|
Recurs - premiu anual 2010
personal bugetar
Dreptul muncii. Drept
procesual civil
Art. 159/1 Cod procedură
civilă; art. 25 din legea nr. 330/2009; art. 8 din Legea nr. 285 din 28
decembrie 2010; art. 1 din Primul Protocol la CEDO
Neinvocarea necompetenţei
materiale funcţionale în faţa primei instanţe, atrage decăderea din dreptul de
a o mai putea invoca în recurs.
Procedura prealabilă în faţa
ordonatorilor de credite nu este aplicabilă decât pentru contestarea modului de
stabilire a drepturilor salariale nu şi altor situaţii de conflicte de muncă.
Dreptul salariaţilor din
sectorul bugetar de a beneficia de premiul anual pe 2010 nu s-a stins doar prin
simpla reglementare din art. 8 Legea 285/2010 a interzicerii acordării sale în
2011, ci trebuia probat şi că, în concret, s-a efectuat plata sub forma
includerii sale în majorarea salarială de 15% acordată pe 201; în caz contrar
devenea evidentă privarea reclamanţilor de un bun, fără o justificare de
utilitate publică.
Curtea de Apel Bacău -Secţia
I Civilă Decizia civilă nr. 1577 din 19 septembrie 2012
Prin sentinţa civilă nr. 113
din /D/16.01.2012, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 2070/110/2011
s-a dispus:
-respingerea excepţiilor
necompetenţei materiale, teritoriale şi funcţionale a instanţei şi a
inadmisibilităţii acţiunii;
-admiterea acţiunii formulate
de reclamanţii B.O.F., N.M., I.V., U.N., A.D., P.C., C.C.,, H.G., I.C., B.L.,
G.C., Ţ.D., M.S., U.M., G.M. în contradictoriu cu pârâţii M.P. P.Î.C.C.J.,
P.C.A.Bc şi P.T.Bc, cu consecinţa obligării acestora la plata premiului anual
aferent anului 2010.
În motivarea acestei soluţii
s-a reţinut că:
Este adevărat că potrivit
art. 7 din Anexa VI la Legea 284/2010 „Personalul salarizat potrivit
prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale,
poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ
al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale M.J., C.S.M.,
P.Î.C.C.J., D.N.A., D.I.I.C.O.T., la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de
apel sau parchetelor de pe lângă acestea”.
De asemenea, este adevărat că
prin art. 30 din Legea 284/2010 se reglementează procedura prealabilă
obligatorie, respectiv, adresarea la ordonatorul de credite pentru rezolvarea
pretenţiilor şi apoi se atacă la instanţă măsura luată de acesta.
Însă, în speţă, reclamanţii,
care sunt personal contractual în cadrul P.T.Bc, solicită un premiu care nu
este reglementat prin Legea 284/2010 -intrată în vigoare la 1.01.2011, ci un
premiu care era reglementat în legislaţia anterioară acestui act normativ,
astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile procedurale de drept comun în
materie, şi anume Codul Muncii şi Codul de Procedură Civilă, şi nu dispoziţiile
din Legea 284/2010.
Pe fond, instanţa a
constatat că reclamanţii au calitatea de
angajaţi bugetari ai P.T.Bc.
Conform art. 25 din Legea nr.
330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice:
„(1) Pentru activitatea
desfăşurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor
de bază sau a indemnizaţiilor de încadrare, după caz, realizate în anul pentru
care se face premierea.
(2) Pentru personalul care nu
a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporţional cu perioada în
care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare
realizate în perioada în care a desfăşurat activitate.
(3) Premiile anuale pot fi
reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au
desfăşurat activităţi profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârşit abateri
pentru care au fost sancţionate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în
cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcţie pentru
fapte imputabile lor.
(4) Plata premiului anual se
va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu
luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul."
Dispoziţiile textului mai sus
citat au fost în vigoare pe întreaga perioadă a anului 2010, fiind abrogate
prin legea nr. 284/2010.
Din cuprinsul art. 25 din
legea nr. 330/2009 rezultă cu evidenţă că dreptul la premiu anual este un drept
de natură salarială, fiind acordat „pentru activitatea desfăşurată", în
raport de perioada lucrată.
