Prescripţia dreptului organului
de conducere al unităţii de a aplica sancţiunea disciplinară.
Potrivit
art. 252 alin. 1 din Codul muncii: ”angajatorul poate dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie
emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării
la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6
luni de la data săvârşirii faptei”.
Dispoziţiile
legale invocate mai sus reglementează două termene diferite în interiorul
cărora angajatorul va putea să sancţioneze salariaţii vinovaţi de nesocotirea
normelor şi regulilor care compun disciplina muncii: unul de 30 de zile
calendaristice şi altul de 6 luni.
Termenul
de 30 de zile curge de la data la care reprezentantul angajatorului persoană
juridică abilitat să aplice sancţiuni disciplinare (director, administrator,
preşedinte etc.) sau angajatorul persoană fizică a luat la cunoştinţă despre
săvârşirea abaterii (printr-o notă de constatare, referat, proces verbal etc.,
având o dată certă prin înregistrarea în registrul unităţii) şi nu de la data
săvârşirii faptei.
Legea
nu leagă începutul curgerii acestui termen de momentul finalizării cercetării
disciplinare, ci de data la care se ia la cunoştinţă fapta şi se dispune
efectuarea verificărilor, procedura prealabilă urmând a se efectua în
interiorul acestui termen.
În
consecinţă, angajatorul trebuia să facă toate verificările necesare stabilirii
răspunderii disciplinare în interiorul termenului de 30 de zile de când a luat
cunoştinţă de săvârşirea faptei, iar nu de când a calificat-o ca abatere
disciplinară.
Art. 252 din Codul Muncii
Prin contestaţia formulată şi
înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 16.09.2011, T.A. a
solicitat în contradictoriu cu intimata C.N.A.D.N din România SA, constatarea
nulităţii absolute a deciziei de concediere nr. 1162/11.08.2011 emisă de
intimată potrivit art. 80 alin 1 Codul muncii, repunerea contestatorului în
situaţia anterioară în sensul reintegrării pe postul deţinut anterior emiterii
deciziei, obligarea intimatei la plata despăgubirilor băneşti egale cu
salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care
ar fi beneficiat contestatorul de la data concedierii şi până la efectiva reintegrare
şi plata cheltuielilor de judecată.
Nulitatea absolută este relevată prin prisma
încălcării dispoziţiilor art. 252 alin. 1 Codul muncii, respectiv aplicarea
sancţiunii disciplinare la data de 09.11.2011, în condiţiile în care data
luării la cunoştinţă de către conducerea societăţii despre săvârşirea
pretinselor abateri este 28.06.2011, dovada fiind nota direcţiei comerciale
serviciul coordonare ACI nr. 24/874/28.06.2011.
Contestatoarea apreciază că a
fost cunoscută de către conducerea societăţii abaterea la data de 28.06.2011
prin nota menţionată, irelevantă fiind adresa de înaintare emisă la 04.07.2011,
termenul de 30 de zile fiind astfel expirat de la data de 28.07.2011, faţă de
emiterea deciziei la data de 11.08.2011.
De
asemenea, se relevă nulitatea absolută a deciziei şi pentru încălcarea
prevederilor din art. 252 alin 2 Codul muncii, respectiv pentru conţinutul
obligatoriu al deciziei - lit b şi lit c, respectiv pentru nemotivarea
deciziei, lipsa menţionării pretinselor abateri disciplinare şi care sunt
concret pentru fiecare abatere disciplinară prevederile legale pe care
contestatorul le-a încălcat şi pentru lipsa menţiunii referitoare la
prevederile din statutul de personal, regulamentul intern, contractul
individual de muncă sau contractul colectiv aplicabil care au fost încălcate de
contestator.
Totodată, un alt motiv de
nulitate absolută constă în încălcarea art. 252 alin 2 lit c codul muncii
respectiv pentru lipsa menţiunii referitoare la motivele de înlăturare a
apărărilor formulate de salariat în timpul cercetării prealabile disciplinare
sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute de art. 251 alin 3, nu a fost
efectuată cercetarea .
