Simulaţie prin interpunere de persoane. Condiţii legale. Dovada acordului simulator intervenit între cei trei cocontractanţi. Admisibilitatea probei cu martori şi prezumţii în lipsa contraînscrisului (instrumentum). Condiţii legale.

În cazul simulaţiei prin interpunere de persoane, persoanele care încheie actul aparent prevăd, într-o înţelegere secretă, faptul că una din ele nu are calitatea de parte contractantă şi stabilesc cine este adevăratul contractant. Aşadar, părţile actului aparent urmăresc, în mod conştient, ca efectele să se producă faţă de o altă persoană căreia i se asigură anonimatul.

Prin urmare interpunerea de persoane presupune cu necesitate ca la acordul simulaţiei să participe toţi cei trei actori ai săi, astfel încât terţul contractant din actul public să cunoască faptul că a încheiat actul cu o persoană interpusă şi că adevăratul său cocontractant este personajul rămas ascuns privirilor indiscrete ale publicului.

În literatura de specialitate s-a reţinut că din încheierea în formă scrisă a actului public nu se poate trage în mod necesar concluzia că şi actul secret ar fi putut fi încheiat în aceeaşi formă, dimpotrivă forma scrisă a celui dintâi poate fi destinată să asigure aparenţa, iar lipsa de consemnare a acelui din urmă poate fi menită să asigure secretul propriu simulaţiei.

Pe de altă parte - actele care alcătuiesc simulaţia trebuie privite în mod individual, regulile de probă prevăzute de art. 1191 Cod civil aplicându-se fiecăruia dintre ele în mod independent. (F.Baiaş, op. cit. p. 220).

În ceea ce priveşte proba cu martori, aceasta devine admisibilă pentru a proba raporturile juridice dintre părţi chiar peste valoarea de 250 lei, nu numai în ipoteza în care părţile s-au aflat în imposibilitate morală de a preconstitui un înscris - cum e cazul în speţă, ci şi atunci când există un început de dovadă scrisă, or, în speţă, pârâţii au recunoscut la interogatoriu şi s-au depus la dosar înscrisurile prin care au ridicat banii de la bancă, bani trimişi din Suedia de către reclamanţi la data de 23 august 2000, în vederea achitării preţului terenului.

Art. 1191, 1198 şi 1203 Cod civil

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia sub nr. 4125/254/2010 reclamanţii G.D. şi G.C. au solicitat instanţei ca în contradictoriu cu pârâţii C.A., C.M. şi C.E., să constate simulat, prin interpunere de persoane, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4758/27.09.2000 la B.N.P. S.F.E., respectiv, să constate că reclamanţii sunt beneficiarii transferului proprietăţii, adevăraţii cumpărători ai terenului in suprafaţă de 802,50 mp, pentru care au achitat preţul pârâtei C.E.; au mai solicitat constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului construit, edificat pe terenul achiziţionat prin actul simulat, construcţie edificata in baza autorizaţiei emise la data de 20.04.2001.

Reclamanţii au solicitat obligarea paraţilor la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de derularea procesului.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că s-au stabilit in Suedia, dobândind cetăţenia acestei ţări, fără a întrerupe, însă, legăturile cu ţara de origine, România; au precizat că au întreţinut o strânsă prietenie cu familia paraţilor C., la care au locuit în perioada concediilor de odihnă, sprijinul si încrederea reciproca dominând relaţia acestora.

Reclamanţii au mai arătat că, în anul 1999, s-au decis să cumpere un teren în vederea edificării unei locuinţe, iar după ce au comunicat pârâţilor această decizie, au sondat împreună piaţa imobiliara din localităţile 2 Mai si 23 August; convinşi fiind că, în calitate de cetăţeni străini, nu puteau achiziţiona teren în România, reclamanţii au convenit cu pârâţii C. ca terenul să fie cumpărat pe numele lor, iar de coordonarea lucrărilor de execuţie să se ocupe pârâtul C.A.

După identificarea terenului în vecinătatea locuinţei pârâţilor, reclamanţii au purtat negocierile cu vânzătoarea, pârâta C.E., în cursul lunii iunie 2000, prin mandatar, respectiv fiica sa, A.G., iar actul notarial a fost semnat de vânzătoarea C.E. şi pârâtul C.A., potrivit înţelegerii despre care aveau cunoştinţa şi vânzătoarea şi fiica acesteia - care au primit preţul terenului de la reclamanţi.

În drept, reclamanţii au invocat disp. art. 1175, art. 969-970, art. 482 C.civ, art.274 C.pr.civ.

La data de 24.12.2010, pârâta C.E. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea acţiunii reclamanţilor, cu motivarea că pretenţiile acestora sunt justificate; în acest sens, pârâta a arătat că reclamanţii sunt cei care, în cursul lunii iunie 2000, au purtat negocierile cu aceasta prin intermediul fiicei sale, A.G..

Pârâta a recunoscut că actul notarial a fost încheiat între aceasta şi pârâtul C.A., potrivit înţelegerii intervenite între reclamanţi şi pârâţii C., înţelegere despre care aveau cunoştinţă atât pârâta, cât şi fiica sa, cu precizarea că acestea au primit preţul terenului de la reclamanţi, cărora au înţeles să le vândă terenul în litigiu.

Pârâta a mai arătat că imobilul în litigiu aparţine reclamanţilor, care au susţinut financiar lucrările de construire, fiind informaţi de pârâtul C.A. care a urmărit permanent toate fazele de execuţie şi s-a implicat efectiv - potrivit înţelegerii - în coordonarea lucrărilor, prin procurarea de materiale, supravegherea lucrărilor şi chiar munca fizică.

Prin sentinţa civilă nr. 2322/09.09.2011 instanţa a admis acţiunea, în sensul că a constatat simulat contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 4758/27.09.2000 la B.N.P. S.F.E., încheiat între pârâta C.E. în calitate de vânzătoare şi pârâtul C.A., căsătorit cu pârâta C.M., în calitate de cumpărător, contract având ca obiect vânzarea-cumpărarea terenului intravilan în suprafaţă de 802,50 m.p. situat in comuna 23 August, judeţul Constanţa; a constatat dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului-construcţie edificat pe terenul achiziţionat în baza actului simulat, compus din 19 încăperi (living, şase dormitoare, un dressing, două bucătării, trei băi, două holuri, o terasă acoperită, un garaj şi două anexe garaj), în suprafaţă desfăşurată de 242 m.p., cu o valoare tehnică actualizată la stadiul fizic existent la finele anului 2005 în sumă de 282.360 lei şi a obligat pârâţii C.A. şi C.M., în solidar, către reclamanţi, la plata cheltuielilor de judecată în sumă totală de 7.605 lei.