Singura condiţie pentru
reducerea sau neacordarea acestui premiu se referă la desfăşurarea
necorespunzătoare a activităţii sau sancţionarea disciplinară.
O astfel de condiţie nu a
fost invocată sau dovedită de pârâtă în privinţa nici unuia dintre reclamanţi.
Împrejurarea că stingerea
obligaţiei angajatorului are loc la un moment ulterior perioadei pentru care
dreptul s-a realizat prin trecerea timpului nu are nici o relevanţă în ceea ce
priveşte existenţa şi consacrarea legislativă a dreptului la premiu, dreptul
fiind pe deplin realizat şi efectiv prin expirarea ultimei zile a anului 2010.
Fiind un drept de natură
salarială, premiul anual intră sub sfera de protecţie a art. 1 din primul
Protocol la CEDO, el constituind un „bun" în sensul acestui text, astfel
cum a fost interpretat de organele de aplicare a Convenţiei.
Potrivit art. 8 din Legea nr.
285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului
plătit din fonduri publice:
„Sumele corespunzătoare
premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie
2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se
acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor
prezentei legi."
Deşi textul are o puternică
aparenţă de retroactivitate, Tribunalul a constatat că nu deţine mecanismul
procesual şi legal prin care să refuze aplicarea acestuia pe motiv că ar
încălca dispoziţiile constituţionale referitoare la neretroactivitatea legii,
singura instituţie căreia Constituţia i-a conferit atributul de a constata
neconstituţionalitatea sa (ca efect al încălcării textului constituţional
privitor la neretroactivitatea legii) fiind Curtea Constituţională.
Nu poate fi vorba despre o
operaţiune de interpretare a textului art. 8 din legea nr. 285/2010 pe care
instanţa o are ia dispoziţie, pe baza căreia să ajungă la concluzia că
aplicarea nu poate conduce la soluţii ce încalcă principiul neretroactivitătii
în condiţiile în care textul este clar şi lipsit de orice echivoc în privinţa
efectelor pe care legiuitorul a înţeles să le confere. Aşadar, Tribunalul a
reţinut că nu poate refuza aplicarea acestui text pe considerentul că ar fi
retroactiv, deoarece dacă ar acţiona în acest sens s-ar substitui atribuţiilor
Curţii Constituţionale.
Prin urmare, argumentele
reclamanţilor privitoare la retroactivitate sunt lipsite de relevanţă, astfel
de argumente putând fi valorificate doar în cadrul unei excepţii de
neconstituţionalitate a textului respectiv, excepţie ce nu a fost invocată în
cauză.
Reţinând mai sus că
argumentele referitoare la retroactivitate sunt irelevante, Tribunalul a
cercetat în continuare, dacă, prin aplicarea textului art. 8 din legea nr.
285/2010 se aduce atingere unui drept fundamental al reclamanţilor, reglementat
printr-o normă cu forţă juridică superioară, respectiv art. 1 din Primul
Protocol la CEDO.
Procedând la acest demers
judiciar Tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit art. 20 din
Constituţia României:
(1) Dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă exista neconcordante
între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la
care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne
conţin dispoziţii mai favorabile.
În lumina acestui text
constituţional, instanţa naţională poate să nu reţină aplicabilitatea unei
norme juridice adoptată de legiuitorul intern dacă apreciază că, dând efecte
acestei norme interne, uneia din părţile din proces i se aduce atingere unui
drept fundamental reglementat printr-un tratat internaţional la care România
este parte.
În cuprinsul deciziei în
interesul legii nr. 29/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţine că
deciziile şi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale sunt obligatorii
în ceea ce priveşte constatările conformităţii sau neconformităţii atât cu
Constituţia, cât şi cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi cu jurisprudenţa CurţiiEuropene a Drepturilor
Omului. Însă, dacă instanţa de contencios constituţional a constatat
convenţionalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una in abstracto
(dat fiind caracterul de control obiectiv al legii exercitat de Curtea
Constituţională), iar aceasta nu împiedică instanţele de drept comun să
evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu circumstanţele
fiecărei speţe, dacă aplicarea aceleiaşi norme nu antrenează pentru reclamant
consecinţe incompatibile cu Convenţia, protocoalele ei adiţionale sau
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Având în vedere
considerentele expuse, Tribunalul a procedat la analiza circumstanţelor concrete
ale cazului de faţă pentru a stabili dacă aplicarea art. 8 din legea nr.