Intimata,
prin întâmpinare, solicită respingerea excepţiei nulităţii absolute a deciziei
de concediere motivat pe faptul că din cuprinsul notei nr. 24/874/28.06.2011,
rezultă verificarea activităţii unor salariaţi din cadrul AICI Giurgeni,
respectiv V.S., P.I., P.E., T.A., astfel că această notă nu constituie actul de
sesizare a angajatorului cu privire la faptele săvârşite de contestator.
Concret,
angajatorul a fost sesizat în legătură cu săvârşirea unor abateri disciplinare
prin raportul nr. 24/1325/10.10.2011, din cuprinsul căruia rezultă că s-a
verificat modul de încasare a tarifului de trecere pentru utilizarea podului
peste Dunăre la Giurgeni
- Vadu Oii de către personalul din ture în intervalul 30.05 orele 7:30 -
05.06.2011 orele 19:30. Urmarea acestui raport este raportul de cercetare
disciplinară prealabilă nr.92/65527/08.11.2011, consemnat chiar în conţinutul
deciziei de concediere.
Prin sentinţa civilă nr.
886/22.02.2012, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată excepţia lipsei
calităţii procesual pasive.
S-a admis excepţia nulităţii
absolute a deciziei.
S-a constatat nulitatea absolută
a deciziei nr.1162/11.08.2011 pentru încălcarea dispoziţiei art.252 alin.1
codul muncii, s-a dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută
anterior emiterii deciziei şi a fost obligată intimata CNADN din ROMANIA, către
contestatoarea T.A., la plata despăgubirilor băneşti egale cu salariile
indexate, majorate şi reactualizate şi la celelalte drepturi de care ar fi
beneficiat de la data emiterii deciziei şi până la efectiva reintegrare.
Pentru a pronunţa această
soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Instanţa
apreciază că data la care conducerea societăţii intimate a luat la cunoştinţă
asupra săvârşirii abaterii este 28.06.2011, de la care se calculează termenul
de 30 de zile.
Potrivit
dispoziţiilor art. 268 alin. 1, lit. a, din Codul muncii, cererile în vederea
soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: ”a) în termen de 30 de
zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a
angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea
sau încetarea contractului individual de muncă”.
Pe de altă parte, Legea nr.
62/2011 stabileşte la art. 211, lit. a, următoarele: „cererile pot fi formulate
de cei ale căror drepturi au fost încălcate după cum urmează: a) măsurile
unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului
individual de muncă, inclusiv angajamentele de plată a unor sume de bani, pot
fi contestate în termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel
interesat a luat cunoştinţă de măsura dispusă”.
În speţă, termenul de 30 de zile
nu este respectat, data la care societatea a luat cunoştinţă despre abatere
este 28.06.2011, iar decizia este emisă la data de 11.08.2011, motiv pentru
care excepţia nulităţii absolute a deciziei a fost admisă ca fondată.
Celelalte
motive de nulitate absolută formulate de contestator nu mai pot constitui
obiect al analizei instanţei în situaţia în care instanţa apreciază ca tardiv
emisă decizia de concediere.
Drept
consecinţă a acestei constatări a nulităţii absolute a deciziei de concediere,
s-a admis contestaţia şi s-a dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia
deţinută anterior emiterii deciziei, cu obligarea intimatei către contestatoare
la plata tuturor drepturilor băneşti majorate, indexate, reactualizate şi la
celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data emiterii deciziei şi până la
efectiva sa reintegrare .
Împotriva
sus menţionatei sentinţe a declarat recurs recurenta pârâtă, criticând-o pentru
nelegalitate şi netemeinicie, invocând în esenţă următoarele :
În
motivarea soluţiei pronunţate de prima instanţă s-au avut în vedere disp. art.
252 alin. 1 Codul muncii, ce stipulează că termenul în care angajatorul poate
emite decizia de sancţionare disciplinară este de 30 de zile de la data când
acesta a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, sub
sancţiunea prescrierii dreptului de a aplica sancţiunea.
