Revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei. Procedura la instanţa de executare.
C. pr. pen., art.
447, art. 460
În condiţiile în care tribunalul a judecat apelul condamnatului
fără a cita în cauză şi iniţiatorul cererii de revocare a suspendării sub
supraveghere a executării pedepsei, respectiv Serviciul de Probaţiune de pe
lângă Tribunalul Harghita, căruia nu i s-a dat astfel posibilitatea să pună
concluzii cu privire la apelul declarat, procedura fiind în acest caz
contencioasă, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 375 alin. 2
C.pr.pen., ceea ce atrage, conform art. 197 alin. 2 C.pr.pen., nulitatea hotărârii atacate.
Secţia
penală şi pentru cauze cu minori şi de familie
Decizia
penală nr. 106R/10 februarie 2012
Prin Decizia penală ner.103 din 6 decembrie 2011, Tribunalul
Harghita a admis apelul declarat de apelantul D.A. (împotriva Sentinţei penale
nr. 517 din data de 3 mai 2006 pronunţată de Judecătoria Miercurea Ciuc în
dosarul nr. 532/2006.
S-a desfiinţat sentinţa atacată şi rejudecând cauza:
S-a respins sesizarea Serviciului de Probaţiune de pe lângă
Tribunalul Harghita privind revocarea suspendării executării pedepsei de 3 ani
închisoare aplicată condamnatului D.A. prin sentinţa penală nr. 526 din data de
26 aprilie 2004 a Tribunalului Harghita.
S-a admis cererea apelantului D.A.. S-a suspendat executarea
Sentinţei penale nr. 517 din data de 3 mai 2006 pronunţată de Judecătoria
Miercurea Ciuc şi a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 575 din
16 mai 2006 emis de Judecătoria Miercurea Ciuc până la soluţionarea definitivă
a cauzei. S-a dispus punerea de îndată în libertate a condamnatului dacă nu
este arestat în altă cauză.
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor art.192 alin.3 C.pr.pen.
Pentru a pronunţa această
hotărâre, Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 517 din data de 3 mai 2006 Judecătoria
Miercurea Ciuc a admis sesizarea Serviciului de Probaţiune de pe lângă
Tribunalul Harghita şi a dispus revocarea suspendării sub supraveghere a
executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată condamnatului D.A. prin
sentinţa penală nr. 526 din data de 26 aprilie 2004 a Judecătoriei Miercurea
Ciuc. Condamnatul a fost obligat să plătească statului suma de 80 lei
cheltuieli judiciare.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a
reţinut următoarele:
D.A. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare şi în baza
art. 86 indice 1 Cod penal s-a dispus suspendarea condiţionată a executării
pedepsei, sub supraveghere, pe durata unui termen de încercare de 5 ani.
Pentru supravegherea inculpatului a fost desemnat Serviciului de
Probaţiune de pe lângă Tribunalul Harghita, unde inculpatul avea obligaţia să
se prezinte în prima zi lucrătoare a fiecărei luni.
După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deşi la prima
înfăţişare condamnatul a fost încunoştinţat despre obligaţiile pe care le are
şi despre programul de supraveghere acesta s-a prezentat sporadic, lipsind de
la mai multe convocări.
Prin această omisiune condamnatul cu rea credinţă nu a respectat
principala obligaţie, pe care o are, aceea de a se prezenta la termenul
stabilit de instanţă la Serviciului de Probaţiune cu consecinţe directe şi
asupra celorlalte măsuri de supraveghere.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel peste termen
condamnatul D.A.. În motivarea apelului condamnatul a arătat că nu a fost citat
la domiciliul său din Spania, unde se stabilise din anul 2005 astfel că se
impune rejudecarea cauzei de către prima instanţă. De asemenea, apelantul arată
că nerespectarea obligaţiilor de supraveghere nu a fost urmarea relei-credinţe
ci a faptului că a plecat din ţară în Spania unde şi-a creat o situaţie
materială şi socială stabilă.
