09.2010 a Tribunalului Maramureş, s­a respins apelul declarat de pârâtul M.N. împotriva sentintei civile nr.1420 din 27.05.2009 a Judecătoriei Sighetu Marmatiei, s­a admis apelul declarat de reclamanta M.N. în contra sentintei civile nr. 1420 din 27.05.2009 a Judecătoriei Sighetu Marmatiei, care a fost schimbată în parte, în sensul că i­au fost încredintate acesteia spre creştere şi educare ambele minore rezultate din căsătoria părtilor, respectiv M.M. născută la data de 5.02.2002 şi M.N. născută la data de 14.06.2005.
Pentru a decide astfel, tribunalul a retinut că despărtirea sotilor le­a afectat pe cele două minore, iar încredintarea lor separată nu a tinut seama de interesul superior al lor. Pentru asigurarea întretinerii relatiei fireşti dintre cele două minore şi pentru echilibrul lor emotional, amândouă trebuie încredintate unui singur părinte.
Astfel, tribunalul a retinut că, la acel moment, apelanta locuia cu minora N. împreună cu părintii ei, într­o locuintă în suprafată de 54 mp, compusă din 2 camere, bucătărie, antreu, cămară de alimente, iluminată electric, încălzire cu lemne, precum şi o anexă formată din o cameră de zi, baie cu apă curentă, grup sanitar şi cămară de alimente.
La rândul său, intimatul locuia împreună cu minora M. la tatăl lui, având conditii bune de trai. Fiind preot, el se deplasa săptămânal timp de câteva zile în localitatea Dragomireşti din judetul Timiş la locul de muncă. În lipsa sa de acasă, minora M. rămânea în grija bunicului patern şi a unchiului, persoane care, deşi sunt devotate şi au afectiune pentru minoră, sentimentele lor nu pot înlocui ocrotirea părintească nemijlocită.
Ambele minore au relevat o atitudine mai permisivă din partea tatălui şi o mai mare severitate din partea mamei. Tribunalul a remarcat în privinta minorei M., existenta unei afectiuni fată de mamă, dar şi încercarea ei de a­şi reprima sentimentele, precum şi nevoia de aprobare din partea tatălui. Minora N. a manifestat tendinta de a copia răspunsurile surorii ei, însă întrebată fiind de aspecte ce tin de locuinta actuală, a arătat că este bine îngrijită şi îi place la grădinita din R..
Raportat la gradul de întelegere al celor două minore, tribunalul a apreciat, la acel moment, că optiunile lor sunt puternic influentate de atitudinea mult mai permisivă a tatălui care prin ea însăşi este suficientă pentru a influenta optiunea unui copil, dar a concluzionat că este în interesul minorelor să fie încredintate mamei spre creştere şi educare.
Având în vedere dispozitiile Legii nr.272/2004, privind protectia şi promovarea drepturilor copilului, instanta de judecată are obligatia să tină cont cu prioritate de principiul interesului superior al copilului la solutionarea tuturor cauzelor privind minorii.
Potrivit prevederilor art. 46 din Legea nr. 71/2011, dispozitiile hotărârilor judecătoreşti privitoare la relatiile personale şi patrimoniale dintre copii şi părintii lor divortati înainte de intrarea în vigoare a Codului civil pot fi modificate potrivit dispozitiilor art. 403 Cod civil, în conditiile în care s­au schimbat împrejurările ce s­au avut în vedere la pronuntarea hotărârii judecătoreşti initiale.
Dincolo de analiza schimbării împrejurărilor de fapt avute în vedere la pronuntarea unei hotărâri de încredintare a unui copil minor unuia sau altuia dintre părinti, în prezent, în conditiile intrării în vigoare a noului Cod civil, o astfel de cerere trebuie analizată şi prin prisma notiunii juridice de „autoritate părintească”, notiune definită de art. 483 Cod civil ca ansamblul drepturilor şi îndatoririlor care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului.
De principiu, procedurile privind autoritatea părintească, încredintarea copiilor şi dreptul de vizitare, inclusiv executarea hotărârii pronuntate cu privire la acestea, necesită un rezultat urgent, deoarece trecerea timpului poate avea consecinte iremediabile asupra relatiilor dintre copil şi părintele care nu trăieşte împreună cu el.