De
asemenea, prin întâmpinarea depusă la termenul de judecată din 23.11.2011 s-a
invocat excepţia tardivităţii formulării acţiunii prin raportare la disp. art.
252 alin. 5 din Legea nr. 53/2003.
La
termenul de judecată din 11.01.2012, a renunţat la această excepţie, având în
vedere înscrisurile (data poştei de pe plicul care a însoţit cererea de chemare
în judecată) aflate la dosarul cauzei, motivat de faptul că a constatat că
acţiunea a fost formulată în termen legal.
Cu
privire la această excepţie invocată de reclamantă a solicitat instanţei de
fond respingerea, deoarece termenul de 30 de zile a început să curgă de la
03.08.2011 data Raportului Comisiei de cercetare disciplinară, motiv pentru
care Decizia nr. 1162/11.08.2011 a fost emisă în interiorul termenului prevăzut
la art. 252 alin. 1 codul muncii.
Instanţa
de fond, în motivarea hotărârii, nu a indicat în nici un fel motivele de fapt
pentru care a ajuns la concluzia că decizia de concediere contestată a fost
emisă peste termenul de 30 de zile.
Menţionează
că atâta timp cât a înţeles să renunţe la excepţia tardivităţii formulării acţiunii,
instanţa de fond nu mai era investită cu soluţionarea acestuia.
La
pag.3 paragraf 3 din hotărâre se menţionează că angajatorul a fost sesizat în
legătură cu săvârşirea unor abateri disciplinare prin Raportul nr.
24/1325/10.10.2011 pentru personalul din ture în intervalul 30.05. orele 7,30 –
05.06.2011, orele 19,30.
Angajatorul
nu avea posibilitatea să ia la cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare a
reclamantei la data de 10.10.2011, din moment ce decizia de concediere nr. 1162 a fost emisă la
11.08.2011, deci cu două luni înainte.
Solicită
a se avea în vedere că prima instanţă a reţinut că angajatorul a luat
cunoştinţă că prin Raportul nr. 24/1325/10.10.2011 angajatorul a luat la
cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare şi totodată reţine că Raportul
Comisiei de cercetare disciplinară are numărul 92/65527/08.11.2011, însă din
cele expuse de noi şi de probele aflate la dosarul cauzei rezultă o cu totul
altă situaţie.
Dacă
instanţa de recurs va trece peste primele două aspecte, cu privire la excepţia
prescrierii dreptului angajatorului de a aplica sancţiunea disciplinară prin
raportare la disp. art. 252 alin. 1 din Codul Muncii, arată următoarele:
Prevederea legală menţionează că decizia de sancţionare disciplinară poate fi
emisă în termen de maxim 6 luni de la data săvârşirii faptei, sub sancţiunea
prescrierii faptei. Din interpretarea acestui text de lege se identifică două
termene distincte şi anume: 30 de zile de la data când angajatorul a luat
cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare; 6 luni de la data săvârşirii
faptei.
Faţă
de natura juridică a acestor două termene legale solicită a se observa că
legiuitorul a înţeles să facă o distincţie clară între faptă şi abatere
disciplinară.
Din
cele expuse reiese în mod indubitabil faptul că una este fapta şi alta este
abaterea disciplinară, această ultimă noţiune fiind îndeplinită numai în cazul
în care fapta îndeplineşte şi celelalte condiţii obligatorii prevăzute la art.
247 alin. 2 Codul muncii.
Raportându-se
la aceste elemente, opinează că termenul de 30 de zile, impus de art.252 alin.1
Codul muncii, începe să curgă de la data când angajatorul a luat cunoştinţă de
săvârşirea abaterii disciplinare.
Faţă
de data de 28.06.2011, aşa cum reţine prima instanţă, solicită a se observa că
în mod eronat instanţa de fond s-a raportat la această dată calendaristică la
determinarea termenului de 30 de zile.