285/2010 în cazul reclamanţilor a condus la încălcarea dreptului fundamental de
proprietate al acestora, reglementat de art. 1 din Primul Protocol la CEDO sau,
cu alte cuvinte, aplicarea legii interne a produs efecte contrare Convenţiei în
cazul de faţă.
Astfel, Tribunalul a reţinut
următoarele:
Art. 1 din Primul Protocol la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau
juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit
de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile
prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu
aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră
necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general
sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a
amenzilor".
Dispoziţiile acestui text au
fost interpretate şi lămurite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în
bogata sa jurisprudenţă, interpretarea dată fiind obligatorie pentru
judecătorul naţional, acesta neputând ajunge la o concluzie contrară celei
reţinute de Curte.
În privinţa domeniului de aplicare
al art. 1 din Protocolul nr. 1 Tribunalul a reţinut că noţiunea de „bun"
folosită în acest text are o semnificaţie autonomă şi nu se limitează numai la
proprietatea unor bunuri corporale, ci se referă şi la alte drepturi reale, la
drepturi de creanţă, la interese economice, adică la diverse valori
patrimoniale, dacă sunt suficient de determinate şi fundamentate din punct de
vedere legal în dreptul intern.
În privinţa drepturilor
asupra veniturilor salariale jurisprudenta C.E.D.O. în acest domeniu este
deosebit de nuanţată, iar din analiza ei rezultă că organele de aplicare a
Convenţiei fac o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti
în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv
salariul, câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată.
Astfel, în cauza Lelas
vs.Croaţia din 20 mai 2010 Curtea a statuat încă o dată că nu este consacrat de
Convenţie dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al
salariului, dar ceea ce s-a obţinut, ce s-a câştigat, reprezintă un „bun"
în sensul art. 1 din protocolul 1. Prin urmare, fiind prevăzut într-un act
normativ, dreptul reclamantului la sume de bani zilnice pentru munca efectuată
este suficient de determinat pentru a fi considerat bun.
Edificatoare în acest sens
este şi hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19
aprilie 2007 în care reclamanţii susţineau că au dreptul la un supliment
bănesc, care însă fusese abrogat. Curtea a statuat că pretenţia poate fi
considerată bun dacă este suficient de determinată şi fundamentată legal în
dreptul intern (de ex. când există o jurisprudenţă constantă care să recunoască
acel drept). Curtea a reţinut că reclamanţii nu aveau
o speranţă legitimă de a
primi un spor la salariu individual din moment ce schimbându-se condiţiile
pentru acordarea lui, dreptul la acel spor a încetat.
În mod similar şi în speţa Bahceyaka
c. Turciei din 13 iulie 2006 unde Curtea reiterează faptul că un venit viitor
poate fi considerat „bun" numai dacă venitul a fost câştigat sau dacă
există un titlu executoriu cu privire la acel venit.
În sfârşit, potrivit
hotărârii Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005, Curtea statuează că este la
latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din
bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea
sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuşi, dacă printr-o
dispoziţie legală în vigoare se stabileşte plata unor sporuri şi condiţiile
pentru acestea au fost îndeplinite, autorităţile nu pot în mod deliberat să
amâne plata lor, atâta vreme cât dispoziţiile legale sunt în vigoare.
Rezultă, aşadar, din
multitudinea soluţiilor prezentate că dreptul la anumite beneficii băneşti în
calitate de salariat nu este un drept de sine stătător consacrat şi apărat ca
atare de Convenţie ci a fost asimilat de către Curte în anumite condiţii unui
drept de proprietate şi analizat de perspectiva art. 1 al primului Protocol
adiţional la Convenţie.
