avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 
Prescripţie. Acţiune în restituirea drepturilor salariale încasate necuvenit. Termen
 
Curtea de Apel Cluj, Secţia I­a civilă, decizia nr. 3401/R din 4 iulie 2012
 
Prin Sentinţa civilă nr. 324 din 01.03.2012 a Tribunalului Bistriţa­Năsăud, a fost respinsă ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtul A.N..
A fost admisă, ca fiind întemeiată, acţiunea civilă formulată de reclamanta Comuna Livezile, prin Primar, împotriva pârâtului A.N. şi, în consecinţă a fost obligat pârâtul să restituie suma de 10.024 lei, reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 250 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut următoarele:
În baza Contractului colectiv de muncă aprobat prin Hotărârea Consiliului Local Livezile nr. 34/27.10.2006, încheiat între Consiliul Local al Comunei Livezile şi Sindicatul Administraţiei Publice Locale Valea Bîrgăului, personalului contractual angajat la Primăria Comunei Livezile, deci şi pârâtului, începând cu 1 ianuarie 2007, pe lângă drepturile băneşti prevăzute de dispoziţiile legale ce reglementează salarizarea personalului contractual din instituţiile publice, i s­au acordat sporuri, în cuantumul solicitat de reclamantă, respectiv: spor de fidelitate şi loialitate faţă de instituţie, prima pentru sărbătorile de Paşti şi Crăciun; indemnizaţia pentru norma de hrană şi pentru ţinută, toate aceste drepturi cumulate pentru perioada 1 ianuarie 2007­31 decembrie 2008, aşa cum rezultă din anexa privind drepturile băneşti, nefiind contestată acordarea, respectiv încasarea lor de către pârât.
Cu ocazia controlului de audit financiar efectuat de Curtea de Conturi a României ­Camera de Conturi a judeţului Bistriţa­Năsăud la Primăria Comunei Livezile s­a constatat că salariaţilor din cadrul primăriei le­au fost acordate nelegal, în cursul anilor 2007­2008, anumite sume de bani, ocazie cu care prin Decizia nr. 8/2009 s­a dispus recalcularea drepturilor salariale, prin eliminarea tuturor sporurilor, primelor şi indemnizaţiilor acordate nelegal în baza contractului colectiv de muncă, stabilirea întinderii prejudiciului produs bugetului primăriei prin efectuarea acestor plăţi nelegale, asigurarea măsurilor de recuperare, efectuarea regularizărilor, întocmirea şi depunerea declaraţiilor rectificative.
Comuna şi Consiliul Local Livezile ­prin primar au înţeles să conteste aspectele consemnate în Procesul verbal de constatare înregistrat sub nr. 2956/2009 la persoana auditată şi măsurile dispuse prin actele încheiate de reprezentanţii Camerei de Conturi Bistriţa­Năsăud, iniţial formulând contestaţie la Curtea de Conturi a României (contestaţie respinsă prin Încheierea nr. VI.19/18.08.2009 a Curţii de Conturi a României), apoi o acţiune în contencios administrativ, iar, prin sentinţa civilă nr.107/CA/2010, Tribunalul Bistriţa­Năsăud a admis acţiunea şi a anulat în parte decizia nr. 8/2009 emisă de Camera de Conturi Bistriţa­Năsăud. Urmare recursului declarat de Curtea de Conturi a României Bucureşti, Curtea de apel Cluj prin decizia civilă nr.1654/2011 a modificat în tot sentinţa pronunţată de Tribunalul Bistriţa­Năsăud, respingând acţiunea ca nefondată.
Hotărârea dată de instanţa de contencios administrativ nu a fost dată în contradictoriu cu pârâtul, dar dezlegarea curţii sub aspectul nedatorării sumelor subzistă prin prisma reglementărilor legale incidente.
Prin urmare, s­a promovat prezenta acţiune în răspundere patrimonială, reclamanta Comuna Livezile – prin Primar solicitând obligarea pârâtului la restituirea sumei apreciată ca fiind nelegal acordată.
În condiţiile art. 137 C.proc.civ, tribunalul a analizat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a apreciat că aceasta este neîntemeiată.
Obiectul acţiunii constă în restituirea unor drepturi de natură salarială pretins necuvenite, iar dreptul la acţiune având un obiect patrimonial este prescriptibil extinctiv, astfel că devin incidente dispoziţiile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii republicat (fostul articol 283 alin.1 lit. c). Dispoziţiile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii stabilesc un termen de prescripţie de 3 ani pentru formularea cererilor care au ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă constând în plata unor drepturi salariale ori despăgubiri băneşti către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator. În cauză, termenul de 3 ani de prescripţie a dreptului la acţiune, curge de la data la care prin hotărâre judecătorească irevocabilă (a Curţii de Apel Cluj) s­a statuat asupra legalităţii şi temeiniciei deciziei Camerei de Conturi a judeţului Bistriţa­Năsăud nr. 8/2009, respectiv de la data de 2 mai 2011 şi nu de la momentul plăţii lor, aşa cum s­a invocat în apărare.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare în anul 2008, respectiv art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, republicată şi art. 236 alin. 4 din Codul muncii, contractele colective de muncă constituie legea părţilor, numai dacă sunt încheiate cu respectarea condiţiilor legale, putând fi stabilite numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege.