În spetă, prima instantă a retinut că nu există concordantă între situatia juridica a minorei M.M. şi situatia de fapt, întrucât aceasta, deşi a fost încredintată mamei prin hotărârea de divort, locuieşte în continuare, în mod constant, cu tatăl reclamant.
În mod corect prima instantă a retinut că hotărârea judecătorească prin care minorele au fost încredintate mamei nu şi­a produs total efectele şi a atras existenta unei stări de fapt neconforme cu cea de drept, câtă vreme în realitate minora M.M. este îngrijită, crescută şi educată doar de tatăl său.
De asemenea, judicios a subliniat judecătoria că, deşi împrejurările obiective avute în vedere de către instantă cu ocazia încredintării copilului mamei nu s­au schimbat fundamental, faptul că tatăl, părintele fată de care minora a dezvoltat o puternică legătură de ataşament, care­i oferă stabilitate şi echilibru, a renuntat la profesia de preot, nemaifiind nevoit să lipsească de acasă, este o circumstantă semnificativă pentru luarea unei măsuri în privinta locuintei copilului, mai ales în conditiile în relatia acestuia cu mama sa este distantă.
Corect a apreciat prima instantă că interesul superior al copilului, în raport cu dispozitiile art.2 si art.32 din Legea nr.274/2004 este acela de a creşte într­un mediu prielnic şi securizant, iar reluarea relatiilor personale cu mama trebuie făcută în timp şi cu mare grijă, nu fortat, prin punerea în executare silită a hotărârii de încredintare, deoarece copilul nu este un obiect material al obligatiei de a face.
Tribunalul, în consens cu prima instantă, a apreciat că se impune a fi găsită o modalitate de conciliere între părti, prezenta executorului judecătoresc sau a organelor de politie provocând minorei un sentiment de frică fată de mamă, aspect perceput personal atât de prima instantă, cât şi de către tribunal, în urma audierii copilului în camera de consiliu.
Prin urmare, sentimentul de stabilitate şi apartenentă al minorei este un factor important în a decide cu cine să locuiască în continuare, acesta fiind un punct de diferentiere între părinti în conditiile în care nu există o inegalitate între părti din punctul de vedere al mijloacelor materiale de bază, ambii părinti oferind conditii locative corespunzătoare creşterii şi dezvoltării armonioase a minorelor, aspect relevat şi de concluziile anchetelor sociale efectuate în cauză, dar şi de martorii audiati atât de prima instantă cât şi de tribunal.
Aşadar, în spetă au, din punct de vedere decizional, o greutate mai mare circumstantele legate de compatibilitatea emotională dintre părinte şi copil, aptitudinile parentale dezvoltate de­a lungul timpului, stabilitatea afectivă pe care apropierea de unul dintre părinti o creează pentru copil (incluzând aici şi mediul familial dezvoltat în jurul acelui părinte).
Astfel, tribunalul a retinut, atât din concluziile anchetelor sociale efectuate în cauză cât şi din declaratiile martorilor audiati, că minora a resimtit puternic în ultimii doi ani tensiunile majore apărute între reclamant şi pârâtă, manifestând irascibilitate, nervozitate în relatia cu mama.
Acestea trebuie interpretate prin raportare la sustinerile minorei, audiată în camera de consiliu atât de prima instantă cât şi de tribunal, ocazie cu care s­a perceput existenta unei comunicări verbale şi nonverbale adecvată vârstei, dar şi expresivă, evidentiindu­se faptul ca mama este percepută subiectiv de către minoră ca un personaj negativ, emotia fiind refulată de pe planul acesta, al relatiei mamă­copil, aceasta emotie fiind cu încărcătură predominant negativă.
