Răspundere civilă pentru
prejudiciile cauzate de lucruri. Inundaţie urmată de cedarea digului de
apărare. Caz de forţă majoră.
În
situaţia inundaţiilor generate de creşterea pulsurilor hidrologice extreme,
asociate unei avarii la construcţiile hidrotehnice, legiuitorul a abordat teza
forţei majore, anume a acelei împrejurări externe şi invincibile, fără relaţie
cu lucrul care a provocat dauna sau însuşirile sale, care exclude premisa
culpei şi consecinţa răspunderii civile delictuale.
Art. 1000 alin. 1 Cod Civil
Prin decizia civilă nr.
245/3.04.2012 a Tribunalului Constanţa a fost admis apelul reclamantului H.G.
împotriva sentinţei civile nr. 627/12.10.2011 a Judecătoriei Hârşova, pe care a
schimbat-o în tot, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâţilor ANIF,
MADR şi MFP, în solidar, la plata în favoarea reclamantului a 118.181 lei reprezentând
despăgubiri civile pentru pierderile provocate prin inundarea culturilor
agricole.
Ceea ce a generat litigiul a
fost ruperea, la data de 10 iulie 2010, a digului de apărare împotriva
inundaţiilor Dunării, situat în dreptul localităţii C., jud. Constanţa, ca
urmare a creşterii nivelului fluviului, cu consecinţa inundării culturilor.
Tribunalul a înlăturat premisa
intervenţiei forţei majore, drept cauză exoneratoare de răspundere - reţinută
de prima instanţă - arătând că în interpretarea jurisprudenţială dată de fostul
Tribunal Suprem prin decizia civilă nr. 358 din 19 aprilie 1965 ,,forţa majoră
constă într-o împrejurare externă şi invincibilă, fără relaţie cu lucrul care a
provocat dauna sau însuşirile sale naturale’’. Aceasta presupune aşadar că împrejurarea
externă trebuie să fie invincibilă în mod absolut, ca forţă de nebiruit pentru
oricine la nivelul actual al ştiinţei; că într-o altă decizie de speţă, fiind
făcută distincţia între caracterul absolut şi invincibil al cauzei exoneratoare
de răspundere, Tribunalul Suprem a arătat că ,,în cazul unor alunecări de teren
frecvente, susceptibile deci de a fi prevăzute, urmările lor păgubitoare pot fi
prevenite şi evitate. Astfel, puternica probabilitate a producerii unei atare
alunecări de teren înlătură caracterul imprevizibil al fenomenului.”
Instanţa de apel a apreciat că,
din moment ce în anul 2006 precipitaţiile au generat un debit al Dunării
superior celui înregistrat în 2010, s-a
născut puternica probabilitate a producerii unui fenomen asemănător, aşa încât
caracterul imprevizibil al ruperii digului
din iulie 2010 era înlăturat; că expertiza efectuată de experţii în
construcţii hidrotehnice a conchis, pe baza observaţiilor efectuate pe teren
(la 18 aprilie 2011), că lucrarea hidrotehnică avea o durata foarte mare de
exploatare, de peste 50 ani, faţă de durata normală de 36 ani, iar cauza
producerii breşei o putea constitui neîntreţinerea corespunzătoare (aspect
dedus din numărul mare de cavităţi de rozătoare din coronamentul digului şi de
lipsa unor lucrări de mentenanţă pe acel segment al lucrării) – aspecte care nu
pot înlătura răspunderea juridică a entităţilor chemate în judecată, pentru
prejudiciul produs prin cedarea digului.
Analizând recursurile pârâţilor,
care au vizat în esenţă greşita aplicare a legii (art. 304 pct. 9 cod proc.
civilă), Curtea a constatat că ele sunt întemeiate.
Demersul intimatului reclamant
s-a fundamentat pe dispoziţiile art. 1000 alin. 1 Cod civil 1864, care
reglementau - la data sesizării instanţei de fond - răspunderea civilă delictuală pentru
prejudiciul cauzat de ,,lucrurile de sub paza noastră’’, dezvoltându-se teoria
prezumţiei de responsabilitate şi ideea de raport cauzal dintre fapta culpabilă
a paznicului juridic al digului de apărare distrus de inundaţie şi prejudiciul
constând în pierderea culturilor agricole.
Speţa de faţă pune în discuţie
modul cum operează raportul de cauzalitate menţionat, atunci când efectul
(prejudiciul invocat) a fost precedat nu doar de o faptă a omului (privită ca
acţiune sau inacţiune asupra bunului aflat în paza juridică), ci şi de
producerea unui fenomen natural (în cauză, creşterea debitelor Dunării).