Aşa cum rezultă din art. 12 din Legea nr. 130/1996, republicată, contractele colective de muncă se puteau încheia şi pentru salariaţii instituţiilor bugetare, însă prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale.
Aceste prevederi legale instituie o interdicţie referitoare la negocierea colectivă, interdicţie care impune ca în cadrul negocierilor colective din cadrul instituţiilor bugetare, materializate sub forma contractelor colective de muncă, să fie excluse drepturile ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale, cu atât mai mult cu cât sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile finanţate integral sau în majoritate de la bugetul de stat se stabileşte prin lege (chiar dacă cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative), în concordanţă cu dispoziţiilor art. 157 alin. 2 Codul muncii.
Salarizarea personalului contractual din sectorul bugetar a fost reglementată în perioada anilor 2008 – 2009 de OUG nr. 24/2000 (abrogată prin Legea nr. 330/2009, aplicabilă din 1 ianuarie 2010), act normativ care a abrogat expres dispoziţiile privitoare la salarizare cuprinse în Legea nr. 154/2008, de O.G. nr. 10/2007 şi de H.G. nr. 281/1993, şi care reglementau drepturile salariale cuvenite personalului din sectorul bugetar, drepturi stabilite prin lege.
Actele normative invocate nu reglementează dreptul personalului bugetar la plata sporurilor şi indemnizaţiilor prevăzute în Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul Primăriei comunei Livezile, chiar dacă pârâtul nu a beneficiat de toate aceste sporuri.
Acordarea unor sume de bani cu ignorarea dispoziţiilor legale creează un prejudiciu în patrimoniul autorităţii publice, astfel că se impune restituirea acestora.
Potrivit dispoziţiilor art. 254 din Legea nr. 53/2003 cu modificările şi completările ulterioare (art. 270 anterior republicării), salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătura cu munca lor, iar, conform art.256 din aceeaşi lege (art. 272 anterior republicării) ,,salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie”. Totodată, art.169 alin.1 şi 2 prevede că nicio reţinere din salariu nu poate fi operată în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege, nu poate fi efectuată decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă, exigibilă şi a fost constatată ca atare printr­o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Împrejurarea constatată justifică întrutotul concluzia la care a ajuns atât Curtea de Conturi cu ocazia auditării instituţiei, cât şi instanţa de contencios administrativ prin hotărârea judecătorească irevocabilă pronunţată.
Având în vedere faptul că drepturile acordate în baza contractului colectiv de muncă nu au fost legal stabilite întrucât încalcă dispoziţiile legilor de salarizare ale personalului din sistemul bugetar, fapt ce contravine prevederilor Legii nr. 130/1996, republicată, şi ale legilor de salarizare a personalului bugetar, nu s­a reţinut apărarea pârâtului potrivit căreia o atare acţiune ar fi condiţionată de epuizarea unui litigiu distinct şi prealabil vizând anularea clauzelor contractului colectiv contrare legii, verificarea neconformităţii cu legea fiind posibilă a fi realizată pe cale incidentală de către instanţa de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul A.N. solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii ca nelegale şi netemeinice a acţiunii reclamantei.
În motivarea recursului a arătat că instanţa de fond a greşit când a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată prin întâmpinare.
Astfel, acţiunea reclamantei se întemeiază pe prevederile art. 256 alin. 1 din Codul Muncii, iar conform prevederilor art. 268 alin. 1 lit. c din Codul Muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune.
Instanţa de fond a apreciat în mod greşit că dreptul la acţiune al reclamantei s­a născut concomitent cu rămânerea irevocabilă a hotărârii date în privinţa controlul efectuat de curte de conturi, susţinându­se că doar atunci s­a cunoscut paguba şi persoana răspunzătoare. Data naşterii dreptului la acţiune al reclamantei este chiar data acordării acelor drepturi salariale, termenul de prescripţie calculându­se pentru fiecare lună în parte, conform anexei depuse de reclamantă la fondul cauzei.
Pe fondul cauzei învederează că sporurile acordate sunt legale, iar instanţa de fond a interpretat în mod eronat şi suma dispoziţiilor legale aplicabile. Astfel, art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 prevedea interdicţia negocierii de clauze cu privire la drepturi ale căror acordare şi cuantum sunt stabilite prin dispoziţiile legale. Per a contrario, este permisă negocierea de drepturi ale căror acordare şi cuantum nu sunt stabilite prin dispoziţii legale.
În speţă, nu s­au negociat drepturi care erau stabilite printr­o altă lege. Ordonanţa 10/2007 care reglementează "creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat" nu prevede nicăieri interdicţia acordării de sporuri privind norma de hrană, indemnizaţia de ţinută, prima de sărbători, sporul de fidelitate, de mobilitate, de relaţii cu publicul şi nici nu reglementează cuantumul acestor sporuri.