Tribunalul a apreciat, în concordantă cu constatările primei instante, că, fată de situatia actuală a minorei, astfel cum a fost prezentată, luând în considerare şi vârsta sa, se impune ca un criteriu important pentru stabilirea locuintei acesteia să fie capacitatea părintelui de a­i asigura un climat de linişte şi calm, care să îi confere copilului un sentiment de echilibru şi sigurantă, absolut necesar pentru
o buna dezvoltare psihico­afectivă. Capătă relevantă, sub acest aspect, sentimentul de sigurantă pe care tatăl îl oferă copilului, prin referire nu numai la membrii familiei acestui părinte, respectiv bunicul şi unchiul minorei cu care a trăit până în prezent, în comparatie cu rudele mamei pe care aproape că nu le cunoaşte, dar şi la toate celelalte medii, respectiv: şcolar (în prezent, minora M.M. este elevă la Şcoala cu clasele I­VIII B. ­Structura L. ­, având rezultate bune la învătătură, fiind serioasă, conştiincioasă), cel de vecinătate (întrucât schimbarea domiciliului minorei în altă localitate este de natură să afecteze sentimentul de stabilitate, în conditiile în care aceasta aduce după sine ruperea unor relatii de amicitie cu copiii sau persoanele din vecinătatea unde minora locuieşte în prezent), ce configurează în mintea copilului un sentiment de apartenentă.
Or, din punctul de vedere al cuprinsului notiunii de "interes al copilului" raportat şi la considerentele de mai sus, se constată că judecătoria a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în materie, stabilind locuinta minorei la tată.
Prin raportare la prevederile art. 397 din noul cod civil (Legea nr. 287/2009), prima instantă a dispus în mod legal ca autoritatea părintească fată de minora M.M. să fie exercitată în comun de către reclamant şi pârâtă, neexistând vreun motiv întemeiat în sensul art.398­399 din noul cod civil (Legea nr. 287/2009), pentru a dispune altfel.
łinând seama că obligatia morală şi legală de a contribui la întretinerea copiilor lor minori incumbă ambilor părinti, fată de conditiile corespunzătoare unui trai decent oferite în prezent, în contextul în care minora M.M. locuieşte la tată, fiind întretinută în natură de acesta şi având în vedere faptul că apelanta realizează venituri periodice din salariu, ca şi profesor, în baza prevederilor art. 402 raportat la art. 529­530 din noul cod civil (Legea nr.287/ 2009), prima instantă a dispus corect ca apelanta să contribuie la cheltuielile de creştere şi educare a minorei M.M., prin plata unei pensii de întretinere lunară în cuantum de 100 lei, cuantum stabilit conform art. 529 din noul cod civil.
Este nefondată cererea de compensare a obligatiilor de întretinere stabilite în sarcina fiecăruia dintre părinti, căci, pe de o parte, potrivit art. 1618 al.1 lit. c Codul civil compensatia este exclusă când are ca obiect un bun insesizabil, iar pensia de întretinere intră în această categorie conform art. 514 al. 3 Cod civil, iar pe de altă parte, creditorii acestor obligatii sunt diferiti, iar compensatia se poate realiza, aşa cum se desprinde din art. 1616 Cod civil, numai între datoriile reciproce .
Apelanta a mai criticat modalitatea de stabilire a programului de vizitare de către prima instantă apreciind că acesta este prea restrictiv .
Potrivit art. 14 din Legea nr. 272/2004, copilul are dreptul de a mentiune relatii personale şi contacte directe cu părintii, rudele, precum şi cu alte persoane fată de care copilul a dezvoltat legături de ataşament.
Într­adevăr, în contextul disolutiei matrimoniale este importantă păstrarea de către copil a unor relatii cât mai bune cu părintele cu care nu mai locuieşte.
Evident, în cauză se recomandă o abordare echilibrată a dinamicii dezvoltării copilului, care, fără a tulbura un bine actual real, pe planul relationării şi identitătii familiale, necesită prezenta activă a rolurilor masculine şi feminine pentru dezvoltarea sa. Relationarea cu tatăl şi eventuala reconciliere şi dezvoltare a relatiei copilului cu mama sa sunt împreună elemente ideale de dezvoltare, dar şi imperative ale acesteia. Fundamentul demersurilor viitoare trebuie sa fie dat de starea de comoditate afectivă şi sigurantă a copilului, dar şi de nevoia sa de dezvoltare simetrică cu imagini materne ca şi cele paterne, pozitive.
Din probele administrate în cauză, a rezultat că ambii părinti sunt interesati de creşterea minorei, neexistând indicii serioase că prezenta doar a mamei i­ar cauza vreun rău minorei.
