avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Recurs - premiu anual 2010 personal bugetar
 
Dreptul muncii. Drept procesual civil
Art. 159/1 Cod procedură civilă; art. 25 din legea nr. 330/2009; art. 8 din Legea nr. 285 din 28 decembrie 2010; art. 1 din Primul Protocol la CEDO
Neinvocarea necompetenţei materiale funcţionale în faţa primei instanţe, atrage decăderea din dreptul de a o mai putea invoca în recurs.
Procedura prealabilă în faţa ordonatorilor de credite nu este aplicabilă decât pentru contestarea modului de stabilire a drepturilor salariale nu şi altor situaţii de conflicte de muncă.
Dreptul salariaţilor din sectorul bugetar de a beneficia de premiul anual pe 2010 nu s-a stins doar prin simpla reglementare din art. 8 Legea 285/2010 a interzicerii acordării sale în 2011, ci trebuia probat şi că, în concret, s-a efectuat plata sub forma includerii sale în majorarea salarială de 15% acordată pe 201; în caz contrar devenea evidentă privarea reclamanţilor de un bun, fără o justificare de utilitate publică.
 
Curtea de Apel Bacău -Secţia I Civilă Decizia civilă nr. 1577 din 19 septembrie 2012
 
Prin sentinţa civilă nr. 113 din /D/16.01.2012, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 2070/110/2011 s-a dispus:
-respingerea excepţiilor necompetenţei materiale, teritoriale şi funcţionale a instanţei şi a inadmisibilităţii acţiunii;
-admiterea acţiunii formulate de reclamanţii B.O.F., N.M., I.V., U.N., A.D., P.C., C.C.,, H.G., I.C., B.L., G.C., Ţ.D., M.S., U.M., G.M. în contradictoriu cu pârâţii M.P. ­P.Î.C.C.J., P.C.A.Bc şi P.T.Bc, cu consecinţa obligării acestora la plata premiului anual aferent anului 2010.
În motivarea acestei soluţii s-a reţinut că:
Este adevărat că potrivit art. 7 din Anexa VI la Legea 284/2010 „Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale M.J., C.S.M., P.Î.C.C.J., D.N.A., D.I.I.C.O.T., la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea”.
De asemenea, este adevărat că prin art. 30 din Legea 284/2010 se reglementează procedura prealabilă obligatorie, respectiv, adresarea la ordonatorul de credite pentru rezolvarea pretenţiilor şi apoi se atacă la instanţă măsura luată de acesta.
Însă, în speţă, reclamanţii, care sunt personal contractual în cadrul P.T.Bc, solicită un premiu care nu este reglementat prin Legea 284/2010 -intrată în vigoare la 1.01.2011, ci un premiu care era reglementat în legislaţia anterioară acestui act normativ, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile procedurale de drept comun în materie, şi anume Codul Muncii şi Codul de Procedură Civilă, şi nu dispoziţiile din Legea 284/2010.
Pe fond, instanţa a constatat  că reclamanţii au calitatea de angajaţi bugetari ai P.T.Bc.
Conform art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice:
„(1) Pentru activitatea desfăşurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizaţiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru care se face premierea.
(2) Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporţional cu perioada în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada în care a desfăşurat activitate.
(3) Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfăşurat activităţi profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârşit abateri pentru care au fost sancţionate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcţie pentru fapte imputabile lor.
(4) Plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul."
 
Dispoziţiile textului mai sus citat au fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogate prin legea nr. 284/2010.
Din cuprinsul art. 25 din legea nr. 330/2009 rezultă cu evidenţă că dreptul la premiu anual este un drept de natură salarială, fiind acordat „pentru activitatea desfăşurată", în raport de perioada lucrată.
Singura condiţie pentru reducerea sau neacordarea acestui premiu se referă la desfăşurarea necorespunzătoare a activităţii sau sancţionarea disciplinară.
O astfel de condiţie nu a fost invocată sau dovedită de pârâtă în privinţa nici unuia dintre reclamanţi.
Împrejurarea că stingerea obligaţiei angajatorului are loc la un moment ulterior perioadei pentru care dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are nici o relevanţă în ceea ce priveşte existenţa şi consacrarea legislativă a dreptului la premiu, dreptul fiind pe deplin realizat şi efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010.
