Recurs. Soluţii. Casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Cazuri

Recurs. Soluţii. Casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Cazuri

C. pr. pen., art. 38515 pct. 2 lit. c

Aşa cum rezultă din actele de la dosar filele 12-14, partea vătămată a fost internată la Clinica de Chirurgie Oro-Maxilo-Facială Tg. Mureş în perioada 11.07.-14.07.2009, 16.09.-21.09.2009, 23.07.-28.07.2009. În ipoteza în care partea vătămată a fost internată în spital, prima instanţă trebuia să clarifice latura civilă şi faţă de unitatea spitalicească ce a acordat îngrijirile medicale. Neprocedând în acest fel, în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 21 Cod procedură penală, caz de casare ce duce la aplicarea art.38515 pct.2 lit.c Cod procedură penală, respectiv la casarea hotărârii primei instanţe şi rejudecarea cauzei de către această instanţă.

Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie

Decizia penală nr. 332/R/11 aprilie 2012

Prin sentinţa penală nr.119 din 20.10.2011 pronunţată de Judecătoria Târnăveni în dosarul nr.154/323/2011 în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a C.pr.pen. raportat la art. 10 lit. c C. pr. pen., a fost achitat pe inculpatul P.A.I., pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 al. 1 Cpen.

În temeiul art. 346 al. 3 C.pr.pen., a fost respinsă ca nefondată acţiunea civilă exercitată de partea vătămată O.C.I.

În temeiul art. 192 al. 1 pct. 1 lit. b C.pr.pen., a fost obligată partea civilă la plata sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a hotărî în acest sens instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 763/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Târnăveni, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului P.A.I. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 al. 1 C.pen.

În fapt, s-a reţinut că în seara zilei de 10.07.2009, învinuitul P.A.I. împreună cu numiţii G.G.C., C.L.E., S.A.B. şi Z.D.C. s-au deplasat la discoteca din loc. Seleuş unde au consumat băuturi alcoolice până la ora 03:00 când organizatorul discotecii le-a solicitat să părăsească localul. Pe fondul consumului de băuturi alcoolice, grupul de persoane indicat a devenit recalcitrant la anunţul de închidere a discotecii, generându-se o altercaţie între aceştia şi un alt grup de persoane printre care se afla şi O.A.V., vărul părţii vătămate şi B.C.. Altercaţia a continuat şi după ce persoanele menţionate au fost evacuate din local iar la un moment dat situaţia a degenerat, cele două grupuri aplicându-şi reciproc lovituri. În acel moment a intervenit partea vătămată O.C.I., cu intenţia de a aplana conflictul, acesta fiind lovit în zona feţei cu lovituri de pumn de către învinuitul P.A.I., fiind despărţiţi ulterior de alte persoane.

Din conţinutul certificatului medico-legal nr. 2770/31.07.2009 eliberat de Institutul de Medicină Legală din Târgu Mureş a rezultat că partea vătămată O.C.I. a suferit o fractură mandibulară dublă paramediană stângă şi angulară dreaptă respectiv o luxaţie parţială, acest traumatism cranio-facial fiind provocat de un act de agresiune prin loviri directe cu un corp dur contondent, leziunile putând data din ziua de 11.07.2009. S-a concluzionat că pentru vindecare au fost necesare un nr. de 70-80 zile de îngrijiri medicale.

Analizând actele dosarului de faţă şi materialul probator administrat în cauză, instanţa a reţinut următoarele:

În seara zilei de 10.07.2009, în localul din sat Seleuş, com. Zagăr, jud. Mureş a avut loc un conflict între inculpatul P.A.I. şi numiţii G.G.C., C.L.E., S.A.B. şi Z.D.C. pe de o parte, respectiv partea vătămată O.C.I. şi numiţii O.A.V. şi B.C., pe de altă parte. Conform datelor menţionate în certificatul medico-legal nr. 2770 din data de 31.07.2009 emis de Institutul de Medicină Legală Târgu Mureş, partea vătămată O.C.I., victima agresiunii, a fost diagnosticată cu leziuni traumatice care s-au produs prin loviri directe repetate cu un corp dur contondent, necesitând pentru vindecare un nr. de 70-80 zile de îngrijire medicală.

Instanţa a constatat însă că în cauză nu s-a putut proba săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de vătămare corporală gravă prev. de art. 182 al. 1 C.pen. împotriva părţii vătămate, din coroborarea declaraţiilor părţilor cu cele ale martorilor audiaţi nereieşind comiterea de către acesta a faptei penale.