Realizarea dreptului pe care mama îl are, de a păstra legături personale cu minora, implică îndeplinirea obligatiei legale de a veghea şi ea la creşterea şi educarea copilului, ce poate fi asigurat prin stabilirea unui program de vizită corespunzător.
Conform art. 401 Cod civil, părintele separat de copilul său, are dreptul de a avea legături personale cu acesta. Dreptul apelantei este în deplină concordantă cu interesul superior al copilului, care la rândul său are dreptul de a beneficia de sprijinul, protectia şi echilibrul emotional, conferite de prezenta figurii materne în viata sa, iar exercitarea acestui drept trebuie să aibă loc în mod firesc şi fără a fi eventual stânjenit de prezenta celuilalt părinte, în acest sens fiind şi dispozitiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 272/2004.
Pentru a fi posibilă crearea şi mentinerea legăturii afective specifice relatiei părinte­copil, părintele căruia nu i s­a încredintat minorul, trebuie să beneficieze de un timp rezonabil pentru exercitarea dreptului său, astfel încât acesta să nu devină unul pur formal.
Programul de vizitare a minorei, stabilit în favoarea apelantei, este insuficient pentru ca raporturile afective dintre aceasta şi copil să fie consolidate. Tribunalul a considerat esential ca programul de vizitare să permită consolidarea unei legături între mama şi copil, în absenta fizică a tatălui, pentru ca M. să ajungă să se comporte firesc, fără teama de a­l supăra pe tatăl său şi pentru a avea posibilitatea să­şi formeze propriile idei şi convingeri, fără influente şi fără a resimti disensiunile dintre părintii săi, comunicarea dintre mamă şi fiică trebuind păstrată şi în cursul anului, fiind în interesul copilului ca mama să o poată vizita şi cu prilejul marilor sărbători de peste an, ori în timpul vacantelor şcolare, aceasta pentru a se ajunge ca relația pe care minora o are cu părintii săi să fie ne­ostilă, să fie regulată, copilul să ştie că poate să­şi acceseze oricare dintre părinte atunci când are nevoie de el.
Astfel, tribunalul a încuviintat dreptul apelantei de a avea legături personale cu minora, după următorul program de vizitare: în prima şi a treia zi de sâmbătă, de la ora 9,00 la ora 19,00; în a doua şi a patra duminică, de la ora 9,00 la ora 19,00, de fiecare dată cu posibilitatea preluării minorei de la locuinta tatălui şi readucerea ei la finalul programului; câte o săptămână în perioada vacantei şcolare de iarnă, alternativ de la an la an, în prima săptămână a acestei vacante în anii pari, respectiv în a doua săptămână a vacantei în anii impari, cu preluarea minorei de la locuinta tatălui şi readucerea ei la finalul programului de vizitare; în fiecare an, a II­a zi de Paşti, cu posibilitatea preluării minorei de la locuinta tatălui M.N. şi readucerea ei la tată la finalul programului; în vacanta de vară, în luna august, cu preluarea minorei de la locuinta tatălui şi readucerea ei la finalul programului.
Fată de considerentele expuse, tribunalul a constatat că sub aspectul stabilirii locuintei minorei M.M., a stabilirii autoritătii părinteşti şi a obligatiei de întretinere, hotărârea primei instante este temeinică, situatia de fapt retinută rezultând şi fundamentându­se pe probele administrate şi legală, prima instantă recurgând la textele de lege corespunzătoare pe care le­a aplicat corect, în litera şi spiritul lor, impunându­se schimbarea sentintei numai sub aspectul programului de vizitare şi, în consecintă, în baza art. 296 Cod procedură civilă, s­a admis în parte apelul declarat împotriva sentintei civile sentintei civile nr. 369 din 13.02.2012, potrivit dispozitivului mai sus mentionat.
Împotriva acestei decizii reclamantul M.N. a declarat recurs, în termen legal, solicitând instantei admiterea recursului, în sensul mentinerii hotărârii instantei de fond, astfel încât minora să păstreze legături personale cu mama ei, fără posibilitatea de a fi dusă la domiciliul acesteia.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că minora a fost supusă de mai multe ori violentelor exercitate cu ocazia executării initiale prin care aceasta a fost încredintată pârâtei, astfel încât la executarea prezentelor hotărâri judecătoreşti minora ar putea să reactioneze în mod neprevăzut şi să­şi pună în pericol viata şi integritatea corporală.