Fiind un drept de natură salarială, premiul anual intră sub sfera de protecţie a art. 1 din primul Protocol la CEDO, el constituind un „bun" în sensul acestui text, astfel cum a fost interpretat de organele de aplicare a Convenţiei.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice:
„Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi."
Deşi textul are o puternică aparenţă de retroactivitate, Tribunalul a constatat că nu deţine mecanismul procesual şi legal prin care să refuze aplicarea acestuia pe motiv că ar încălca dispoziţiile constituţionale referitoare la neretroactivitatea legii, singura instituţie căreia Constituţia i-a conferit atributul de a constata neconstituţionalitatea sa (ca efect al încălcării textului constituţional privitor la neretroactivitatea legii) fiind Curtea Constituţională.
Nu poate fi vorba despre o operaţiune de interpretare a textului art. 8 din legea nr. 285/2010 pe care instanţa o are ia dispoziţie, pe baza căreia să ajungă la concluzia că aplicarea nu poate conduce la soluţii ce încalcă principiul neretroactivitătii în condiţiile în care textul este clar şi lipsit de orice echivoc în privinţa efectelor pe care legiuitorul a înţeles să le confere. Aşadar, Tribunalul a reţinut că nu poate refuza aplicarea acestui text pe considerentul că ar fi retroactiv, deoarece dacă ar acţiona în acest sens s-ar substitui atribuţiilor Curţii Constituţionale.
Prin urmare, argumentele reclamanţilor privitoare la retroactivitate sunt lipsite de relevanţă, astfel de argumente putând fi valorificate doar în cadrul unei excepţii de neconstituţionalitate a textului respectiv, excepţie ce nu a fost invocată în cauză.
Reţinând mai sus că argumentele referitoare la retroactivitate sunt irelevante, Tribunalul a cercetat în continuare, dacă, prin aplicarea textului art. 8 din legea nr. 285/2010 se aduce atingere unui drept fundamental al reclamanţilor, reglementat printr-o normă cu forţă juridică superioară, respectiv art. 1 din Primul Protocol la CEDO.
Procedând la acest demers judiciar Tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit art. 20 din Constituţia României:
(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
 
În lumina acestui text constituţional, instanţa naţională poate să nu reţină aplicabilitatea unei norme juridice adoptată de legiuitorul intern dacă apreciază că, dând efecte acestei norme interne, uneia din părţile din proces i se aduce atingere unui drept fundamental reglementat printr-un tratat internaţional la care România este parte.
În cuprinsul deciziei în interesul legii nr. 29/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţine că deciziile şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale sunt obligatorii în ceea ce priveşte constatările conformităţii sau neconformităţii atât cu Constituţia, cât şi cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cu jurisprudenţa CurţiiEuropene a Drepturilor Omului. Însă, dacă instanţa de contencios constituţional a constatat convenţionalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una in abstracto (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea Constituţională), iar aceasta nu împiedică instanţele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu circumstanţele fiecărei speţe, dacă aplicarea aceleiaşi norme nu antrenează pentru reclamant consecinţe incompatibile cu Convenţia, protocoalele ei adiţionale sau jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Având în vedere considerentele expuse, Tribunalul a procedat la analiza circumstanţelor concrete ale cazului de faţă pentru a stabili dacă aplicarea art. 8 din legea nr. 285/2010 în cazul reclamanţilor a condus la încălcarea dreptului fundamental de proprietate al acestora, reglementat de art. 1 din Primul Protocol la CEDO sau, cu alte cuvinte, aplicarea legii interne a produs efecte contrare Convenţiei în cazul de faţă.
Astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:
Art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor".
Dispoziţiile acestui text au fost interpretate şi lămurite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în bogata sa jurisprudenţă, interpretarea dată fiind obligatorie pentru judecătorul naţional, acesta neputând ajunge la o concluzie contrară celei reţinute de Curte.
În privinţa domeniului de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 Tribunalul a reţinut că noţiunea de „bun" folosită în acest text are o semnificaţie autonomă şi nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale, ci se referă şi la alte drepturi reale, la drepturi de creanţă, la interese economice, adică la diverse valori patrimoniale, dacă sunt suficient de determinate şi fundamentate din punct de vedere legal în dreptul intern.