Astfel, din coroborarea declaraţiilor date de martorii G.G.C., C.L.E., S.A.B. şi Z.D.C., rezultă că toate persoanele implicate în conflict s-au bătut reciproc unii pe alţii iar G.G.C., C.L.E., S.A.B. au arătat că nu l-au văzut pe inculpat ca să fi aplicat vreo lovitură părţii vătămate. De asemenea, martorul B.C., vărul primar al părţii vătămate, în declaraţia dată în data de 16.08.2009, respectiv la un interval de timp de cca. o lună de la incident, a susţinut că toţi cei implicaţi în conflict se aflau sub influenţa băuturilor alcoolice şi că nu a văzut exact pe persoana care l-a lovit pe O.C.I.. Tot acest martor, în cuprinsul declaraţiei din data de 29.07.2010, respectiv la 1 an de zile după incident, indică pe inculpat ca fiind autorul infracţiunii de vătămare corporală, susţinere pe care o menţine şi în declaraţia dată în faţa instanţei de judecată, arătând însă că, în seara zilei respective, a consumat băuturi alcoolice, fără a putea indica şi cantitatea consumată. Mai mult decât atât, însăşi partea vătămată O.C.I., prin plângerea formulată la data de 05.08.2009 şi înregistrată la Poliţia com. Zagăr a arătat că solicită tragerea la răspundere penală a mai multor persoane pentru săvârşirea actelor de violenţă împotriva lui, urmând ca ulterior să revină şi să indice ca autor al faptei numai pe inculpatul P.A.I. Aceste declaraţii s-au coroborat cu cele ale inculpatului în cauză care a negat constant comiterea faptei deşi a recunoscut conflictul dintre părţile din incident, susţinerile acestuia fiind confirmate prin declaraţiile martorilor C.I.E. şi G.G.C.. Tot astfel, nici martorul O.A.V., prin declaraţia dată în 27.07.2010, nu a putut indica persoana care l-a lovit pe partea vătămată.

Instanţa a reţinut că pentru a se ajunge la pronunţarea unei soluţii de condamnare, trebuie să se constate că în speţă sunt realizate cumulativ următoarele condiţii: fapta să existe, să constituie infracţiune şi să fie dovedită săvârşirea ei cu vinovăţie de către inculpat. Singurul temei al răspunderii penale îl reprezenta săvârşirea unei infracţiuni.

Având în vedere starea de fapt reţinută, instanţa a constatat că în cauza de faţă existenţa faptei imputate inculpatului nu a fost dovedită, fapt care a condus la imposibilitatea fundamentării obiective a tragerii la răspundere penală a inculpatului.

În considerarea faptului că în dreptul român inculpatul nu trebuie să îşi dovedească nevinovăţia, iar răsturnarea acestei prezumţii poate fi făcută numai prin probe certe de vinovăţie, în condiţiile în care urmare a administrării probelor necesare soluţionării cauzei se ajunge la o îndoială asupra vinovăţiei inculpatului, prezumţia de nevinovăţie nu este răsturnată, această îndoială fiind în favoarea inculpatului. Neputându-se dovedi fără echivoc vinovăţia inculpatului, dubiile existente se interpretează în favoarea acestuia.

S-a reţinut că prezumţia de nevinovăţie este consacrată şi în dispoziţiile art. 6 prfg. 2 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, orice persoană acuzată de o infracţiune fiind prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită, purtând şi asupra sarcinii probei, care revine în principiu Ministerului Public, iar îndoiala profită persoanei acuzate. În aceste condiţii, condamnarea inculpatului în lipsa unor dovezi convingătoare de vinovăţie ar fi fost de natură să atragă constatarea încălcării articolului 6 prfg. 2 din Convenţie. (Telfner împotriva Austriei, Hotărârea din 20.03.2011).

În condiţiile în care probele administrate în cauză nu erau apte a dovedi vinovăţia inculpatului, instanţa a constatat că prezumţia de nevinovăţie de care acesta se bucură în accepţiunea art. 66 al. 2 C.pr.pen. şi ridicată la rang de principiu prin art. 5 ind. 2 din cod, nu a fost răsturnată.

Având în vedere aceste consideraţii, instanţa în baza prev. art. 11 pct. 2 lit. a coroborat cu art. 10 lit. c C. pr. pen., a dispus achitarea inculpatului P.A.I. în procesul penal pornit la plângerea părţii vătămate O.C.I., pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prev. de art. 182 al. 1 C.pen.