Deşi instanta de apel a dispus efectuarea unei expertize psiho­sociale efectuată de un psiholog pediatru nu se referă la concluziile acesteia care atestă că minorei îi este frică de mama sa, iar cu ocazia ultimei şederi la domiciliul acesteia a fost maltratată.
Dacă se vor lua în considerare toate probele existente la dosar şi mai ales expertiza psiho­socială efectuată în cauză se va putea observa care este situatia afectivă reală dintre minoră şi mama ei şi abia apoi se va putea stabili un program de vizitare şi modalitatea desfăşurării lui.
În opinia reclamantului sunt relevante şi răspunsurile date de minoră care a fost ascultată în repetate rânduri şi care a sustinut mereu că nu doreşte să meargă la domiciliul mamei sale pentru că nu se simte în sigurantă şi este convinsă că nu va fi lăsată să revină la tatăl ei.
Pârâta intimată D.N. a formulat întâmpinare prin care a solicitat instantei respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
În sustinerea pozitiei procesuale, pârâta intimată a arătat că recursul declarat este inadmisibil pentru că se formulează noi cereri în recurs care nu au fost solicitate în apel şi în fond.
De asemenea, recursul este nefondat întrucât părintele separat de copilul său are dreptul de a avea legături personale cu acesta, iar la fondul cauzei reclamantul a solicitat doar un program generic de vizare a minorei, fără arătarea exactă a perioadei de vizită şi a modalitătii concrete de executare a acestui program.
Analizând decizia criticată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Curtea retine următoarele:
La termenul de judecată din data de 22.02.2013, Curtea a invocat exceptia inadmisibilitătii motivelor de recurs care vizează netemeinicia hotărârii atacate, prin reanalizarea stării de fapt şi reaprecierea probelor administrate în cauză de către instanta de recurs, având în vedere că prevederile art. 304 pct. 10 şi pct. 11 C.pr.civ. au fost abrogate prin art. I pct. 1111 şi pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000 exceptie care urmează să fie admisă, motivat pe următoarele considerente:
În reglementarea procedurală actuală, conform art. 304 C.pr.civ., „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situatii, numai pentru motive de nelegalitate.”
Recursul este reglementat ca fiind o cale de atac extraordinară care nu are caracter devolutiv pentru ca instanta astfel investită să treacă la examinarea fondului litigiului, reanalizând probatoriul administrat şi reapreciindu­l, lucru care este firesc câtă vreme cauza a beneficiat de o astfel de cale de atac, în spetă, apelul.
Ori, având în vedere că litigiul a fost supus controlului instantei de apel, cauza fiind analizată sub toate aspectele, recurentul nu mai poate beneficia de acest lucru prin promovarea recursului, această instantă de control judiciar fiind chemată să cenzureze doar aspectele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege.
Deşi formal cererea de recurs nu este motivată în drept, în realitate prin motivarea pe care se sprijină, recursul nu vizează în întregime motive de nelegalitate pentru care o hotărâre poate fi casată sau modificată, ci vizează motive de netemeinicie a hotărârii atacate.
Departe de a cuprinde critici de strictă nelegalitate aduse hotărârii instantei de apel, memoriul de recurs contine, aproape în cvasitotalitatea sa, motive de netemeinicie, fără să facă o analiză a nelegalitătii deciziei instantei de apel, limitându­se practic la o reproducere a stării de fapt a cauzei, o analizare a probatiunii administrate în cauză şi o expunere a relatiilor tensionate dintre părti.
Se constată, aşadar, de către Curte că, în cauză, îşi găseşte incidentă exceptia inadmisibilitătii acestor motive de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, exceptie fundamentată pe împrejurarea că, în marea lor majoritate, motivele de recurs contin critici de netemeinicie a hotărârii recurate, reproduceri ale evolutiei istoricului cauzei, ale relatiei tensionate şi şicanatoare dintre intimată şi minoră, ale stării de fapt, ale probatiunii administrate în cauză, etc., singurul eventual motiv de nelegalitate continut în memoriul de recurs şi care s­ar putea circumscrie punctului 9 al art. 304 C.pr.civ., fiind cel referitor la interesul superior al copilului.