Apelantul a solicitat, totodată, suspendarea executării hotărârii
primei instanţe.
Instanţa de apel a reţinut următoarele:
Instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere are ca
premisă constatarea că scopul pedepsei poate fi atins şi fără privare de
libertate. Celui condamnat i se impun măsuri şi obligaţii pentru a putea fi
verificate mijloacele sale de trai, pentru a şti în permanenţă locul în care se
află şi unde locuieşte şi pentru a supraveghea, în general, reintegrarea sa
socială. Contactul cu serviciul de probaţiune după periodicitatea stabilită nu
este un scop în sine.
Omisiune de contact cu serviciul de probaţiune nu poate fi
prezumată a avea la bază reaua-credinţă a celui condamnat. Reaua-credinţă
trebuie dovedită prin indicarea acelor împrejurări care demonstrează că cel
condamnat a avut posibilitatea de contact dar a evitat cu intenţie acest
contact în scopul eludării măsurilor de supraveghere.
S-a apreciat că în cauză nu există dovada relei-credinţe şi
această împrejurare nu poate fi constatată pe baza datelor existente. În mod
evident deplasarea condamnatului în Spania creează o situaţie care îngreunează
contactul cu serviciul de probaţiune. Nedepunerea unor diligenţe suficiente din
partea condamnatului sau neglijenţa acestuia în respectarea termenelor şi
condiţiilor de contact nu poate fi calificată drept rea-credinţă. Mai mult, în
prezent condamnatul lucrează în Spania cu contract de muncă pe perioadă
nedeterminată, dovedind stabilitate materială, susţinând de asemenea că familia
sa locuieşte cu el. Toate aceste împrejurări nu au fost infirmate, iar
reaua-credinţă a condamnatului nu a fost demonstrată nici în faţa instanţei de
fond şi nici în prezent.
În ce priveşte cererea de suspendare a executării
hotărârii primei instanţe, tribunalul a găsit-o întemeiată. Nu a fost invocat
nici un argument pentru care apelantul să nu beneficieze de efectul suspensiv
al apelului, la fel ca în cazul apelului exercitat în termen.
Împotriva acestei decizii a
declarat, în termen legal, recurs Serviciul de Probaţiune de pe lângă
Tribunalul Harghita care a solicitat casarea deciziei atacate deoarece nu a
fost citat în cauză, Serviciul de Probaţiune fiind lipsit de dreptul de a-şi
susţine cererea iniţială.
Examinând decizia atacată
prin prisma motivelor de recurs
invocate şi în limitele investirii, instanţei de control judiciar va admite
recursul declarat pentru următoarele considerent:
Tribunalul Harghita a judecat apelul condamnatului fără a cita în
cauză şi iniţiatorul cererii principale, respectiv Serviciul de Probaţiune de
pe lângă Tribunalul Harghita, căruia nu i s-a dat astfel posibilitatea să pună
concluzii cu privire la apelul condamnatului, procedura fiind în acest caz
contencioasă.
Astfel, Tribunalul Harghita a încălcat dispoziţiile art.375 alin.2
C.pr.pen., ceea ce atrage, conform art.197 alin.2 C.pr.pen., nulitatea
hotărârii atacate.
În consecinţă, în baza art.38515 pct.2 lit.c C.pr.pen., vom admite recursul
declarat, vom casa integral decizia atacată
şi, în baza art.281
alin.3 C.pr.pen., vom trimite cauza pentru rejudecare în recurs la
Curtea de Apel Tg-Mureş, ca instanţă competentă.
Notă (judecători Mihaela Vasiescu, Ioan Gârbuleţ): Această cauză
ridică mai multe probleme de drept şi anume: în ce măsură serviciul de
probaţiune de pe lângă tribunal are calitate procesuală de a sesiza instanţa cu
o cerere de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere; dacă
este necesară citarea serviciului de probaţiune într-o astfel de cauză; dacă
serviciul de probaţiune poate formula o cale de atac cu privire la o astfel de
hotărâre şi care este procedura după care se judecă o astfel de cerere sau
sesizare.