Pentru a hotărî în acest fel, a reţinut instanţa de fond că Parchetul de pe lângă Judecătoria Mangalia a efectuat o primă evaluare a înţelegerii intervenite între părţile litigante. Astfel, soluţionând plângerea penală formulată de reclamanţii G.D. şi G.C. la data de 18.07.2006, împotriva pârâţilor C.A., C.V, şi C.I., pentru săvârşirea infracţiunilor de ameninţare, şantaj şi înşelăciune, Parchetul de pe lângă Judecătoria Mangalia a reţinut următoarele:

Între reclamantul G.D. şi pârâtul C.A. a existat o prietenie mai veche, datând din perioada stagiului militar şi dezvoltată mai târziu între familiile acestora, începând cu anul 1997, când reclamanţii au început să-şi petreacă vacanţele la familia C., în comuna 23 August.

În cursul anului 1999, reclamanţii s-au decis să-şi construiască propria casă în România şi, în acest sens, s-au consultat cu pârâţii C. şi au hotărât să cumpere un teren într-una din localităţile situate în apropierea litoralului românesc, iar după sondarea pieţei imobiliare, s-au hotărât să achiziţioneze terenul în suprafaţă de 800 mp dintr-un lot în suprafaţă de 1.600 mp aparţinând numitei A.G..

Întrucât reclamanţii erau cetăţeni străini, aceştia au convenit ca terenul să fie cumpărat pe numele pârâtului C.A., urmând ca, ulterior, când legislaţia ar fi devenit permisivă, să se procedeze la transferul proprietăţii către adevăratul proprietar.

În perioada efectuării lucrărilor - lucrări în care s-au implicat efectiv pârâtul împreună cu familia sa-, reclamantul şi pârâtul au ţinut legătura permanent, reclamantul fiind informat cu privire la toate fazele de execuţie şi avansând cheltuielile prilejuite de edificarea construcţiei.

În cursul anului 2006, între cele două familii au apărut discuţii care au răcit relaţiile dintre membrii acestora, pârâtul apreciind că reclamanţii sunt nerecunoscători pentru perioada în care i-a găzduit în locuinţa sa şi pentru efortul depus la ridicarea construcţiei; prin urmare, pârâtul i-a cerut reclamantului să îi achite contravaloarea muncii prestate împreună cu membrii familiei sale pe toată perioada edificării construcţiei.

Întrucât sus-numiţii nu s-au înţeles cu privire la suma ce urma a fi achitată pârâţilor pentru munca prestată, fiecare parte apreciind că s-a achitat de datorii pe parcursul anilor, reclamanţii au formulat plângerea penală supusă analizei parchetului.

Coroborând concluziile Parchetului de pe lângă Judecătoria Mangalia cu probele administrate în prezenta cauză şi având în vedere poziţia procesuală a părţilor, instanţa a reţinut că:

În ce priveşte poziţia procesuală a pârâtei C.E., instanţa a constatat că susţinerile acesteia din întâmpinare sunt confirmate de răspunsurile la interogatoriul propus de pârâţii C., astfel încât ipoteza avansată de aceştia din urmă cu privire la conivenţa procesuală care ar exista între pârâtă şi reclamanţi - justificată de vârsta înaintată a acesteia - a fost înlăturată.

În acest context, având în vedere şi poziţia procesuală a pârâţilor în raport cu această probă, instanţa a dat relevanţă mărturisirii pârâtei, ca mijloc de probă a simulaţiei între părţi, urmând a fi coroborată cu celelalte probe administrate în cauză.

Examinând răspunsurile pârâtei C.E. la interogatoriul propus de pârâţii C., instanţa a constatat că aceasta a răspuns punctual la întrebări, manifestând luciditate şi coerenţă în exprimare; astfel, pârâta a arătat că negocierile asupra terenului în litigiu s-au purtat între reclamanţi şi fiica acesteia, A.G., că preţul a fost achitat, într-adevăr, de către pârâtul C.A., dar în numele şi pentru reclamantul G.D. şi că între reclamanţi şi pârâţii C. a existat o înţelegere potrivit cu care pârâţii urmau să cumpere terenul în numele şi pentru reclamanţii G. (cetăţeni străini de origine română), urmând ca, ulterior, să întocmească acte.

Pârâta C. a precizat, cu acelaşi prilej, că de la pârâţii C. cunoştea aspectul că reclamanţii au susţinut financiar lucrările de ridicare a construcţiei, iar pârâtul C. i-a informat permanent pe reclamanţi asupra stadiului de executare a lucrărilor de construire.

În ce priveşte poziţia procesuală a pârâţilor C., instanţa a constatat contradicţiile vădite dintre susţinerile din cuprinsul întâmpinării şi răspunsurile acestora la interogatoriul propus de reclamanţi; astfel, apărarea pârâţilor a acreditat ideea că aceştia au avut iniţiativa achiziţionării terenului, şi nu reclamanţii şi că au beneficiat de sprijinul financiar al reclamanţilor doar într-o foarte mică măsură, în sensul că sumele avansate – care au totalizat suma de 30.000 lei – au fost restituite integral în anul imediat următor acordării împrumutului, iar suma împrumutată a reprezentat doar 10% din valoarea reală a materialelor şi manoperei înglobate în lucrările de construire, dar că între părţi nu s-au încheiat niciodată înscrisuri care să confirme împrumuturile băneşti.

Examinând prezenta cauză prin prisma textelor de lege aplicabile, instanţa a reţinut că între părţile litigante au existat, o lungă perioadă de timp, strânse relaţii de prietenie care au creat condiţiile unei imposibilităţi morale de materializare a înţelegerii intervenite între reclamanţi şi pârâţii C., privind achiziţionarea de către pârâţii C., în numele şi pentru reclamanţii G., a unui teren pe raza comunei 23 August, cu scopul edificării unei case de locuit.