Toate celelalte motive de recurs, referitoare la reproduceri ale stării de fapt, ale probatiunii administrate în cauză, reiterări ale istoricului cauzei, ale relatiilor extrem de tensionate dintre părti, etc., intră sub incidenta exceptiei inadmisibilitătii, întrucât vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, aspecte care s­ar fi încadrat în punctele 10 şi 11 ale art. 304 C.pr.civ., în prezent abrogate.
Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C.pr.civ., prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1­9 C.pr.civ.
În consecintă, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instante au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părti, ori care să tindă la o reapreciere a probatiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanta de recurs fiind tinută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instante şi fiind obligată de a se abtine de la orice reanalizare a probelor deja administrate.
Aşa fiind, Curtea constată că exceptia inadmisibilitătii, invocată din oficiu este fondată, urmând să fie admisă ca atare, cu consecinta neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.
Practic singurul motiv de recurs care vizează nelegalitatea hotărârii atacate este cel referitor la nesocotirea de către tribunal a interesului superior al copilului, motiv care se circumscrie prevederilor art.304 pct.9 C.pr.civ.
Conform art. 401 Cod civil, părintele separat de copilul său, are dreptul de a avea legături personale cu acesta. Dreptul intimatei este în deplină concordantă cu interesul superior al copilului, care la rândul său are dreptul de a beneficia de sprijinul, protectia şi echilibrul emotional, conferite de prezenta figurii materne în viata sa, iar exercitarea acestui drept trebuie să aibă loc în mod firesc şi fără a fi eventual stânjenit de prezenta celuilalt părinte, în acest sens fiind şi dispozitiile art. 16 alin. 1 din Legea nr. 272/2004.
Art. 14 din Legea nr. 272/2004 prevede că, orice copil are dreptul de a mentine relatii personale şi contacte directe cu părintii, rudele, precum şi cu alte persoane fată de care copilul a dezvoltat legături de ataşament. Copilul are dreptul de a­şi cunoaşte rudele şi de a întretine relatii personale cu acestea, precum şi cu alte persoane alături de care copilul s­a bucurat de viata de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior. Părintii sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relatiile personale ale acestuia cu bunicii, decât în cazurile în care instanta decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.
De asemenea, art.2 din Legea nr.272/2004 consacră aplicarea cu prioritate a principiului interesului superior al copilului, care este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligatiile ce revin părintilor şi prevalează în toate demersurile şi deciziile care privesc copii, inclusiv în cauzele solutionate de instantele judecătoreşti.
Modalitatea in care se realizează legăturile personale este descrisă în art. 15 din Legea nr. 272/2004 şi, respectiv, în art. 2 lit. a din Conventia asupra relatiilor personale care privesc copiii de la Strasbourg, ratificată de România prin Legea nr. 87/2007 şi presupune inclusiv vizite şi întâlniri, găzduire, schimb de informatii cu privire la minor.
Din ansamblul acestor dispozitii legale, rezultă că legiuitorul consacră atât dreptul părintelui de a mentine relatii personale cu copilul său, având în vedere că părintele căruia nu i­a fost încredintat minorul are aceeaşi răspundere în ce priveşte creşterea şi educarea copilului, cât şi dreptul copilului care, pentru a­şi dezvolta armonios personalitatea ca viitor adult şi a avea un psihic echilibrat, are dreptul de a mentine legături personale nu numai cu ambii părinti, dar şi cu rudele sale şi cu celelalte persoane cu care a dezvoltat legături apropriate, dat fiind că între drepturile copilului se înscrie şi acela de a creşte în familie.
Conform art. 8 din Conventia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertătilor fundamentale, reclamantului îi este recunoscut şi garantat dreptul la respectarea vietii de familie care presupune în mod primordial dreptul de a mentine legături personale cu minorul.
Potrivit art. 14 alin. 3 din Legea nr. 272/2004, părintii sau un alt reprezentant legal al copilului nu pot împiedica relatiile personale ale acestuia cu bunicii, fratii şi surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s­a bucurat de viata de familie, decât în cazurile în care instanta decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natura a primejdui dezvoltare psihică, fizică sau morală a copilului.