În prealabil trebuie făcută o
trimitere doctrinară la specificul raportului de cauzalitate în materia
răspunderii civile delictuale, literatura juridică (C. Stătescu, C. Bîrsan –
Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Hamangiu, 2008, pag. 184) relevând că
atunci când raportul de cauzalitate nu se poate stabili într-o relaţie simplă
şi directă ca de la cauză la efect, raţionamentul logico-juridic implică o
analiză a acţiunii/ inacţiunii omului în specificul dat de cauzele exterioare
în care ea se manifestă.
Această abordare nu poate fi
însă realizată cu ignorarea voinţei legiuitorului, pentru că realităţile
sociale care generează un impact major asupra cetăţenilor şi bunurilor acestora
pot primi o statuare legislativă derogatorie de la dreptul comun, pentru
raţiuni de ordine şi interes public.
Ori, din acest punct de vedere,
dezlegarea dată în apel este rezultatul unor greşite interpretări ale legii şi
a unor statuări de ordin teoretic pe problema supusă judecăţii, întrucât în
acest caz există norme speciale care transpun raportul de cauzalitate menţionat
în sfera evenimentelor care exclud atragerea răspunderii reglementate prin art.
1000 alin. 1 Cod civil.
Astfel, atât prin legislaţia
incidentă la momentul producerii evenimentului, cât şi prin cea abrogată la
acea dată, statul a definit o asemenea situaţie ca fiind un ,,dezastru’’,
noţiune distinctă de cea de ,,calamitate naturală’’, dar cu efecte similare în
planul răspunderii civile delictuale, în sensul înlăturării ei (fără însă a
exclude răspunderea în alte ramuri de drept, când este cazul). Cu titlu de
exemplu, O.G. nr. 47/1997 privind apărarea împotriva dezastrelor (abrogat prin
Legea nr. 481/2004) preciza prin art. 2 că dezastrul reprezintă un eveniment cu
urmări deosebit de grave asupra mediului înconjurător, în această categorie
fiind indicate şi ,,avariile la construcţiile hidrotehnice’’. Prin Legea nr.
481/2004 privind protecţia civilă se arată în art. 9 alin. 1 că dezastrul este
evenimentul ,,datorat declanşării unor tipuri de riscuri, din cauze naturale
sau provocate de om, generator de pierderi umane, materiale sau modificări ale
mediului, şi care, prin amploare, intensitate şi consecinţe, atinge ori
depăşeşte nivelurile specifice de gravitate stabilite prin regulamentele
privind gestionarea situaţiilor de urgenţă, elaborate şi aprobate potrivit
legii’’. În acelaşi sens: art. 3 lit. b din Regulamentul aprobat prin Ordinul
M.A.I. nr. 420/2005; art. 2 alin. 1 din partea a V-a a Legii nr. 575/2001, cu
anexa 1 a
actului normativ, vizând corespondenţa definiţiilor legii cu cele din Glosarul
internaţional al termenilor de bază specifici managementului dezastrelor,
editat sub egida ONU (DHA/93/96); H.G. nr. 762/2008, care include eşecului
sistemelor de protecţie în noţiunea de risc tehnologic.
Dar unul dintre actele normative
care exprimă fără dubiu viziunea legiuitorului asupra unei asemenea ipoteze
este H.G. nr. 1854/2005 pentru aprobarea Strategiei naţionale de management al
riscului la inundaţii, care indică în preambul că fenomenul viiturilor repetate
şi intense, cu inundaţiile asociate acestora, constituie o consecinţă a unui
ansamblu complex de cauze, cum ar fi: creşterea vulnerabilităţii clădirilor şi
infrastructurilor, neglijenţa în întreţinerea şi exploatarea unor lucrări de
protecţie, un grad de protecţie asigurat la nivel minimal etc.
Privit ca fenomen naţional şi
analizat din perspectiva impactului asupra populaţiei, proprietăţii şi
mediului, actul normativ reflectă concepţia legiuitorului asupra situaţiilor
identice celui ce face obiectul prezentului litigiu, în sensul că pierderile
materiale şi distrugerile produse la lucrările de protecţie sunt legate de
noţiunea de ,,risc la inundaţii’’, care exclude ideea singulară de culpă în
accepţiunea dată de art. 998 - 999 şi art. 1000 alin. 1 Cod civil 1864.
Se instituie astfel noţiunea de
,,risc’’, definit ca probabilitate a apariţiei unor pierderi/ pagube,
caracterizat prin două componente: probabilitatea de a se produce un eveniment
şi consecinţele (impactul) acestuia. Actul normativ menţionat impune adoptarea
unei viziuni de tip activ, anume, a ,,managementului inundaţiilor’’, cu
depăşirea opticii anterioare a acţiunii de tip pasiv. Această abordare
integrată, care exclude teza reductibilităţii întregului la suma părţilor sale
componente, este explicit reluată în Strategia naţională de management al
riscului la inundaţii pe termen mediu şi lung, adoptată prin H.G. nr.