1. Potrivit
art. 11 din Ordonanţa nr. 92 din 29 august 2000 privind organizarea şi funcţionarea
serviciilor de probaţiune4,
serviciile de probaţiune au următoarele atribuţii:
a) supraveghează respectarea de către persoana condamnată a
măsurilor prevăzute la art. 863 alin. 1 lit. a) - d) din Codul penal;
b) supraveghează executarea obligaţiilor impuse condamnatului de
către instanţă, prevăzute în art. 863 alin. 3 lit.
a) - f) din Codul penal;
c) supraveghează executarea obligaţiilor
impuse minorului de către instanţă, prevăzute în art. 103 alin. 3 lit. a) - c)
din acelaşi cod;
d) întocmesc, la cererea organelor de urmărire penală şi a
instanţelor de judecată, referate de evaluare cu privire la persoanele
prevăzute la art. 1 sau cu privire la inculpaţi;
e) colaborează cu instituţiile publice în vederea executării
măsurii obligării minorului la prestarea unei activităţi neremunerate într-o
instituţie de interes public;
e1) iniţiază şi derulează programe speciale
de reinserţie socială pentru persoanele condamnate la pedeapsa închisorii, a
căror pedeapsă a fost graţiată total prin lege, precum şi pentru minorii care
au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, faţă de care a fost înlăturată
prin lege măsura educativă a internării într-un centru de reeducare;
f) desfăşoară, la cerere, activităţi de consiliere individuală a
infractorilor în ceea ce priveşte comportamentul social, de grup şi individual;
g) iniţiază şi derulează programe speciale de protecţie, asistenţă
socială şi juridică a minorilor şi tinerilor care au săvârşit infracţiuni;
h) iniţiază şi derulează, împreună cu voluntarii şi reprezentanţii
societăţii civile, precum şi cu organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale
române şi străine, programe de resocializare a persoanelor prevăzute în art. 1
şi în art. 3 alin. (2) care au solicitat să participe la aceste programe, pentru
sprijinirea acestora în respectarea condiţiilor impuse de instanţa de judecată
şi pentru reintegrarea lor socială;
i) colaborează cu instituţiile publice şi private, precum şi cu
persoanele fizice şi juridice din raza lor de competenţă, în vederea identificării,
după caz, a locurilor de muncă disponibile, a cursurilor şcolare, precum şi a
celor de calificare sau recalificare profesională;
j) orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Prin urmare, din aceste dispoziţii legale, se observă că serviciul
de probaţiune nu are atribuţii de sesizare a instanţelor de judecată şi în
consecinţă nu are calitate procesuală în astfel de cauze.
Potrivit art. 38 din H. G. nr. 747 din 9 iulie 2008 pentru modificarea şi
completarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului
nr. 92/2000 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de probaţiune5, în cazul în care consilierul de probaţiune constată
neîndeplinirea măsurilor şi/sau obligaţiilor impuse persoanei condamnate de
către instanţă, prevăzute la art. 863 alin. 1 şi 3
din Codul penal, întocmeşte un raport care cuprinde un rezumat al procesului de
supraveghere şi face menţiuni cu privire la dovezile prin care se constată
încălcarea obligaţiei.
Raportul întocmit potrivit alin. (1) împreună cu dovezile în copie
vor fi înaintate spre informare şefului serviciului de probaţiune care, atunci
când consideră necesar, va sesiza judecătorul delegat la compartimentul de
executări penale, care va proceda potrivit legii.
În cazul în care şeful serviciului de
probaţiune apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru sesizarea
instanţei în vederea revocării suspendării, respinge în scris şi motivat, în
termen de 30 de zile, propunerea consilierului de probaţiune.