În privinţa drepturilor asupra veniturilor salariale jurisprudenta C.E.D.O. în acest domeniu este deosebit de nuanţată, iar din analiza ei rezultă că organele de aplicare a Convenţiei fac o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul, câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.
Astfel, în cauza Lelas vs.Croaţia din 20 mai 2010 Curtea a statuat încă o dată că nu este consacrat de Convenţie dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, dar ceea ce s-a obţinut, ce s-a câştigat, reprezintă un „bun" în sensul art. 1 din protocolul 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.
Edificatoare în acest sens este şi hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007 în care reclamanţii susţineau că au dreptul la un supliment bănesc, care însă fusese abrogat. Curtea a statuat că pretenţia poate fi considerată bun dacă este suficient de determinată şi fundamentată legal în dreptul intern (de ex. când există o jurisprudenţă constantă care să recunoască acel drept). Curtea a reţinut că reclamanţii nu aveau
o speranţă legitimă de a primi un spor la salariu individual din moment ce schimbându-se condiţiile pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.
În mod similar şi în speţa Bahceyaka c. Turciei din 13 iulie 2006 unde Curtea reiterează faptul că un venit viitor poate fi considerat „bun" numai dacă venitul a fost câştigat sau dacă există un titlu executoriu cu privire la acel venit.
În sfârşit, potrivit hotărârii Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005, Curtea statuează că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuşi, dacă printr-o dispoziţie legală în vigoare se stabileşte plata unor sporuri şi condiţiile pentru acestea au fost îndeplinite, autorităţile nu pot în mod deliberat să amâne plata lor, atâta vreme cât dispoziţiile legale sunt în vigoare.
Rezultă, aşadar, din multitudinea soluţiilor prezentate că dreptul la anumite beneficii băneşti în calitate de salariat nu este un drept de sine stătător consacrat şi apărat ca atare de Convenţie ci a fost asimilat de către Curte în anumite condiţii unui drept de proprietate şi analizat de perspectiva art. 1 al primului Protocol adiţional la Convenţie.
De aceea, dreptul salarial ca să fie considerat un „bun", el trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de Convenţie şi consacrate de jurisprudenţa C.E.D.O., situaţie faţă de care Curtea se raportează şi verifică constant legislaţia internă care instituie acele drepturi ştiut fiind că, Convenţia nu garantează persoanelor dreptul de a obţine pe viitor un anumit bun în lipsa unei baze legale a pretenţiei reclamantului, Curtea neputând crea un drept nou în favoarea acestuia.
Cu alte cuvinte, Convenţia protejează dreptul la salariu, dar nu poate garanta pe viitor întinderea acestuia.
În consecinţă, Tribunalul a reţinut că dreptul de a primi venituri salariale poate face obiectul de protecţie al art. 1 din primul Protocol la CEDO, dacă are o fundamentare în legislaţia internă.
Sub acest aspect s-a observat că dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut până la data de 01.01.2011 o fundamentare în legislaţia internă, respectiv art.25 din legea nr. 330/2009.
Tribunalul a mai notat că în cauza nu se pune problema acordării în continuare, deci după data de 01.01.2011 a acestui premiu (pentru a verifica respectarea marjei de apreciere a statutului în reglementarea folosinţei acestui drept începând cu 01  ianuarie 2011).
Reclamanţii au dobândit calitatea de titulari ai acestui bun la expirarea anului 2010.
Totuşi, o astfel de plată nu s-a efectuat deoarece prin art. 8 din legea nr. 285/2010 s-a stipulat în mod expres că :
Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariate ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.
Amânarea, eşalonarea sau compensarea unor sume de bani cuvenite reclamanţilor nu constituie în sine o încălcare a dreptului lor de proprietate, înscriindu-se în marja de apreciere a statului în ceea ce priveşte posibilităţile concrete de plată a acestor sume.
În speţă, dispoziţiile art. 8 din legea nr. 285/2010 nu pot fi considerate că au instituit o amânare sau o eşalonare a plăţii acestor sume, legiuitorul folosind terminologia clară şi lipsită de orice echivoc: „nu se mai acordă".
Prin urmare, s-a cercetat dacă prin modul concret de reglementare s-a realizat o compensare a acestor sume (compensarea având funcţia de stingere a datoriei).