Această convenţie nematerializată într-un înscris a apărut pe fondul unei legislaţii care interzicea cetăţenilor străini cumpărarea de terenuri pe teritoriul României şi era fundamentată pe disp. art. 41 alin. 2 din Constituţia României în vigoare în anul 1991, potrivit cu care „cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor (…)”.

Prin urmare, la epoca la care s-a confecţionat actul public, în speţă, anul 2000, interdicţiile instituite pentru cetăţenii străini în acest sens erau evidente.

Pe fondul acestei legislaţii, contractul de vânzare-cumpărare a intervenit, ca act public, potrivit înţelegerii părţilor, între pârâta C.E. în calitate de vânzătoare şi pârâtul C.A. în calitate de cumpărător.

Pe cale de consecinţă, constatând că reclamanţii sunt beneficiarii transferului proprietăţii asupra terenului in suprafaţă de 802,50 mp, instanţa a constatat, în baza art. 482 C.civ., dreptul lor de proprietate asupra imobilului-construcţie edificat pe terenul achiziţionat în baza actului simulat, compus din 19 încăperi (living, şase dormitoare, un dressing, două bucătării, trei băi, două holuri, o terasă acoperită, un garaj şi două anexe garaj), în suprafaţă desfăşurată de 242 m.p., cu o valoare tehnică actualizată la stadiul fizic existent la finele anului 2005 în sumă de 282.360 lei.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel pârâţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 248 din 3 aprilie 2012 Tribunalul Constanţa a respins apelul pârâţilor C.A. şi C.M. ca nefondat.

Pentru a pronunţa această soluţie Tribunalul Constanţa a reţinut în esenţă că între părţile implicate în conflictul judiciar a intervenit un acord simultan prin interpunere de persoane cu privire la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 802,50 mp situat în localitatea 23 August, judeţul Constanţa, adevăraţii cumpărători ai terenului fiind reclamanţii G.D. şi G.C., iar nu pârâţii C.A. şi C.M. menţionaţi în actul de vânzare-cumpărare aparent.

Tribunalul Constanţa şi-a însuşit situaţia de fapt stabilită prin hotărârea Judecătoriei Mangalia şi după completarea materialului probator a concluzionat că în mod judicios prima instanţă a reţinut că strânsele relaţii de prietenie existente între reclamanţi şi pârâţii C. au creat condiţiile unei imposibilităţi morale de materializare într-un înscris a înţelegerii intervenite între aceste părţi privind identitatea adevăraţilor cumpărători ai terenului din localitatea 23 August, judeţul Constanţa.

S-a concluzionat că prin prisma dispoziţiilor art. 1198 Cod civil şi, pe cale de excepţie de la regula instituită de art. 1191 Cod civil, dovada acordului simulator s-a făcut, în lipsa înscrisului secret nerealizat datorită unei imposibilităţi morale, prin martori şi interogatoriul părţilor, probe ce confirmă fără putinţă de tăgadă că reclamanţii au fost adevăraţii cumpărători ai terenului şi persoanele care au suportat costurile efective pentru realizarea construcţiei.

S-a mai reţinut că legislaţia prohibitivă cu privire la dobândirea unor terenuri în România de către cetăţenii străini, coroborată cu încrederea deosebită pe care reclamanţii au avut-o în prietenii lor din România - familia C., au determinat părţile să nu procedeze la întocmirea unui înscris secret care să materializeze înţelegerea părţilor şi condiţiile în care s-a dobândit terenul şi în care urma a fi realizată construcţia.

Instanţa de apel a reţinut că această interdicţie legală existentă la data încheierii actului aparent, nu se poate transpune într-un motiv de cauzalitate a actului secret din moment ce acţiunea în simulaţie a fost promovată după ce au fost abrogate dispoziţiile legale ce aduceau atingere principiului liberei circulaţii a bunurilor şi persoanelor, caracterul ilicit al acţiunii a dispărut, fiind prevalentă voinţa reală a părţilor contractante şi efectele juridice la care le-a urmărit să se producă în realitate, sens în care s-a invocat şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Decizia civilă nr. 963 din 4 februarie 2004.

S-a mai reţinut că actul simulator este recunoscut de vânzătoarea C.E. care a arătat că negocierile cu privire la vânzarea terenului s-au purtat între G.D. şi fiica sa A.G., iar preţul a fost achitat de pârâtul C.A., dar în calitate de reprezentant al reclamantului G.D., care a expediat pârâtului banii din străinătate, prin intermediul B.C.R. Mangalia.

În ceea ce priveşte sumele de bani trimise de reclamanţi în ţară în contul construcţiei, Tribunalul Constanţa a reţinut că susţinerile apelanţilor pârâţi în sensul că reclamanţii au contribuit la realizarea construcţiei numai cu 30.000 lei vechi sunt contrazise de actele existente la dosar.

Astfel, potrivit înscrisurilor de la dosarul de fond, în perioada 23.08.2000 -01.09.2009, a fost trimisă pârâţilor, prin transfer bancar, suma de 175.1685 koroane suedeze, echivalentul a 19.040 euro.

În afara acestor sume, potrivit înscrisurilor de la dosarul de fond, reclamanţii au împrumutat, în anul 2002, suma de 100.000 koroane (echivalentul a 10.000 de euro) de la societatea comercială a martorului P.N., sumă necesară, potrivit declaraţiei martorului, pentru uşile şi geamurile din termopan executate la Reşiţa, iar în anul 2005, aceeaşi sumă de la acelaşi martor, în vederea montării faianţei, gresiei de interior-exterior, gardului forjat şi cabinei de duş, a materialelor izolaţie pod.

De asemenea, cu înscrisurile depuse la dosarul de fond, reclamanţii au făcut dovada veniturilor realizate, precum şi a tranzacţiilor efectuate, prin transfer bancar, în contul edificării construcţiei.

În ceea ce priveşte trimiterea apelanţilor la sumele pe care le realizau din activităţi comerciale, pârâţii au precizat că realizau venituri considerabile din muncile agricole, dar nu au fost în măsură să precizeze sumele astfel realizate ori suma restituită reclamanţilor în vara anului 2001, primită cu titlu de împrumut pentru achiziţionarea terenului, deşi această sumă reprezintă preţul contractului de vânzare-cumpărare.