De aceea, dreptul salarial ca
să fie considerat un „bun", el trebuie să îndeplinească toate condiţiile
prevăzute de Convenţie şi consacrate de jurisprudenţa C.E.D.O., situaţie faţă
de care Curtea se raportează şi verifică constant legislaţia internă care
instituie acele drepturi ştiut fiind că, Convenţia nu garantează persoanelor
dreptul de a obţine pe viitor un anumit bun în lipsa unei baze legale a
pretenţiei reclamantului, Curtea neputând crea un drept nou în favoarea
acestuia.
Cu alte cuvinte, Convenţia
protejează dreptul la salariu, dar nu poate garanta pe viitor întinderea
acestuia.
În consecinţă, Tribunalul a
reţinut că dreptul de a primi venituri salariale poate face obiectul de
protecţie al art. 1 din primul Protocol la CEDO, dacă are o fundamentare în
legislaţia internă.
Sub acest aspect s-a observat
că dreptul la primirea premiului anual aferent anului 2010 a avut până la data
de 01.01.2011 o fundamentare în legislaţia internă, respectiv art.25 din legea
nr. 330/2009.
Tribunalul a mai notat că în
cauza nu se pune problema acordării în continuare, deci după data de 01.01.2011
a acestui premiu (pentru a verifica respectarea marjei de apreciere a
statutului în reglementarea folosinţei acestui drept începând cu 01 ianuarie 2011).
Reclamanţii au dobândit
calitatea de titulari ai acestui bun la expirarea anului 2010.
Totuşi, o astfel de plată nu
s-a efectuat deoarece prin art. 8 din legea nr. 285/2010 s-a stipulat în mod
expres că :
Sumele corespunzătoare
premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie
2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariate ce se
acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor
prezentei legi.
Amânarea, eşalonarea sau
compensarea unor sume de bani cuvenite reclamanţilor nu constituie în sine o
încălcare a dreptului lor de proprietate, înscriindu-se în marja de apreciere a
statului în ceea ce priveşte posibilităţile concrete de plată a acestor sume.
În speţă, dispoziţiile art. 8
din legea nr. 285/2010 nu pot fi considerate că au instituit o amânare sau o
eşalonare a plăţii acestor sume, legiuitorul folosind terminologia clară şi
lipsită de orice echivoc: „nu se mai acordă".
Prin urmare, s-a cercetat
dacă prin modul concret de reglementare s-a realizat o compensare a acestor
sume (compensarea având funcţia de stingere a datoriei).
În această privinţă
Tribunalul a reţinut că legiuitorul a specificat că aceste sume urmează a fi „avute
în vedere la stabilirea majorărilor salariate ce se acordă în anul 2011
personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi."
Cu alte cuvinte, interpretând
exclusiv gramatical termenii folosiţi de legiuitor se ajunge la concluzia că
legiuitorul, acordând o anumită creştere a salariilor în sectorul bugetar,
cuantumul acestor creşteri a inclus şi cuantumul sumei unice ce trebuia
acordată cu titlu de premiu anual pe perioada anului 2010.
Respectarea drepturilor
fundamentale nu trebuie însă să fie doar formală, iluzorie, ci concretă şi
efectivă, astfel cum a decis Curtea Europeană în numeroase hotărâri. în speţă,
pentru a se respecta această cerinţă este necesar a se verifica împrejurarea
că, în concret, a avut loc o astfel de compensare între premiul anual şi
creşterile salariale acordate începând cu 01 .ianuarieJ2011 şi, deci, s-a stins
această datorie.
În opinia Tribunalul, o
astfel de compensare concretă nu a avut loc, aserţiunea legislativă
neconstituind altceva decât o declarare pur formală a unei astfel de
compensări, fără ca, în concret, să fie îndeplinite condiţiile unei astfel de
instituţii juridice, pentru următoarele considerente:
Nu se poate pune semnul
echivalenţei între natura juridică a premiului şi natura juridică a salariului.
Premiul constituie o sumă
unică, acordată o singură dată, în considerarea muncii desfăşurate la un nivel
corespunzător, pe când salariul reprezintă o prestaţie bănească periodică,
lunară acordată pentru munca depusă de angajaţi.