Dacă, pe perioada supravegherii, persoana supravegheată săvârşeşte
o altă infracţiune, instanţa de judecată poate solicita serviciului de
probaţiune care a exercitat supravegherea referatele de evaluare prevăzute la
art. 13 alin. (1).
Aşadar, din aceste prevederi legale rezultă în mod neechivoc că
serviciul de probaţiune nu poate sesiza instanţa de judecată, ci doar întocmi
un raport, care va cuprinde un rezumat al procesului de supraveghere şi va face
menţiuni cu privire la dovezile prin care se constată încălcarea obligaţiei, pe
care îl înaintează spre informare şefului serviciului de probaţiune care,
atunci când consideră necesar, va sesiza judecătorul delegat la compartimentul
de executări penale, care va proceda potrivit legii.
Este adevărat că art. 38 din Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor
Ordonanţei Guvernului nr. 92/2000, înainte de modificarea din anul 2008,
prevedea că în cazul în care consilierul de reintegrare socială şi supraveghere
constată neîndeplinirea obligaţiilor impuse persoanei condamnate de către
instanţă, prevăzute la art. 863 alin. 3 din Codul penal, înştiinţează
şeful serviciului de reintegrare socială şi supraveghere, care sesizează
instanţa de judecată, însă având în vedere normele de drept procesual penal şi
ierarhia actelor normative, nu se poate susţine cu argumente pertinente ca
serviciul de probaţiune, în vechea reglementare, avea calitate procesuală de a
sesiza instanţa de judecată, trecându-se astfel peste dispoziţiile din Codul de
procedură penală.
Potrivit art. 447 alin. 1 C. pr pen., asupra revocării sau anulării
suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute în art. 83 ori în art.
85 din Codul penal sau a suspendării executării pedepsei sub supraveghere
prevăzută în art. 864 ori în art. 865 din Codul penal se pronunţă, din oficiu sau la sesizarea
procurorului, instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea
ce ar putea atrage revocarea sau anularea.
Aşadar, textul de lege citat este extrem de clar în această
privinţă, cererea de revocare sau anulare a suspendării condiţionate a
executării pedepsei sau a suspendării executării pedepsei sub supraveghere
poate fi făcută numai de procuror sau instanţa se poate sesiza din oficiu.
Potrivit art. 131 alin. 1 din Constituţia României, în activitatea
judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi
apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, iar
conform art. 63 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, procurorii au
următoarele atribuţii:
a) efectuează urmărirea penală în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege şi participă, potrivit legii, la soluţionarea conflictelor
prin mijloace alternative;
b) conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a
poliţiei judiciare, conduce şi controlează activitatea altor organe de
cercetare penală;
c) sesizează instanţele judecătoreşti
pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii;
d) exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
e) participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;
f) exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în
condiţiile prevăzute de lege;
g) apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, ale
persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în
condiţiile legii;
h) acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub
coordonarea ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale
a statului;
i) studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea,
elaborează şi prezintă ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării
acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu;
j) verifică respectarea legii la locurile de deţinere
preventivă;
k) exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Deci, procurorul, reprezentând interesele generale ale societăţii
şi fiind apărătorul ordinii de drept, precum şi în virtutea atribuţiilor sale
stabilite prin lege, poate sesiza instanţa de judecată cu o cerere de revocare
a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
De asemenea, în acest caz, legiuitorul a stabilit că sesizarea se
poate face şi din oficiu. Sarcina efectivă de a sesiza instanţa îi revine
judecătorului care are atribuţii privind activitatea compartimentului de
executări penale. Acest lucru rezultă în mod expres din dispoziţiile art. 419
alin. 2 C. pr. pen. şi art. 27 lit. d) din Regulamentul de ordine interioară al
instanţelor judecătoreşti, care prevăd că judecătorul delegat la acest
compartiment are şi atribuţia de a sesiza instanţa de executare în cazul în care,
cu prilejul punerii în executare a hotărârii sau în cursul executării, se
iveşte vreo nelămurire ori împiedicare.