De asemenea, pârâţii au confirmat primirea banilor în contul deschis special la dispoziţia acestora, arătând că au restituit reclamanţilor din contravaloarea produselor şi a muncilor agricole realizate în timpul sezonului estival, fără a putea aproxima veniturile realizate anual din aceste munci şi fără a proba vânzarea produselor agricole.

În egală măsură, răspunsurile pârâţilor la interogatoriul propus de reclamanţi contrastează în mod vădit cu declaraţiile date în faţa organelor de cercetare penală, aprecierile acestora în legătură cu banii primiţi de la reclamanţi oscilând între „împrumut” şi „ajutor financiar”.

Din raportul de expertiză efectuat în cauză, instanţa reţine că imobilul-construcţie edificat pe terenul în litigiu este compus din 19 încăperi (living, şase dormitoare, un dressing, două bucătării, trei băi, două holuri, o terasă acoperită, un garaj şi două anexe garaj), în suprafaţă desfăşurată de 242 m.p., cu o valoare tehnică actualizată la stadiul fizic existent la finele anului 2005 în sumă de 282.360 lei.

Potrivit actelor ataşate la dosarul cauzei, în perioada de referinţă (2000 – 2005), veniturile declarate de pârâţii C. au fost derizorii în raport cu valoarea terenului şi a construcţiei în litigiu, respectiv, 4.000.000 lei vechi (400 lei noi), 1.685.000 lei vechi (168,5 lei noi), 1.145.000 lei vechi (114,5 lei noi), 8.000.000 lei vechi (800 lei noi) la nivelul anilor 2000 şi 2001, potrivit declaraţiilor privind veniturile din activităţi independente. Susţinerea apelanţilor că din activităţi agricole ar fi obţinut suma de 85.000 de euro este contrazisă astfel, de înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

În acest context, este incontestabil că facturile depuse, în contraprobă, la dosarul cauzei nu au valoare probatorie sub aspectul ipotezei avansate de pârâţii C., ci se coroborează cu toate celelalte probe, consolidând ideea că aceste facturi au fost achitate din banii avansaţi de reclamanţi cu titlu de contribuţie financiară la realizarea construcţiei.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs pârâţii C.A. şi C.M., care după ce au expus situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi de apel au criticat hotărârea Tribunalului Constanţa sub următoarele aspecte:

1. În mod netemeinic şi nelegal instanţa de apel a revenit asupra probei cu interogatoriul pârâtei C.E., pentru că se impunea a se remarca inadvertenţele dintre cele arătate în cuprinsul întâmpinării (unde a susţinut că a avut cunoştinţă de pretinsa înţelegere existentă între părţile contractante încă de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare) şi răspunsul la interogatoriul administrat în faţa instanţei de fond (unde a afirmat că a aflat despre această înţelegere la o distanţă de 4-5 ani, mai precis după declanşarea situaţiei litigioase dintre părţi).

Instanţa a reţinut că pârâta C.E. a mărturisit că adevăraţii proprietari ai terenului ar fi familia G., deşi aceasta nu a vorbit personal niciodată cu aceştia, nu i-a cunoscut şi nu a primit banii de la intimaţii reclamanţi, preţul terenului fiindu-i înmânat de recurenţi, iar întâmpinările depuse la dosar de către pârâta vânzătoare poartă diverse semnături.

2. În mod netemeinic şi nelegal instanţa de apel a respins solicitările apărătorilor pârâţilor privind suplimentarea probei testimoniale cu încă doi martori, cât şi refacerea probei testimoniale cu martora B.D.F., a cărei audiere a fost solicitată în apel.

Apelanţii pârâţi au solicitat completarea probatoriului mai sus-arătat faţă de depoziţiile contradictorii ale martorilor audiaţi la propunerea lor şi ale martorilor audiaţi la propunerea intimaţilor reclamanţi cât şi în raport de modalitatea absolut părtinitoare şi de o manieră intimidantă în care a înţeles instanţa de fond să administreze proba testimonială a martorei B.D.F., ceea ce a determinat apărătorul ales să formuleze cerere de recuzare împotriva completului de judecată, în temeiul art. 295 alin. (2) Cod procedură civilă coroborat cu art. 292 şi art. 129 alin. (5) Cod procedură civilă.

În raport de probatoriile contradictorii precum şi modalitatea în care acestea au fost administrate în faţa instanţei de fond, cât şi aplecarea excesivă a instanţei de apel asupra conţinutului dosarului penal, în condiţiile în care instanţa de judecată este cea care administrează în mod direct şi nemijlocit probele încuviinţate, recurenţii se află în situaţia unei hotărâri netemeinice şi nelegale, ce se impune a fi casată în integralitate şi trimisă spre rejudecare pentru a se completa probatoriile şi cu proba testimonială, în modalitatea în care a fost solicitată.

3. În mod greşit, Tribunalul Constanţa a reţinut că actul de vânzare-cumpărare este simulat prin interpunere de persoane.

Simulaţia este caracterizată ca fiind o operaţiune juridică unitară, care creează o aparenţă neconformă cu realitatea, prin încheierea concomitentă a două acte juridice; unul public şi mincinos, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate total sau parţial de actul secret şi adevărat, care conţine în sine, acordul, implicit sau explicit, al părţilor de a simula.

Raportat la aceste aspecte, recurenţii consideră ca o condiţie esenţială pentru existenţa simulaţiei este încheierea actului secret, care modifică actul public şi care nu poate să aibă efecte decât între părţile contractante şi succesorii lor universali.

Astfel, sub aspect probator, simulaţia nu poate fi dovedită între părţi decât printr-un contraînscris, care ar modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat.

În cazul simulaţiei prin interpunere de persoane, pretinsă de reclamanţi ar fi incidentă speţei, au calitatea de părţi ale acordului simulatoriu atât semnatarii actului public, cât şi adevăratul beneficiar al dreptului transmis sau constituit în această modalitate, în speţă intimaţii reclamanţi.

În calitate de părţi ale pretinsului acord simulatoriu, intimaţii erau ţinuţi de regulile de drept comun ale probaţiunii din materia actelor juridice, deoarece simulaţia este un complex de acte juridice: pentru acte cu o valoare mai mare de 250 lei, proba cu martori ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă, ca şi aceea cu prezumţii (art. 1191 şi art. 1203 Cod civil), în condiţiile în care prietenia părţilor nu ar fi trebuit apreciată ca o imposibilitate a preconstituirii înscrisului ascuns.