846/11.08.2010 (care însă a transpus în sistemul de drept naţional Directiva
2007/60/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23.10.2007 privind
evaluarea şi gestionarea riscului la inundaţii).
Deşi acest act normativ a intrat
în vigoare ulterior producerii evenimentului menţionat, Curtea va reţine că el
preia şi explicitează, în acord cu directiva europeană, viziunea anterioară a
legiuitorului asupra situaţiilor de această natură, care exclude ca şi în
reglementările sus-citate ideea de culpă, privită singular şi disociată de
amploarea şi previzibilitatea fenomenului natural. Se arată astfel că: efectele
inundaţiilor asupra comunităţilor se înscriu în sfera consecinţelor
activităţilor umane permanente şi din totdeauna asupra cursurilor de apă; că
schimbările dramatice din ultimii 30-40 de ani din mediul înconjurător nu pot
fi privite în afara modificărilor de regim pluviometric şi hidrologic; că a
sporit creşterea riscului la inundaţii ca urmare a frecvenţei şi amplitudinii
pulsurilor hidrologice extreme, asociate modificării configuraţiei structurale
a cursurilor de apă şi luncilor inundabile, dar şi a bazinelor hidrogeografice.
Ideea generală a acestei
perspective este aceea că în domeniul riscului la inundaţii trebuie definit un
grad de risc acceptat de populaţie şi de decidenţi, ,,ştiut fiind că nu există
o protecţie totală împotriva inundaţiilor (risc zero), după cum nu există nici
un consens asupra riscului acceptabil. În consecinţă, riscul acceptabil adoptat
este rezultatul unui echilibru între riscul şi beneficiile atribuite unei
activităţi ca urmare a reducerii riscului la inundaţii sau a unei reglementări
guvernamentale’’. Că ,,diminuarea consecinţelor inundaţiilor propusă prin
strategie este rezultatul unei combinaţii ample dintre măsurile şi acţiunile
premergătoare producerii fenomenului, cele de management din timpul
desfăşurării inundaţiilor şi cele întreprinse după inundaţii’’.
Parcurgerea acestei legislaţii
incidente reflectă aşadar faptul că, în situaţia inundaţiilor generate de
creşterea pulsurilor hidrologice extreme (cum a fost şi cazul celor din iulie
2010, din speţă), asociate unei avarii la construcţiile hidrotehnice,
legiuitorul a adoptat teza forţei majore, anume a acelei împrejurări externe şi
invincibile, fără relaţie cu lucrul care a provocat dauna sau însuşirile sale,
care exclude premisa culpei şi consecinţa răspunderii civile delictuale.
Faptul că actele normative
enunţate impun autorităţilor centrale şi locale, dar şi tuturor cetăţenilor (ca
în cazul art. 67 alin. 3 din Legea apelor nr. 107/1996, modif. prin Legea nr.
310/2004), obligaţii în contracararea consecinţelor acestor fenomene, cât şi
împrejurarea că s-a urmărit crearea unui sistem compensatoriu aparte, bazat pe
principiul solidarităţii umane, reflectă încă o dată această viziune integrată,
care exclude reducerea fenomenului ca întreg la suma părţilor sale componente
(utilitatea edificării digului şi viabilitatea soluţiei inginereşti; depăşirea
perioadei normate de utilizare; gradul de întreţinere şi reparare; impactul
animalelor şi a factorului uman; dezvoltarea unei zone agricole pe vechiul curs
al apei; nivelul viiturii etc. - respectiv, elementele indicate şi în expertiza
tehnică efectuată în cauză drept factori care au favorizat deteriorarea
digului). De altfel, intimatul reclamant a înţeles să se prevaleze de
dispoziţiile Legii nr. 381/2002, care la rândul său include în textul art. 2
alin. 1 în sfera situaţiilor pentru care se plătesc de către stat despăgubiri ,,inundaţiile
din revărsări de râuri sau de alte ape curgătoare şi ruperi de baraje",
întocmind documentaţia necesară dezdăunării. Legea apelor nr. 107/1996 prevede
în egală măsură concepţia legiuitorului asupra modului în care se asigură
fondurile pentru acţiunile operative, de interes public, de apărare împotriva
inundaţiilor, fenomenelor meteorologice periculoase şi accidentelor la
construcţiile hidrotehnice, stabilind în art. 73 că ele se suportă din Fondul
de intervenţie prevăzut în bugetul de stat.
Rezumând, în mod greşit
tribunalul a conchis că într-o asemenea situaţie este atrasă răspunderea civilă
delictuală pe temeiul menţionat, în strictă raportare la prevederile Legii nr.
138/2004 (care nu indică o atare răspundere), precum şi că există un temei al
răspunderii solidare în conformitate cu art. 1003 Cod civil, în virtutea unei
prezumate neîndepliniri a obligaţiilor legale, astfel că recursurile urmează a
fi admise, cu consecinţa menţinerii soluţiei primei instanţe.