Premiul se acordă în raport
cu perioada de timp lucrată în anul 2010, pe când creşterea salarială s-a
acordat de la 01.01.2011 tuturor angajaţilor, indiferent de perioada lucrată.
Mai mult, teoretic, unii
angajaţi nu aveau dreptul la premiul anual pe anul 2010 ori aveau dreptul la un
cuantum redus al acestuia, respectiv acei angajaţi care în cursul anului au
desfăşurat activităţi profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârşit abateri
pentru care au fost sancţionate disciplinar.
Or, dacă s-ar accepta teoria
compensării, atunci ar fi trebuit ca aceste creşteri salariale să fie acordate
diferenţiat salariaţilor ( luându-se în considerare situaţia fiecăruia şi
îndreptăţirea la primirea unei anumite sume cu titlu de premiu anual pe anul
2010 ), iar nu în mod unitar şi egal.
De asemenea, cercetând
dispoziţiile art. 1 din legea nr. 285/2010 se constată că „majorările
salariale" la care face referire art. 8 din acelaşi act normativ s-au
acordat „ţinânduse seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în
muncă, vechimea în funcţie sau, după caz, în specialitate, dobândite în
condiţiile legii până la 31 decembrie 2010" (alin. 3) al art. 1), aşadar,
criterii fără nici o legătură cu dreptul la premiul anual cuvenit fiecărui
angajat la expirarea anului 2010 şi care putea fi diferenţiat, atât în funcţie
de perioada lucrată, cât şi în funcţie de modul de desfăşurare a activităţii
profesionale.
Toate aceste considerente au
format convingerea instanţei că, în realitate, expresia „ acestea fiind avute
în vedere la stabilirea majorărilor salariate ce se acordă în anul 2011
personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi” nu
reprezintă altceva decât o declarare pur formală a unei aşa zise compensări a
dreptului la premiu, fără însă nici un substrat de fond, deci fără a se
realiza, în concret, efectul declarat al acestei prevederi legale, în raport de
natura juridică şi cuantumul acestui drept salarial.
În considerarea celor expuse,
Tribunalul a constatat că prin art. 8 din legea nr. 285/2010 s-a realizat în
concret o privare de bun a reclamanţilor, respectiv o privare de dreptul
dobândit la primirea premiului anual, drept prevăzut pe perioada anului 2010 în
art. 25 din legea nr. 330/2009.
Constatând că nimeni nu poate
fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional ( primul paragraf al art. 1 din Primul Protocol la CEDO ), că
nici măcar nu s-a declarat vreo cauză de utilitate publică pentru care prin
art. 8 din legea nr. 285/2010 s-a stipulat neacordarea dreptului câştigat la
încasarea premiului anual aferent anului 2010, Tribunalul a reţinut astfel că a
da efecte dispoziţiilor art. 8 din legea nr. 285/2010 şi a respinge astfel
acţiunea reclamanţilor ar conduce la încălcarea dreptului fundamental al
acestora la respectarea bunului acestora, drept consacrat printr-un act
normativ cu forţă juridică superioară şi care este prioritar la aplicare
potrivit art. 20 din Constituţia României.
În consecinţă, Tribunalul a
reţinut inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 8 din legea nr. 285/2010 şi,
făcând aplicarea art. 25 din Legea nr. 330/2009, a admis acţiunea şi a obligat
pârâţii la plata acestui drept.
Împotriva sentinţei, în
termen, motivat şi legal scutit de plata taxelor judiciare de timbru, au
formulat recurs pârâţii M.P.-P.Î.C.C.J. şi P.C.A.Bc.