Ori, în speţa dedusă judecăţii, nu a fost perfectat niciodată cu contraînscris care să contrazică actul public, neexistând nicio imposibilitate morală de preconstituire a dovezii scrise (dată fiind absenţa oricărui grad de rudenie).

În ceea ce priveşte susţinerile reclamanţilor, potrivit cărora pretinsa înţelegere intervenită între părţi, referitoare la achiziţionarea imobilului litigios nu a fost materializată într-un înscris în virtutatea „încrederii în respectul cuvântului dat”, precum şi a relaţiilor de prietenie existente între părţi nu pot fi primite câtă vreme concretizarea acesteia presupunea investirea unor importante sume de bani, iar dispoziţiile legale în materie impuneau încheierea actului secret în formă autentică (ad validitatem).

În aceste condiţii este greu de crezut că intimaţii reclamanţi ar fi acceptat realizarea unei astfel de investiţii în lipsa unui contraînscris care să ateste pretinsa înţelegere dintre părţi, încheierea unui astfel de act fiind singura modalitate ce ar fi asigurat o minimă garanţie în vederea protejării dreptului lor de proprietate asupra imobilului în discuţie, constituind singurul mijloc de probă al existenţei unei convenţii intervenite între părţile litigante.

Referitor la aspectele anterior menţionate recurenţii pârâţi susţin că în practica judiciară s-a apreciat că imposibilitatea preconstituirii contraînscrisului nu poate fi dedusă din existenţa unor raporturi bazate pe încredere, subordonare sau deferenţă, deoarece atâta timp cât s-a redactat un înscris, este de presupus că a existat şi posibilitatea procurării contraînscrisului („pandectele Române, 1948, partea I, pag. 55-56; Tribunalul Suprem).

Sub un alt aspect urmează a se observa că deşi pretins a fi persoană interpusă, intimata pârâtă C.E., ce a avut calitatea de vânzător în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4758/27.09.2000 la Biroul Notarului Public S.F.E., a arătat în cuprinsul răspunsului la interogatoriu că apelanţii pârâţii au fost cei care au contactat-o în vederea achiziţionării imobilului teren în suprafaţă de 802,50 mp şi i-au plătit acesteia preţul vânzării.

De altfel, deşi în cuprinsul întâmpinării formulate în cauză, intimata pârâtă C.E. a susţinut că ar fi avut cunoştinţă de pretinsa înţelegere existentă între părţile contractante încă de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare mai sus-menţionat, cu ocazia interogatoriului administrat în cauză, aceasta a arătat că în fapt, a aflat despre aceasta ulterior perfectării actului autentic.

4. Deşi intimaţii reclamanţi au susţinut, iar instanţele de fond şi apel au reţinut împrejurarea că aceştia au susţinut financiar şi urmărit permanent lucrările de execuţie a construcţiei, în cauză nu există nici o probă din care să rezulte, pe de o parte, împrejurarea că familia G. ar fi venit în ţară în altă perioadă a anului decât în sezonul estival; pe de altă parte, singura sumă de bani pentru care s-a făcut dovada trimiterii în ţară, într-un cont deschis pe numele C.A. este suma de 30.000 lei, trimisă în anul 2000.

Instanţele de fond şi apel nu au cercetat implicarea intimaţilor reclamanţi exclusiv în perioada vacanţelor de vară, în condiţiile în care construcţia a fost edificată în extrasezon.

Deşi intimaţii reclamanţi au dovedit că au contractat un împrumut, în cauză nu s-a dovedit că destinaţia exclusivă a acestui împrumut a fost achiziţionarea terenului în discuţie, respectiv edificarea şi amenajarea corespunzătoare a construcţiei aflată pe acest teren; nu s-a dovedit că în perioadele imediat următoare contractării împrumutului în discuţie, intimaţii reclamanţi ar fi trimis sume de bani pârâţilor pentru acoperirea costului construcţiilor.

Instanţele de fond au reţinut în mod netemeinic ca intimaţii reclamanţi au contribuit în mod exclusiv la edificarea construcţiei în litigiu, în condiţiile în care pe de o parte martorii audiaţi în cauză la propunerea noastră au învederat instanţei că pârâtul C.A. a muncit, a angajat muncitori, a supravegheat lucrările de construire şi a lucrat efectiv la ridicarea construcţiei, iar pârâta C.M. a lucrat efectiv alături de soţul ei la edificarea construcţiei şi a preparat zilnic mâncarea pentru muncitori.

Instanţa nu a reţinut nici înscrisurile depuse de pârâţi în dovedirea resurselor financiare afectate edificării construcţiei, nepronunţându-se cu privire la acestea şi nici depoziţiile martorilor audiaţi în cauză la propunerea pârâţilor, aceştia relatând împrejurarea că pârâţii sunt percepuţi în comuna 23 August ca proprietari ai imobilului în litigiu, cu menţiunea că veniturile obţinute din agricultură le-ar fi permis să construiască o asemenea casă.

Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile de nelegalitate invocate de pârâţi, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recursul reprezintă o cale extraordinară de atac, calificată ca atare de lege şi poate fi exercitată numai pentru motivele prevăzute limitativ de art. 304 Cod procedură civilă, motive care, după adoptarea O.U.G. nr. 138/2000 prin Legea nr. 219/2009 se circumscriu exclusiv nelegalităţii hotărârii:

Deoarece motivele de recurs vizează exclusiv nelegalitatea, recursul fiind o cale extraordinară de atac, instanţa de recurs nu are dreptul de a face un control complet al hotărârii atacate ca în cazul apelului ci unul limitat la nelegalitate pentru motivele reglementate expres, legiuitorul înţelegând să excludă din atribuţiile instanţei de recurs controlul oricărei temeinicii, hotărârea pronunţându-se fără posibilitatea readministrării probelor şi fără o nouă judecată în fond, ce implică reanalizarea probelor administrate în cauză.

Situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului, art. 304 Cod procedură civilă impunând exclusiv controlul de nelegalitate.