S-a reţinut că însăşi partea vătămată a avut pe parcursul procesului penal ezitări în legătură cu identificarea persoanei care i-a cauzat leziunile, iar inculpatul a negat implicarea sa în vreo activitate infracţională asupra victimei; astfel acţiunea penală vizând infracţiunea a cărei victimă a fost partea vătămată, a fost soluţionată în temeiul art. 345 al. 3 C.pr.pen., dubiul pe marginea probelor certe care să ateste vinovăţia inculpatului, profitând acestuia.

Pornind de la soluţia dispusă cu privire la latura penală, în temeiul dispoziţiilor art. 346 al. 3 C.pr.pen. raportat la art. 14 din cod, acţiunea civilă a fost respinsă ca neîntemeiată, în condiţiile în care în cauză nu s-a făcut dovada unei fapte ilicite săvârşite de inculpat.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat, în termen legal, recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Târnăveni.

De asemenea a declarat recurs şi partea civilă O.C..

Analizând recursul formulat de partea civilă se constată că acesta este tardiv, fiind înregistrat după termenul de 10 zile prev. de art.3853 Cod procedură penală.

Astfel, atunci când instanţa de fond a rămas în pronunţare, la 13.10.2011, partea civilă era prezentă. La data de atunci pronunţarea a fot amânată la 20.10.2011.

De la data de 20.10.2011 curge termenul de declarare a recursului pentru partea civilă, de 10 zile.

Se constată că recursul a fost declarat la 23.11.2011, după expirarea termenului de mai sus.

Ca urmare, recursul acestei părţi civile va fi respins ca tardiv formulat, în conformitate cu art.38515 pct.1 lit.a Cod procedură penală.

În ceea ce priveşte recursul parchetului, acesta a fost declarat în termen iar motivele de recurs au constat în greşita achitare a inculpatului pentru infracţiunea dedusă judecăţii şi în nesoluţionarea laturii civile a cauzei faţă de clinica de Chirurgie Oro-Maxilo-Facială Tg.Mureş, clinică la care a stat internată partea vătămată şi faţă de care nu a fost soluţionată latura civilă a cauzei.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, pe baza materialului şi lucrărilor din dosarul cauzei, conform art.38514 Cod procedură penală şi prin raportare la art.3856 alin.3 Cod procedură penală, sub toate aspectele, se reţin următoarele:

Având în vedere că acest aspect nu a fost clarificat, se apreciază că în cauză este incident cazul de casare prevăzut de art.3859 pct.21 Cod procedură penală, caz de casare ce duce la aplicarea art.38515 pct.2 lit.c Cod procedură penală, respectiv la casarea hotărârii primei instanţe şi rejudecarea cauzei.

Cu ocazia rejudecării cauzei prima instanţă va introduce în cauză Clinica de Chirurgie Oro-Maxilo-Facială Tg.Mureş, în vederea clarificării laturii civile şi faţă de aceasta.

Instanţa de fond va proceda la reanalizarea cauzei, pe fond, sub toate aspectele urmând a fi avute în vedere şi celelalte motive de recurs invocate de parchet.

Notă: Cum arătam şi cu o ocazie anterioară, nelegala citare a părţilor poate constitui motiv de casare cu trimitere spre rejudecare doar daca neregula a fost invocata de partea in favoarea căreia este prevăzută norma procedurală. Întrucât normele vizând citarea părţilor în procesul penal sunt ocrotite sub sancţiunea nulităţii relative, omisiunea citării trebuie invocată de partea a cărei interese procesuale au fost prejudiciate prin necitare şi nu din oficiu sau de către procuror. În cauză, interesul procesual aparţinea părţii civile (oricum este incert dacă spitalul a participat în proces ca parte civilă), care însă nu a declarat recurs. În plus, omisiunea lămuririi laturii civile în prim grad nu constituie motiv de casare cu trimitere şi, oricum, neregula evidenţiată de instanţa de recurs se referă doar la latura civilă a procesului, fără să se invoce vreun viciu de procedură intervenit în latura penală, astfel încât casarea cu trimitere nu ar fi trebuit să afecteze şi soluţia dată asupra acţiunii penale care, dacă era cazul, putea să fie reformată cu prilejul rejudecării în faţa instanţei de recurs.