Criticile formulate de P.C.A.Bc.,
întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct.3,9, 304/1 Cod procedură civilă, au
vizat, în esenţă, următoarele:
-încălcarea competenţei
materiale, teritoriale şi funcţionale a Curţii de Apel Bucureşti -Secţia a
VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal în ceea ce-i priveşte pe reclamanţii
procurori, a competenţei funcţionale a Secţiei de Contencios Administrativ a
Tribunalului Bacău privitoare la reclamanţii personal auxiliar de specialitate
şi conex, faţă de dispoziţiile art. 10 alin.1 tezele I şi II din Legea 554/2004
şi art. 30 din Legea 284/2010, respectiv a competenţei materiale şi funcţionale
a Secţiei de Contencios Administrativ a Tribunalului Bacău pentru cererea
reclamanţilor funcţionari publici D.M., G.S.M. şi T.A.B., faţă de dispoziţiile
art. 109 din Legea 188/1999;
-soluţionarea excepţiei
inadmisibilităţii cu ignorarea art. 30 din Legea 284/2010 privitoare la
obligativitatea parcurgerii proceduri prealabile în faţa ordonatorului de
credite;
- nesocotirea dispoziţiilor
exprese ale art. 8 din Legea 285/2010 potrivit cărora premiul anual pentru 2010
nu se mai acordă cu ianuarie 2011 fiind compensat cu majorările acordate pe
2011 şi depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti prin acordarea unui drept
oprit a se plăti prin lege;
-ignorarea faptului că
măsurile adoptate prin Legea 285/2010 nu sunt neconvenţionale întrucât statul
este mai bine plasat în aprecierea „interesului public”-drept pentru care CEDO
i-a şi recunoscut o marjă de apreciere asupra măsurilor de politică economică
-intrând aici inclusiv tăierea salariilor, neacordarea unor premii, etc. -, iar
restrângerea a respectat justul echilibru fiind cu caracter temporar; de
asemenea actul normativ a fost verificat şi sub aspectul constituţionalităţii,
fiind declarat prin Dec. 1655/2010 în acord cu Constituţia.
M.-P.ÎCCJ a susţinut
nelegalitatea sentinţei pentru aceleaşi motive ca şi celălalt recurent.
Intimaţii nu au formulat
întâmpinare şi nici alte cereri.
La solicitarea instanţei,
recurentele au înaintat relaţii privind compunerea majorării salariale acordate
pe 2011, respectiv dacă a inclus şi cuantumul celui de-al 13 -lea salariu
cuvenit pentru anul 2010, conform art. 8 din Legea 285/2010.
Examinând recursurile în
raport de motivele invocate, de actele şi lucrările dosarului, precum şi faţă
de dispoziţiile art. 304, 304/1, 312 Cod procedură civilă, Curtea a constatat
caracterul lor nefondat, justificat de următoarele:
Necompetenţa -în toate
modalităţile invocate pentru reclamanţii procurori şi personal auxiliar şi
conex -, nu putea fi primită întrucât:
-obiectul litigiului nu-l
constituia contestarea modului de stabilire a salariilor de bază, a sporurilor,
a premiilor şi a altor drepturi, astfel încât să devină aplicabile dispoziţiile
art. 30 alin. ultim Legea 284/2010, ci obligaţia de plată efectivă a dreptului
la al 13-lea salariu pentru 2010, caz în care este incidentă legislaţia muncii;
-pentru categoria
profesională în care se regăsesc reclamanţii, raporturile lor ca şi angajaţi
sunt reglementate de Codul muncii -aspect recunoscut de chiar legiuitor prin
competenţa alternativă reglementată de alin. ultim al art. 30 amintit ( „Împotriva
măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulţumită se poate
adresa instanţei de contencios administrativ sau, după caz, instanţei
judecătoreşti competente potrivit legii…”)şi nu de Legea 554/2004.
Necompetenţa pentru cei trei
reclamanţi -funcţionari publici -a fost invocată pentru întâia dată în recurs;
cum natura sa este de necompetenţă materială funcţională, deşi de ordine publică,
nu mai poate fi invocată oricând, ci numai în condiţiile art. 159/1 Cod
procedură civilă -introdus prin Legea 202/2010 (la prima zi de înfăţişare în
faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra
fondului )
Prin urmare, nu va fi
examinată în această fază procesuală.
Admisibilitatea nu mai putea
primi o altă rezolvare decât cea de la fond, faţă de constatarea cum că
litigiului de faţă nu-i este aplicabilă procedura instituită de art. 30 din
Legea 284/2010 („Soluţionarea contestaţiilor în legătură cu stabilirea
salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor şi a altor drepturi
care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competenţa
ordonatorilor de credite”).