Susţine
această afirmaţie, prin prisma faptului că la data de 28.06.2011 a fost
întocmit Raportul cu titlu de Notă însă acest Raport a fost adus la cunoştinţa
Directorului General al CNADNR SA abia la 04.07.2011.
Termenul
de 30 de zile începe să curgă de la data la care angajatorul a luat la
cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare. Fapta săvârşită a fost
încadrată ca şi abatere disciplinară şi adusă la cunoştinţa angajatorului prin
intermediul Raportului Comisiei de Cercetare disciplinară din data de
03.08.2011.
Solicită
a se analiza că cele reţinute de prima instanţă sunt total eronate, deoarece
nici la data de 28.06.2011 şi nici la 04.07.2011, angajatorul nu a luat
cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare, aşa cum este definită la art.
247 alin. 2 codul muncii, deoarece nu fusese stabilită vinovăţia
contestatoarei. Conform art. 247 alin. 2 codul muncii, vinovăţia constă într-o
acţiune sau inacţiune a salariatului. Această condiţie obligatorie care trebuie
îndeplinită în vederea calificării unei fapte ca şi abatere disciplinară se
poate realiza numai prin intermediul cercetării disciplinare.
De
asemenea, dacă s-ar îmbrăţişa opinia primei instanţe, s-ar exclude principiul
nevinovăţiei până la proba contrarie, astfel că s-ar considera salariatul
vinovat de săvârşirea abaterii disciplinare înainte de efectuarea cercetării.
Prima
instanţă nu a ţinut cont de faptul că pot exista anumite cauze exoneratoare de
răspundere a salariatului care nu pot fi reliefate decât pe parcursul
cercetării sau precizate chiar de către salariat prin răspunsurile la
întrebările formulate de angajator.
Analizând sentinţa recurată din
prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca nefondat pentru
următoarele considerente:
În
mod corect, prima instanţă a apreciat că a intervenit prescripţia dreptului
organului constatator de a aplica sancţiunea disciplinară.
Potrivit
art. 252 alin. 1 din Codul muncii: ”angajatorul poate dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie
emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării
la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6
luni de la data săvârşirii faptei”.
Deşi
Codul muncii a fost modificat şi completat prin Legea nr. 40/2011, dându-se
textelor o nouă numerotare, dispoziţiile referitoare la termenul în care
angajatorul poate dispune aplicarea sancţiunii disciplinare au rămas
neschimbate.
Dispoziţiile
legale invocate mai sus reglementează două termene diferite în interiorul
cărora angajatorul va putea să sancţioneze salariaţii vinovaţi de nesocotirea
normelor şi regulilor care compun disciplina muncii: unul de 30 de zile
calendaristice şi altul de 6 luni.
Termenul
de 30 de zile curge de la data la care reprezentantul angajatorului persoană
juridică abilitat să aplice sancţiuni disciplinare (director, administrator,
preşedinte, etc.) sau angajatorul persoană fizică a luat la cunoştinţă despre
săvârşirea abaterii (printr-o notă de constatare, referat, proces verbal, etc.,
având o dată certă prin înregistrarea în registrul unităţii) şi nu de la data
săvârşirii faptei.
Legea
nu leagă începutul curgerii acestui termen de momentul finalizării cercetării
disciplinare, ci de data la care se ia la cunoştinţă de faptă şi se dispune
efectuarea verificărilor, procedura prealabilă urmând a se efectua în
interiorul acestui termen.
În
consecinţă, angajatorul trebuia să facă toate verificările necesare stabilirii
răspunderii disciplinare în interiorul termenului de 30 de zile de când a luat
cunoştinţă de săvârşirea faptei, iar nu de când a calificat-o ca abatere
disciplinară.
În
cauză, termenul de 30 de zile a început să curgă de la data de 28.06.2011, data
întocmirii „notei” în atenţia dnei Director General, iar decizia de sancţionare
disciplinară a fost emisă la data de 11.08.2011, cu depăşirea termenului de
prescripţie.
Pentru
considerente arătate mai sus, potrivit art. 312 alin. 1 cod pr.civilă, Curtea a
respins recursul ca nefondat.