De aceea, motivele faptice de recurs invocate de pârâţi şi care vizează raporturile de strânsă prietenie dintre părţi în perioada ce a premers încheierea contractului de vânzare-cumpărare a cărui simulaţie s-a cerut a se constata, atitudinea subiectivă a părţilor, inclusiv a vânzătoarei C.E. la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4758/27.09.2000 la B.N.P. S.F.E. şi condiţiile în care s-au purtat negocierile pentru vânzarea terenului şi ulterior pentru edificarea construcţiei reprezintă împrejurări de fapt, stabilite pe baza mijloacelor de probă administrate şi care intră în competenţa exclusivă a instanţelor fondului, cele care sunt chemate să determine faptele deduse judecăţii.

În aceste condiţii, instanţa de recurs are de analizat, sub aspectul legalităţii, dacă asupra situaţiei de fapt determinată de instanţa de fond şi de apel, au fost corect aplicate normele de drept ce reglementează instituţia simulaţiei prin interpunere de persoane.

Or, se constată că în raport de situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond şi care vizează împrejurarea că reclamanţii şi pârâţii datorită relaţiilor de strânsă prietenie existentă anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare în mod judicios Tribunalul Constanţa a reţinut că reclamanţii şi pârâţii s-au aflat într-o imposibilitate morală de preconstituire a unui înscris care să materializeze voinţa reală a părţilor implicate în acordul simulaţiei conform art. 1198 Cod civil.

În lipsa unui înscris care să consemneze înţelegerea secretă a părţilor, Curtea are de analizat dacă există în speţă condiţiile legale reglementate de art. 1198 Cod civil (în vigoare la data perfectării vânzării) pentru a exista o operaţiune de simulaţie prin interpunere de persoane.

Simulaţia este operaţiunea juridică unitară care creează o aparenţă neconformă cu realitatea prin încheierea concomitentă a două acte juridice: unul public şi mincinos ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate total sau parţial, de altul secret şi adevărat, care conţine în sine acordul, implicit sau explicit, al părţilor de a simula.

Or în speţă, în lipsa contraînscrisului, în sensul de instrumentum, iar nu de operaţiune juridică, vânzătoarea C.E. a recunoscut în cadrul interogatoriului propus de părţi, cât şi prin declaraţiile depuse la dosar că a avut cunoştinţă încă din etapa de negociere a vânzării terenului, negociere purtată prin mandatarul său A.G. în calitate de fiică a vânzătoarei că adevăraţii proprietari sunt reclamanţii, cetăţeni străini, vânzătoarea confirmând primirea plăţii de la reclamanţi prin intermediul pârâţilor cumpărători din actul aparent de vânzare-cumpărare, atât în timpul soluţionării acţiunii la fond şi în apel, cât şi în dosarul penal în care recurenţii pârâţi au fost cercetaţi pentru săvârşirea infracţiunii de înşelătorie.

În ceea ce priveşte mărturisirea vânzătoarei C.E. – ca mijloc de probă a simulaţiei între părţi, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă s-a arătat că „fără a contesta valoarea probatorie a acestui mijloc de probă, el trebuie privit cu circumspecţie de către magistraţi şi trebuie să fie apreciat în raport cu alte probe administrate în cauză, pentru a nu se ajunge, ca părţile în acest fel, să realizeze o înţelegere frauduloasă chiar în faţa instanţei” (Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, F. Baiaş, part. 220-221; T.S. sentinţa civilă/decizia civilă nr. 820/1971 în F. Baiaş, op.citată, pag. 221).

În acord cu aceste opinii exprimate în doctrină, şi în jurisprudenţă, Tribunalul Constanţa nu şi-a întemeiat soluţia exclusiv pe mărturisirea vânzătoarei, ci a analizat această probă în ansamblul materialului probator administrat în cauză reprezentând înscrisuri cu privire la posibilităţile materiale ale părţilor din epoca cumpărării terenului şi ulterior din cea a edificării construcţiei, (toate părţile fiind în acord cu privire la scopul pentru care s-a cumpărat terenul şi anume pentru edificarea unei construcţii), interogatorii, declaraţii ale părţilor în faţa organelor de cercetare penală, şi declaraţii de martori, administrate în instanţele de fond şi de apel, completate cu prezumţii rezultate din opoziţia expresă a recurenţilor pârâţi de a fi audiată ca martor fiica vânzătoarei, numita A.G., care a cunoscut toate părţile implicate în acordul simulatoriu, a purtat negocieri cu privire la vânzarea terenului proprietatea mamei sale şi cunoştea cel mai bine raporturile în care se aflau la data negocierii, reclamanţii şi pârâţii.

De subliniat că administrarea probei cu declaraţia acestei martore, rudă de gradul I cu o parte, respectiv cu pârâta vânzătoare, nu era interzisă de lege, dispoziţiile art. 189 Cod procedură civilă având un caracter dispozitiv, iar nu imperativ.

Prin urmare, părţile pot cădea de acord să fie ascultate ca martori şi aceste persoane atunci când ele au cunoştinţă despre faptele ce formează obiectul judecăţii.

Or în speţă, cu privire la aceste sume de bani expediate din Suedia de către reclamanţii, pârâţi nu au negat încasarea lor, dar în referire la titlul cu care le-au încasat, recurenţii pârâţi au oscilat între „împrumut” şi „ajutor financiar”, acreditând ideea că la rândul lor nu au încheiat cu reclamanţii un înscris care să consemneze contractul de împrumut, tocmai datorită relaţiilor de prietenie dintre părţi.

În raport de aceste considerente, în mod judicios Tribunalul Constanţa şi Judecătoria Constanţa au făcut în speţă aplicarea dispoziţiilor art. 1191 Cod civil, apreciind că pentru stabilirea raporturilor reale dintre cele 3 părţi contractante este admisibilă şi proba cu martori.

În consecinţă, în mod judicios Tribunalul Constanţa a reţinut că în speţă reclamanţii au dovedit intenţia comună a părţilor de a simula, altfel spus acordul simulatoriu, ca element esenţial al operaţiunii complexe şi unitare pe care o reprezintă simulaţia.

În ceea ce priveşte actul secret şi dovada acestuia, ca element al probei simulaţiei se impun anumite precizări.