Nu s-au depăşit atribuţiile
puterii judecătoreşti prin adăugarea la lege şi nici nu s-au ignorat
dispoziţiile acesteia (cum că nu se mai acordă premiul anual pentru 2010
începând cu ian. 2011), aşa cum s-a pretins, întrucât:
-prima instanţă nu a
reglementat plata unui drept suplimentar faţă de cele stabilite imperativ de
legea de salarizare, ci a constatat, aşa cum de altfel nu au contestat nici
recurentele şi a consfinţit şi Curtea Constituţională prin Decizia 115/2012,
că, prin art. 8 din Legea 285/2010, legiuitorul nu a anulat bugetarilor beneficiul
premiului anual pe 2010 -care constituie deci o creanţă certă, lichidă şi
exigibilă -, ci a modificat doar modalitatea de acordare, respectiv, nu
distinct, ci eşalonat şi succesiv prin creşterea, în mod corespunzător, a
cuantumului salariului/indemnizaţiei de bază.
-nu a nesocotit o interdicţie
legală, ci a verificat dacă voinţa legiuitorului s-a transpus în practică prin
majorarea adecvată cuantumului celui de-al 13-lea salariu a salariului
reclamanţilor.
Verificarea
convenţionalităţii textului art. 8 din Legea 285/2010 s-a realizat în acord
atât cu practica CEDO, cât şi cu considerentele Curţii Constituţionale din Dec.
115/2012, cum că:
- natura premiilor în bani
acordate angajaţilor, a fost lămurită prin Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie
2011, ca reprezentând drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi
fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie, legiuitorul fiind în
drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de
bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în
funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în
diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.Însă, în speţă,
intervenţia legiuitorului nu a fost pentru anularea dreptului, ci pentru o
modalitate diferită de plată -„În concluzie, Curtea constată că nu se poate
reţine încălcarea prevederilor constituţionale şi convenţionale referitoare la
dreptul de proprietate privată. Premiul anual pe anul 2010 reprezintă o creanţă
certă, lichidă şi exigibilă, pe care angajatul
o are asupra angajatorului
public şi constituie un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol
adiţional la Convenţie, dar dispoziţiile de lege criticate prevăd, în acelaşi
timp, doar modalitatea prin care statul urmează să-şi execute întru totul
această obligaţie financiară, în forma arătată mai sus, fără a fi afectate în
nici un fel cuantumul sau întinderea acestei creanţe” ).
Deci, dreptul nu a fost
contestat, iar neplata premiului anul aferent anului 2010 a condus la naşterea
unui drept de creanţă, creanţă ce reprezintă un "bun" în sensul art.
1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a arătat, de pildă în Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza
Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, că ţine de marja de apreciere a
statului acordarea beneficiilor plătite din fonduri publice angajaţilor săi.
Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii, adoptând
în acest sens modificările legislative corespunzătoare. Însă, în cazul în care
o dispoziţie legală în vigoare prevede acordarea unor asemenea beneficii, iar
condiţiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, autorităţile statului nu pot
refuza în mod deliberat plata acestora pe perioada cât prevederile legale sunt
în vigoare.
Şi astfel, verificând în
concret dacă în majorarea salariului pe 2011 s-a inclus şi premiul anual în
discuţie pe 2010, s-a constat că nu s-a realizat această obligaţie întrucât
nici nu era vizată efectiv -a se vedea expunerea de motive a Legii 285/2010 sub
aspectul scopului majorării acordate pe 2011; ori această poziţie constituie o
veritabilă privare de proprietate, sancţionată de Convenţie, în lipsa unei
justificări rezonabile din partea angajatorilor; şi cum nu putea rămâne
nesancţionată o asemenea atitudine, instanţa naţională fiind obligată a aplica
direct normele comunitare când se constată că legislaţia naţională le încalcă,
acţiunea trebuia primită.
Faţă de toate cele expuse,
constatând şi că nu au fost motive de ordine publică care să fie analizate şi
din oficiu, recursurile au fost respinse ca nefondate.
| 