Art.17 al OG 10/2007 prevede că „personalul contractual beneficiază şi de celelalte drepturi de natură salarială care se acordă potrivit dispoziţiilor legale în vigoare”.
Instanţa de fond se limitează a concluziona că nu se pot încălca norme imperativ prevăzute de lege, însă nu indică care ar fi acele norme imperative care au fost încălcate, având în vedere că prin contractul colectiv de muncă s­au stabilit sporuri care nu au fost reglementate de Ordonanţa 10/2007, aşadar este evident că ele sunt negociate şi acordate în mod legal.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Curtea reţine că recursul este fondat, având în vedere considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Dreptul la acţiune al reclamantei s­a născut la data efectuării fiecărei plăţi lunare apreciată ca fiind nedatorată, şi nu la data la care prin hotărârea judecătorească irevocabilă a Curţii de Apel Cluj s­a statuat asupra legalităţii şi temeiniciei deciziei Camerei de Conturi a judeţului Bistriţa­Năsăud nr. 8/2009, aşa cum greşit a reţinut prima instanţă.
Curtea apreciază ca fiind irelevantă sub aspectul curgerii prescripţiei, constatarea făcută şi adusă la cunoştinţă de organul de control din cadrul Curţii de Conturi, care este un terţ faţă de raporturile de muncă ce s­au derulat între părţile litigante. Reclamanta a avut cunoştinţă de efectuarea plăţilor, precum şi de temeiul în care acestea au fost efectuate, încă de la momentul achitării drepturilor salariale.
Drepturile de natură salarială în cuantum de 10.024 lei care constituie obiectul acţiunii în restituire formulată de angajator împotriva salariatului au fost plătite lunar începând cu data de 7 ianuarie 2007 până în data de 7 decembrie 2008, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa­Năsăud la data de 8 noiembrie 2011.
Cum instanţa de fond a calculat greşit momentul curgerii termenului de prescripţie, Curtea, în raport cu data plăţilor şi faţă de prevederile art. 268 alin. 1 lit. c din C.muncii (art. 283 alin. 1 lit. c în forma anterioară republicării), care instituie termenul de prescripţie de 3 ani în cazul răspunderii salariaţilor faţă de angajator, reţine că excepţia prescripţiei invocată de către pârât este întemeiată în parte, fiind prescrisă cererea reclamantei având ca obiect restituirea drepturilor băneşti achitate în perioada 07.01.2007 – 07.11.2008.
În ceea ce priveşte cererea de restituire a sumelor achitate la data de 7.12.2008, Curtea apreciază că excepţia prescripţiei nu este întemeiată, deoarece termenul de prescripţie de 3 ani s­a împlinit doar la data de 8.12.2011.
În consecinţă, pe fondul cauzei rămâne în discuţie temeinicia acţiunii în ceea ce priveşte drepturile de natură salarială achitate la data de 7.12.2008, ce au fost acordate în temeiul contractului colectiv de muncă aprobat prin Hotărârea Consiliului Local Livezile nr. 34/27.10.2006.
Se constată că ulterior pronunţării hotărârii recurate, a fost adoptată Legea nr. 84/2012 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, act normativ aplicabil potrivit art. 1: „(…)personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite până la intrarea în vigoare a Legii­cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, în baza: a) contractelor sau acordurilor colective de muncă încheiate, înregistrate la Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale sau, după caz, la inspectoratele teritoriale de muncă şi necontestate la instanţele judecătoreşti competente; b) hotărârilor consiliilor locale şi judeţene (…)”.
Prin art. 2 alin. 1 din acest act normativ s­a prevăzut „(…) exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială stabilite în condiţiile art. 1 pe care personalul din sectorul bugetar trebuie să le restituie ca urmare a deciziilor de impunere emise de angajatori drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii.”
În cauza de faţă sunt întrunite condiţiile exonerării de la plată enunţate de normele legale citate având în vedere că sumele imputate de angajator salariatului au fost acordate în baza unui contract colectiv de muncă, aprobat prin hotărâre de consiliu local, precum şi că obligaţia de recuperare a acestor sume a fost stabilită prin Decizia nr. 8/2009 a Camerei de Conturi a Judeţului Bistriţa­Năsăud.
Având în vedere incidenţa în speţă a actului normativ citat, se constată ca fiind neîntemeiată cererea reclamantei având ca obiect restituirea drepturilor băneşti achitate la data de 07.12.2008.
Ţinând seama de aceste considerente, Curtea în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 şi 3, art. 304 pct. 9 C.proc.civ. va admite recursul declarat cu consecinţa modificării în parte a sentinţei atacate potrivit dispozitivului prezentei decizii.
Vor fi menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
În baza art. 274 C.proc.civ. intimata va fi obligată să plătească recurentului cheltuieli de judecată la fondul cauzei şi în recurs, reprezentând onorariu de avocat în sumă de 400 lei. (Judecător Ioana Rozalia Magyarosi)