Actul secret este cel care conţine manifestarea de voinţă adevărată, menită să producă integral efectele juridice în vederea cărora a fost emisă. Cu alte cuvinte, el trebuie să contrazică actul public, să înlăture ori să modifice total sau parţial, efectele pe care ar trebui să le producă cel din urmă, nu este însă esenţială existenţa unei stipulaţii exprese în acest sens, fiind suficient ca, din prevederile sale, să rezulte implicit efectele modificatoare pe care le produce asupra actului aparent.

Din punct de vedere al formei, consemnarea actului secret într-un înscris (instrumentum) nu este necesară, fiind suficientă încheierea sa (ca negotium) conform principiului consensualismului, redactarea unui înscris care să constate actul real (negotium) poate avea loc atunci când se urmăreşte preconstituirea unui mijloc de probă, existenţa înscrisului secret nefiind de esenţa simulaţiei.

Între părţi, cărora actul secret le este opozabil - se aplică dispoziţiile dreptului comun al probaţiunii din materia actelor juridice, deoarece simulaţia este un complex de acte juridice; pentru acte cu o valoare mai mare de 250 lei, proba cu martori este inadmisibilă, ca şi cea cu prezumţii (art. 1191 şi art. 1203 Cod civil), cu excepţia cazului în care preconstituirea unui înscris a fost imposibilă (art. 1198 Cod civil), chiar dacă imposibilitatea a fost de ordin moral.

Or, în speţă, aşa cum am arătat în precedent, operaţiunea secretă nu a fost materializată într-un înscris care să dovedească înţelegerea reală cu privire la calitatea reclamanţilor de adevăraţi cumpărători ai terenului, pe de o parte datorită relaţiilor de prietenie şi încredere dintre reclamanţi şi pârâţii C., existând între aceştia o imposibilitate morală de preconstituire a actului (instrumentum), iar pe de altă parte din dorinţa tuturor părţilor participante la acordul simulatoriu de a oculta intenţia lor reală cu privire la persoanele cumpărătoare, care la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu puteau dobândi terenuri pe teritoriul României, datorită faptului că nu aveau cetăţenia română.

Inexistenţa înscrisului secret (instrumentum) nu afectează însă existenţa simulaţiei ca operaţiune juridică complexă, - cât timp s-a dovedit: 1. existenţa actului public, 2. existenţa acordului simulator la care au luat parte toate cele trei părţi implicate, scopul fiind acela de a oculta identitatea adevăraţilor cumpărători, cetăţeni străini care datorită legislaţiei restrictive cu privire la circulaţia juridică a terenurilor, nu puteau dobândi terenuri pentru realizarea unei reşedinţe în România, şi nu în ultimul rând, 3. înţelegerea secretă în care părţile recunoşteau cine sunt adevăraţii cumpărători ai terenului şi care sunt ţinuţi să îşi îndeplinească obligaţia de plată a preţului terenului.

În raport de aceste considerente Curtea concluzionează că instanţele de fond şi de apel, în raport de situaţia de fapt rezultată din interpretarea unui probatoriu complex administrat nemijlocit de instanţe, dar şi faţă de declaraţiile părţilor date în faţa organelor de cercetare penală - situaţie de fapt ce nu mai poate face obiectul controlului instanţei de recurs conform art. 304 pct. 1-9 Cod procedură civilă – au făcut o corectă aplicare la speţă a dispoziţiilor art. 1175 Cod civil, în speţă fiind întrunite toate elementele componente ale operaţiunii juridice invocate de părţile reclamante, respectiv simulaţia prin interpunere de persoane, reclamanţii fiind adevăraţii cumpărători ai terenului de 802,50 mp ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4758/27.09.2000 de Biroul Notarului Public S.F.E.

Un aspect ce se impune a se sublinia este faptul că acţiunea în declararea simulaţiei prin care se cere instanţei de judecată să constate existenţa şi conţinutul actului secret cu scopul de a înlătura actul aparent este distinctă de acţiunea în nulitatea simulaţiei, prin care se urmăreşte sancţionarea operaţiei juridice atunci când simulaţia s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii sau este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri.

În cazul declarării simulaţiei, actul secret va fi menţinut şi va produce efectele sale în toate acele situaţii când a fost încheiat valabil.

În speţă se reţine că instanţa de fond a fost investită exclusiv cu o acţiune în declararea simulaţiei de către reclamanţii G.D. şi G.C., în scopul stabilirii existenţei şi conţinutului actului secret (negotium) care dezvăluia identitatea adevăraţilor cumpărători ai terenului situat în localitatea 23 August, judeţul Constanţa, această acţiune nefiind dublată de o acţiune în nulitatea simulaţiei, situaţie în care prima instanţa nu a fost investită cu verificarea legalităţii celor trei operaţiuni specifice simulaţiei prin interpunere de persoane, respectiv actul public, actul secret şi acordul simulatoriu, situaţie în care nici în recurs aspectele de legalitate ale acestor acte nu fac obiectul controlului judiciar.

În referire la construcţia realizată pe teren, Curtea constată că în raport de dispoziţiile art. 482 şi 489 Cod civil şi avându-se în vedere că adevăraţii cumpărători ai terenului sunt G.D. şi G.C., în speţă devine operantă prezumţia conform căreia proprietarii terenului sunt prezumaţi a fi şi proprietarii construcţiei edificate pe acesta cât timp nu se dovedeşte din contră.

Dispoziţiile art. 489 - 491 Cod civil au ca obiect fie precizarea limitelor materiale ale exercitării dreptului de proprietate asupra unui teren, fie a modalităţilor prin care proprietarul unui asemenea bun poate exercita atributele folosinţei şi dispoziţiei. De asemenea, art. 492 Cod civil (în vigoare la data realizării construcţiei în litigiu) reglementează în primul rând accesiunea în care proprietarul terenului construieşte sau plantează cu materialele sale şi instituie două prezumţii în favoarea acestui proprietar: prezumţia potrivit căreia el a construit pe cheltuiala sa şi prezumţia de proprietate asupra construcţiei.

Acest ultim text, prin sintagma finală „până ce se dovedeşte din contră” este şi o introducere la dispoziţiile art. 493 şi 494 Cod civil, care reglementează situaţiile în care poate fi răsturnată prezumţia conform căreia proprietarul terenului a construit (a plantat) pe cheltuiala sa.