În această privinţă Tribunalul a reţinut că legiuitorul a specificat că aceste sume urmează a fi „avute în vedere la stabilirea majorărilor salariate ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi."
Cu alte cuvinte, interpretând exclusiv gramatical termenii folosiţi de legiuitor se ajunge la concluzia că legiuitorul, acordând o anumită creştere a salariilor în sectorul bugetar, cuantumul acestor creşteri a inclus şi cuantumul sumei unice ce trebuia acordată cu titlu de premiu anual pe perioada anului 2010.
Respectarea drepturilor fundamentale nu trebuie însă să fie doar formală, iluzorie, ci concretă şi efectivă, astfel cum a decis Curtea Europeană în numeroase hotărâri. în speţă, pentru a se respecta această cerinţă este necesar a se verifica împrejurarea că, în concret, a avut loc o astfel de compensare între premiul anual şi creşterile salariale acordate începând cu 01 .ianuarieJ2011 şi, deci, s-a stins această datorie.
În opinia Tribunalul, o astfel de compensare concretă nu a avut loc, aserţiunea legislativă neconstituind altceva decât o declarare pur formală a unei astfel de compensări, fără ca, în concret, să fie îndeplinite condiţiile unei astfel de instituţii juridice, pentru următoarele considerente:
Nu se poate pune semnul echivalenţei între natura juridică a premiului şi natura juridică a salariului.
Premiul constituie o sumă unică, acordată o singură dată, în considerarea muncii desfăşurate la un nivel corespunzător, pe când salariul reprezintă o prestaţie bănească periodică, lunară acordată pentru munca depusă de angajaţi.
Premiul se acordă în raport cu perioada de timp lucrată în anul 2010, pe când creşterea salarială s-a acordat de la 01.01.2011 tuturor angajaţilor, indiferent de perioada lucrată.
Mai mult, teoretic, unii angajaţi nu aveau dreptul la premiul anual pe anul 2010 ori aveau dreptul la un cuantum redus al acestuia, respectiv acei angajaţi care în cursul anului au desfăşurat activităţi profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârşit abateri pentru care au fost sancţionate disciplinar.
Or, dacă s-ar accepta teoria compensării, atunci ar fi trebuit ca aceste creşteri salariale să fie acordate diferenţiat salariaţilor ( luându-se în considerare situaţia fiecăruia şi îndreptăţirea la primirea unei anumite sume cu titlu de premiu anual pe anul 2010 ), iar nu în mod unitar şi egal.
De asemenea, cercetând dispoziţiile art. 1 din legea nr. 285/2010 se constată că „majorările salariale" la care face referire art. 8 din acelaşi act normativ s-au acordat „ţinându­se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcţie sau, după caz, în specialitate, dobândite în condiţiile legii până la 31 decembrie 2010" (alin. 3) al art. 1), aşadar, criterii fără nici o legătură cu dreptul la premiul anual cuvenit fiecărui angajat la expirarea anului 2010 şi care putea fi diferenţiat, atât în funcţie de perioada lucrată, cât şi în funcţie de modul de desfăşurare a activităţii profesionale.
Toate aceste considerente au format convingerea instanţei că, în realitate, expresia „ acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariate ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi” nu reprezintă altceva decât o declarare pur formală a unei aşa zise compensări a dreptului la premiu, fără însă nici un substrat de fond, deci fără a se realiza, în concret, efectul declarat al acestei prevederi legale, în raport de natura juridică şi cuantumul acestui drept salarial.
În considerarea celor expuse, Tribunalul a constatat că prin art. 8 din legea nr. 285/2010 s-a realizat în concret o privare de bun a reclamanţilor, respectiv o privare de dreptul dobândit la primirea premiului anual, drept prevăzut pe perioada anului 2010 în art. 25 din legea nr. 330/2009.
Constatând că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional ( primul paragraf al art. 1 din Primul Protocol la CEDO ), că nici măcar nu s-a declarat vreo cauză de utilitate publică pentru care prin art. 8 din legea nr. 285/2010 s-a stipulat neacordarea dreptului câştigat la încasarea premiului anual aferent anului 2010, Tribunalul a reţinut astfel că a da efecte dispoziţiilor art. 8 din legea nr. 285/2010 şi a respinge astfel acţiunea reclamanţilor ar conduce la încălcarea dreptului fundamental al acestora la respectarea bunului acestora, drept consacrat printr-un act normativ cu forţă juridică superioară şi care este prioritar la aplicare potrivit art. 20 din Constituţia României.