Prin urmare, faţă de considerentele expuse, sesizarea instanţei de
executare cu o cerere de revocare a suspendării executării pedepsei sub
supraveghere cu privire la nerespectarea obligaţiilor de supraveghere
instituite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, se putea face doar de
către procuror sau de către judecătorul care avea atribuţii privind activitatea
compartimentului de executări penale, nicio altă persoană sau instituţie
neavând calitate procesuală în acest caz.
2. Procedura
de judecată a cererii de revocare a suspendării executării pedepsei sub
supraveghere are loc în conformitate cu dispoziţiile art. 460 C. pr.
pen. Potrivit acestui text de lege,
preşedintele instanţei dispune citarea părţilor interesate şi ia măsuri pentru
desemnarea unui apărător din oficiu, în cazurile prevăzute de lege, condamnatul
arestat fiind adus la judecată, iar prezenţa procurorului este obligatorie.
Aşadar, în astfel de cauze nu se impune citarea serviciului de
probaţiune, întrucât acesta nu are vocaţie să compară în instanţă.
Este adevărat, aşa cu se susţine în speţa prezentată, că este
vorba despre o procedură contradictorie, însă contradictorialitatea se poartă
între procuror, care aşa cum arătam mai sus reprezintă interesele generale ale
societăţii şi a cărui prezenţă este obligatorie la proces, şi condamnat care de
asemenea trebuie citat, iar dacă este arestat, trebuie adus în mod obligatoriu
la judecată.
Astfel, serviciul de probaţiune are
obligaţia de a înştiinţa judecătorul delegat asupra neîndeplinirii de către cel
condamnat a măsurilor şi a obligaţiilor stabilite prin hotărârea de condamnare,
el nu are însă nici legitimatio ad processum, nici legitimatio ad
causam.
3. Serviciul
de probaţiune, neavând calitate procesuală în cauză şi nefiind parte în proces,
nu poate formula recurs, întrucât interesele sale legitime nu au fost vătămate
prin hotărârea de respingere a cererii de revocare a suspendării sub
supraveghere a executării pedepsei, în acest caz posibilitatea de a formula o
cale de atac ordinară având-o doar procurorul şi condamnatul.
Prin urmare, în speţa prezentată, instanţa de recurs în mod greşit
a admis recursul serviciului de probaţiune şi a dispus rejudecarea cauzei, în
condiţiile în care soluţia corectă era aceea de respingere a acestuia ca
inadmisibil, întrucât serviciului de probaţiune nu avea dreptul de a declara
recurs.
De asemenea, în mod greşit instanţele au dispus citarea
serviciului de probaţiune, atâta timp cât acesta nu poate compărea în proces,
interesele generale ale societăţii şi ordinea de drept fiind apărate de
procuror. În orice caz, în opinia noastră, sesizarea serviciului de probaţiune
privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere a
condamnatului trebuia respinsă de către instanţa de executare la primul termen,
pentru lipsa calităţii procesuale active, indicând în motivarea hotărârii cine
poate formula o astfel de cerere sau sesizare.
Mai mult, instanţa de
recurs, în urma admiterii căii de atac şi casării hotărârii cu trimitere spre
rejudecarea recursului la curtea de apel, nu a ţinut seama nici de dispoziţiile
imperative ale art. 27 pct. 3 C. pr. pen., aşa cum au fost modificate de art. XVIII
pct. 5 din Legea nr. 202/2010, privind unele măsuri pentru accelerarea
soluţionării proceselor6, care atribuie tribunalului competenţa funcţională de judecare a
recursurilor îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în
materia executării hotărârilor penale. În lumina acestor dispoziţii legale,
având în vedere şi prevederile art. XXIV alin. 3 din Legea nr. 202/2010,
rejudecarea recursului trebuia să aibă loc în faţa Tribunalului Harghita şi nu
în faţa Curţii de Apel Tg.-Mureş. | 