Dacă sunt întrunite elementele de fapt care configurează ipotezele reglementate prin dispoziţiile cuprinse în art. 493 şi art. 494 Cod civil, este răsturnată nu numai prezumţia că lucrarea a fost făcută pe cheltuiala proprietarului ci şi prezumţia de proprietate. Dar, chiar dacă proprietarul terenului nu mai beneficiază de această prezumţie, după ce s-a făcut dovada elementelor uneia sau alteia dintre ipotezele reglementate de aceste dispoziţii legale (art. 493 Cod civil - „Proprietarul pământului care a făcut construcţii (…) cu materiale străine, este dator să plătească valoarea materialelor”; art. 494 Cod civil – „Dacă plantaţiile, construcţiile şi lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ţine pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice…” dacă proprietarul voieşte a păstra pentru dânsul acele plantaţii şi clădiri el este dator a plăti valoarea materialelor şi preţul muncii…”) el poate face dovada că şi-a exercitat dreptul de accesiune, devenind astfel şi proprietarul lucrării.

Textul art. 488 Cod civil pune în evidenţă faptul material al unirii sau al încorporării ca fapt juridic în sens restrâns care produce anumite efecte juridice, situaţie în care în mod corect s-a reţinut că sunt admisibile pentru a dovedi acest fapt juridic, respectiv pentru a răsturna prezumţiile legale mai sus menţionate, toate mijloacele legale de probă, inclusiv expertiza şi interogatorii.

În speţă, instanţele de fond şi de apel au stabilit situaţia de fapt ce privea posibilităţile materiale ale reclamanţilor şi respectiv ale pârâţilor de a suporta în perioada 2000-2008 costurile edificării construcţiei concluzionând că singurii care au investit financiar în această lucrare sunt reclamanţii, în timp ce pârâţii au supravegheat realizarea efectivă a construcţiei şi au angajat muncitorii, plata materialelor şi a manoperei fiind suportată de către reclamanţi. Întrucât situaţia de fapt nu intră sub cenzura instanţei de recurs, în raport de înscrisurile existente la dosar Curtea constată că în mod judicios s-a reţinut că pârâţii nu au răsturnat prezumţia instituită de art. 488 Cod civil.

Astfel se reţine că reclamanţii G. au făcut dovada în faţa instanţelor de fond că au remis pârâţilor în anul 2000 suma de 30.000 lei, iar ulterior conform situaţiei tranzacţiilor bancare au depus în contul deschis la dispoziţia pârâţilor C. o serie de sume de bani (23.08.200-39.575 koroane suedeze; 11.09.2000-40.893 koroane suedeze, 21.05.2001-31.450 koroane suedeze, 08.06.2001-22.455 koroane suedeze, 01.10.2001-25.733 koroane suedeze şi la 01.09.2003-15.059 koroane suedeze) ce totalizează echivalentul a 19.040 euro.

La aceste sume tranzacţionate prin bancă s-au adăugat sumele transmise în anul 2001 lui C.A. la Bucureşti printr-un mandatar persoană fizică, potrivit declaraţiei martorului S.M., cât şi sumele de bani plătite direct de reclamanţi pentru lucrările de achiziţionare şi montare a parchetului, realizarea podelei izolatoare, martorii audiaţi în cauză declarând că au efectuat diferite lucrări la imobil, şi au negociat plata acestor lucrări fiind plătiţi ulterior direct de către reclamanţii care au supervizat toate lucrările de finisare a locuinţei, şi au fost recunoscuţi de către muncitori ca şi proprietari ai construcţiei.

Spre deosebire de reclamanţi care au făcut dovada că au contractat în perioada realizării acestei construcţii o serie de credite în Suedia (la 30 mai 2002 - 11.000 euro, - sumă plătită de reclamanţi firmei din Reşiţa care a executat uşile şi geamurile de PVC; la 16 iunie 2005 - 100.000 koroane suedeze, echivalentul a 11.000 euro, suma folosită pentru achitarea manoperei montajului gresiei şi faianţei şi pentru realizarea instalaţiei electrice), s-a reţinut că pârâţii nu au dispus niciodată de sumele de bani necesare unei astfel de investiţii evaluată la 85.000 euro, singurele venituri din muncile agricole şi din sume modice împrumutate de la vecini fiind disproporţionate în raport de valoarea lucrărilor. Potrivit evidenţelor Administraţiei Financiare 23 August, veniturile pârâţilor în perioada edificării construcţiei 2000-2006 au fost în valoare de 3.400 lei conform declaraţiei de impunere pentru anul 2000, respectiv 2004, şi deşi pârâţii au susţinut că au vândut importante cantităţi de produse agricole, pe care le obţineau din cultivarea unui teren agricol de 10-12 hectare, nu au putut proba vânzarea acestora, existenţa unor contracte de livrări de cereale, din care să rezulte sumele de bani necesare pentru realizarea unei investiţii de asemenea valoare.

În raport de aceste probe administrate în cauză în faţa instanţelor de fond şi de apel, Curtea constată că pârâţii nu au răsturnat prezumţia de proprietate instituită de legiuitor în beneficiul proprietarului terenului, intimaţii reclamanţi fiind singurii care au suportat costul materialelor de construcţie şi al lucrărilor realizate la imobilul din localitatea 23 August, judeţul Constanţa.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul pârâţilor.

În baza art. 274 Cod procedură civilă, constatând că recurenţii au căzut în pretenţii, obligă recurenţii pârâţi la plata sumei de 7.344 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi, reprezentând contravaloare onorariu avocat (3.850 lei) contravaloarea biletelor de avion tur-retur Suedia - România pentru deplasarea realizată în timpul recursului.

Respinge cererea de acordare a venitului nerealizat (3.279 lei pentru G.D. şi 2.540 lei pentru G.C.) în perioada în care intimaţii pârâţi au fost prezenţi în România în vederea judecării cauzei, reţinându-se că a fost formulată o astfel de cerere, după închiderea dezbaterilor, prin notele scrise depuse în termenul de pronunţare, iar înscrisurile depuse în susţinerea acestei cereri sunt înscrisuri noi, necomunicate părţilor adverse, şi cererea nu a făcut obiectul unor dezbateri contradictorii.

Nimic nu împiedică însă părţile interesate să solicite aceste drepturi pe calea unei acţiuni separate.

Decizia civilă nr. 629/C/19.09.2012

Dosar nr. 4125/254/2010

Judecător redactor Mihaela Popoacă