În consecinţă, Tribunalul a reţinut inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 8 din legea nr. 285/2010 şi, făcând aplicarea art. 25 din Legea nr. 330/2009, a admis acţiunea şi a obligat pârâţii la plata acestui drept.
Împotriva sentinţei, în termen, motivat şi legal scutit de plata taxelor judiciare de timbru, au formulat recurs pârâţii M.P.-P.Î.C.C.J. şi P.C.A.Bc.
Criticile formulate de P.C.A.Bc., întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct.3,9, 304/1 Cod procedură civilă, au vizat, în esenţă, următoarele:
-încălcarea competenţei materiale, teritoriale şi funcţionale a Curţii de Apel Bucureşti -Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal în ceea ce-i priveşte pe reclamanţii procurori, a competenţei funcţionale a Secţiei de Contencios Administrativ a Tribunalului Bacău privitoare la reclamanţii personal auxiliar de specialitate şi conex, faţă de dispoziţiile art. 10 alin.1 tezele I şi II din Legea 554/2004 şi art. 30 din Legea 284/2010, respectiv a competenţei materiale şi funcţionale a Secţiei de Contencios Administrativ a Tribunalului Bacău pentru cererea reclamanţilor funcţionari publici D.M., G.S.M. şi T.A.B., faţă de dispoziţiile art. 109 din Legea 188/1999;
-soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii cu ignorarea art. 30 din Legea 284/2010 privitoare la obligativitatea parcurgerii proceduri prealabile în faţa ordonatorului de credite;
- nesocotirea dispoziţiilor exprese ale art. 8 din Legea 285/2010 potrivit cărora premiul anual pentru 2010 nu se mai acordă cu ianuarie 2011 fiind compensat cu majorările acordate pe 2011 şi depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti prin acordarea unui drept oprit a se plăti prin lege;
-ignorarea faptului că măsurile adoptate prin Legea 285/2010 nu sunt neconvenţionale întrucât statul este mai bine plasat în aprecierea „interesului public”-drept pentru care CEDO i-a şi recunoscut o marjă de apreciere asupra măsurilor de politică economică -intrând aici inclusiv tăierea salariilor, neacordarea unor premii, etc. -, iar restrângerea a respectat justul echilibru fiind cu caracter temporar; de asemenea actul normativ a fost verificat şi sub aspectul constituţionalităţii, fiind declarat prin Dec. 1655/2010 în acord cu Constituţia.
M.-P.ÎCCJ a susţinut nelegalitatea sentinţei pentru aceleaşi motive ca şi celălalt recurent.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare şi nici alte cereri.
La solicitarea instanţei, recurentele au înaintat relaţii privind compunerea majorării salariale acordate pe 2011, respectiv dacă a inclus şi cuantumul celui de-al 13 -lea salariu cuvenit pentru anul 2010, conform art. 8 din Legea 285/2010.
Examinând recursurile în raport de motivele invocate, de actele şi lucrările dosarului, precum şi faţă de dispoziţiile art. 304, 304/1, 312 Cod procedură civilă, Curtea a constatat caracterul lor nefondat, justificat de următoarele:
Necompetenţa -în toate modalităţile invocate pentru reclamanţii procurori şi personal auxiliar şi conex -, nu putea fi primită întrucât:
-obiectul litigiului nu-l constituia contestarea modului de stabilire a salariilor de bază, a sporurilor, a premiilor şi a altor drepturi, astfel încât să devină aplicabile dispoziţiile art. 30 alin. ultim Legea 284/2010, ci obligaţia de plată efectivă a dreptului la al 13-lea salariu pentru 2010, caz în care este incidentă legislaţia muncii;
-pentru categoria profesională în care se regăsesc reclamanţii, raporturile lor ca şi angajaţi sunt reglementate de Codul muncii -aspect recunoscut de chiar legiuitor prin competenţa alternativă reglementată de alin. ultim al art. 30 amintit ( „Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulţumită se poate adresa instanţei de contencios administrativ sau, după caz, instanţei judecătoreşti competente potrivit legii…”)­şi nu de Legea 554/2004.