În spetă, dreptul intimatei de a avea legături personale cu copilul său nu poate fi negat, fiind necesar ca acesta să­l poată vedea şi să mentină permanent legătura cu minora.
Pentru a fi posibilă crearea şi mentinerea legăturii afective specifice relatiei părinte­copil, părintele căruia nu i s­a încredintat minorul, trebuie să beneficieze de un timp rezonabil pentru exercitarea dreptului său, astfel încât acesta să nu devină unul pur formal.
Mai mult, legăturile personale cu minora au ca scop consolidarea raporturilor afective dinte părintele la care nu a fost stabilit domiciliul copilului şi acesta din urmă, iar în realizarea efectivă a acestei legături, trebuie să se tină cont de durata de timp în care părintele are legături personale cu minora, de interesul manifestat de părinte în acest sens, de vârsta copilului, de capacitatea sa de a întelege nevoia legăturilor mai strânse cu mama sa, specifică vârstei şi sexului.
Este în interesul minorei, dar şi al părintelui de a avea o viată de familie, deziderat ce se poate realiza numai prin mentinerea legăturilor personale în mod efectiv şi fără nici o ingerintă din partea tatălui minorei. În spiritul bunei­credinte şi al întelegerii, în interesul superior al copilului, ambii părinti trebuie să manifeste o disponibilitate maximă şi o cooperare deplină în creşterea şi dezvoltarea minorei, de aşa manieră încât copilul să se bucure de prezenta, afectiunea, de grija şi de ocrotirea ambilor părinti.
În spetă, programul de vizitare al copilului nu poate fi restrictionat doar la vizitarea copilului de către mama sa, în fiecare zi de sâmbătă şi duminică de la ora 9,00 la ora 21,00, aşa cum a stabilit prima instantă deoarece recurentul nu a dovedit că stabilirea programului de mentinere a legăturilor personale cu minora ar periclita dezvoltarea şi creşterea copilului, din contră, un program extins de vizitare aşa cum a fost stabilit de către instanta de apel şi pentru motivele mai sus arătate, este conform cu interesul superior al acestuia şi este de natură să permită dezvoltarea unei relatii fireşti între copil şi mama sa, precum şi implicarea acesteia din urmă în creşterea şi educatia minorei.
Astfel, în mod legal tribunalul a considerat esential ca programul de vizitare să permită consolidarea unei legături între mama şi copil, în absenta fizică a tatălui, pentru ca minora să ajungă să se comporte firesc, fără teama de a­l supăra pe tatăl său şi pentru a avea posibilitatea să­şi formeze propriile idei şi convingeri, fără influente şi fără a resimti disensiunile dintre părintii săi, comunicarea dintre mamă şi fiică trebuind păstrată şi în cursul anului, fiind în interesul copilului ca mama să o poată vizita şi cu prilejul marilor sărbători de peste an, ori în timpul vacantelor şcolare, aceasta pentru a se ajunge ca relatia pe care minora o are cu părintii săi să nu fie ostilă, să fie regulată, copilul să ştie că poate să se adreseze oricărui părinte atunci când are nevoie de el.
De asemenea, Curtea consideră că, în spiritul bunei credinte şi al întelegerii, în interesul superior al copilului, principial ambii părinti trebuie să manifeste o disponibilitate maximă şi o cooperare deplină, fiind excluse şicanele, de aşa manieră încât copilul să se bucure de prezenta, de afectiunea, de grija şi de creştere din partea părintilor.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că în spetă tribunalul a aplicat în mod corect dispozitiile legale în materie astfel încât nu sunt îndeplinite cerintele prevăzute de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei civile nr. 205/A din 13.09.2012 a Tribunalului Maramureş pronuntată în dosarul nr. 3099/336/2011, pe care o va mentine ca fiind legală.
În conformitate cu prevederile art.316 raportat la art.274 alin.1 C.pr.civ., Curtea va obliga recurentul, aflat în culpă procesuală, să plătească intimatei D.N. suma de 1.100 lei, cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariu avocatial dovedit prin chitantele anexate la dosar.