Necompetenţa pentru cei trei reclamanţi -funcţionari publici -a fost invocată pentru întâia dată în recurs; cum natura sa este de necompetenţă materială funcţională, deşi de ordine publică, nu mai poate fi invocată oricând, ci numai în condiţiile art. 159/1 Cod procedură civilă -introdus prin Legea 202/2010 (la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului )
Prin urmare, nu va fi examinată în această fază procesuală.
Admisibilitatea nu mai putea primi o altă rezolvare decât cea de la fond, faţă de constatarea cum că litigiului de faţă nu-i este aplicabilă procedura instituită de art. 30 din Legea 284/2010 („Soluţionarea contestaţiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor şi a altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competenţa ordonatorilor de credite”).
Nu s-au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti prin adăugarea la lege şi nici nu s-au ignorat dispoziţiile acesteia (cum că nu se mai acordă premiul anual pentru 2010 începând cu ian. 2011), aşa cum s-a pretins, întrucât:
-prima instanţă nu a reglementat plata unui drept suplimentar faţă de cele stabilite imperativ de legea de salarizare, ci a constatat, aşa cum de altfel nu au contestat nici recurentele şi a consfinţit şi Curtea Constituţională prin Decizia 115/2012, că, prin art. 8 din Legea 285/2010, legiuitorul nu a anulat bugetarilor beneficiul premiului anual pe 2010 -care constituie deci o creanţă certă, lichidă şi exigibilă -, ci a modificat doar modalitatea de acordare, respectiv, nu distinct, ci eşalonat şi succesiv prin creşterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/indemnizaţiei de bază.
-nu a nesocotit o interdicţie legală, ci a verificat dacă voinţa legiuitorului s-a transpus în practică prin majorarea adecvată cuantumului celui de-al 13-lea salariu a salariului reclamanţilor.
Verificarea convenţionalităţii textului art. 8 din Legea 285/2010 s-a realizat în acord atât cu practica CEDO, cât şi cu considerentele Curţii Constituţionale din Dec. 115/2012, cum că:
- natura premiilor în bani acordate angajaţilor, a fost lămurită prin Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, ca reprezentând drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie, legiuitorul fiind în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.Însă, în speţă, intervenţia legiuitorului nu a fost pentru anularea dreptului, ci pentru o modalitate diferită de plată -„În concluzie, Curtea constată că nu se poate reţine încălcarea prevederilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul de proprietate privată. Premiul anual pe anul 2010 reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, pe care angajatul
o are asupra angajatorului public şi constituie un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, dar dispoziţiile de lege criticate prevăd, în acelaşi timp, doar modalitatea prin care statul urmează să-şi execute întru totul această obligaţie financiară, în forma arătată mai sus, fără a fi afectate în nici un fel cuantumul sau întinderea acestei creanţe” ).
Deci, dreptul nu a fost contestat, iar neplata premiului anul aferent anului 2010 a condus la naşterea unui drept de creanţă, creanţă ce reprezintă un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, de pildă în Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, că ţine de marja de apreciere a statului acordarea beneficiilor plătite din fonduri publice angajaţilor săi. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii, adoptând în acest sens modificările legislative corespunzătoare. Însă, în cazul în care o dispoziţie legală în vigoare prevede acordarea unor asemenea beneficii, iar condiţiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, autorităţile statului nu pot refuza în mod deliberat plata acestora pe perioada cât prevederile legale sunt în vigoare.
Şi astfel, verificând în concret dacă în majorarea salariului pe 2011 s-a inclus şi premiul anual în discuţie pe 2010, s-a constat că nu s-a realizat această obligaţie întrucât nici nu era vizată efectiv -a se vedea expunerea de motive a Legii 285/2010 sub aspectul scopului majorării acordate pe 2011; ori această poziţie constituie o veritabilă privare de proprietate, sancţionată de Convenţie, în lipsa unei justificări rezonabile din partea angajatorilor; şi cum nu putea rămâne nesancţionată o asemenea atitudine, instanţa naţională fiind obligată a aplica direct normele comunitare când se constată că legislaţia naţională le încalcă, acţiunea trebuia primită.
Faţă de toate cele expuse, constatând şi că nu au fost motive de ordine publică care să fie analizate şi din oficiu, recursurile au fost respinse ca nefondate.