avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Prescripţia dreptului organului de conducere al unităţii de a aplica sancţiunea disciplinară.
 
            Potrivit art. 252 alin. 1 din Codul muncii: ”angajatorul poate dispune aplicarea  sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei”.
            Dispoziţiile legale invocate mai sus reglementează două termene diferite în interiorul cărora angajatorul va putea să sancţioneze salariaţii vinovaţi de nesocotirea normelor şi regulilor care compun disciplina muncii: unul de 30 de zile calendaristice şi altul de 6 luni.
            Termenul de 30 de zile curge de la data la care reprezentantul angajatorului persoană juridică abilitat să aplice sancţiuni disciplinare (director, administrator, preşedinte etc.) sau angajatorul persoană fizică a luat la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii (printr-o notă de constatare, referat, proces verbal etc., având o dată certă prin înregistrarea în registrul unităţii) şi nu de la data săvârşirii faptei.
            Legea nu leagă începutul curgerii acestui termen de momentul finalizării cercetării disciplinare, ci de data la care se ia la cunoştinţă fapta şi se dispune efectuarea verificărilor, procedura prealabilă urmând a se efectua în interiorul acestui termen.
            În consecinţă, angajatorul trebuia să facă toate verificările necesare stabilirii răspunderii disciplinare în interiorul termenului de 30 de zile de când a luat cunoştinţă de săvârşirea faptei, iar nu de când a calificat-o ca abatere disciplinară.
 
Art. 252 din Codul Muncii
 
Prin contestaţia formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 16.09.2011, T.A. a solicitat în contradictoriu cu intimata C.N.A.D.N din România SA, constatarea nulităţii absolute a deciziei de concediere nr. 1162/11.08.2011 emisă de intimată potrivit art. 80 alin 1 Codul muncii, repunerea contestatorului în situaţia anterioară în sensul reintegrării pe postul deţinut anterior emiterii deciziei, obligarea intimatei la plata despăgubirilor băneşti egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data concedierii şi până la efectiva reintegrare şi plata cheltuielilor de judecată.
             Nulitatea absolută este relevată prin prisma încălcării dispoziţiilor art. 252 alin. 1 Codul muncii, respectiv aplicarea sancţiunii disciplinare la data de 09.11.2011, în condiţiile în care data luării la cunoştinţă de către conducerea societăţii despre săvârşirea pretinselor abateri este 28.06.2011, dovada fiind nota direcţiei comerciale serviciul coordonare ACI nr. 24/874/28.06.2011.
Contestatoarea apreciază că a fost cunoscută de către conducerea societăţii abaterea la data de 28.06.2011 prin nota menţionată, irelevantă fiind adresa de înaintare emisă la 04.07.2011, termenul de 30 de zile fiind astfel expirat de la data de 28.07.2011, faţă de emiterea deciziei la data de 11.08.2011.
            De asemenea, se relevă nulitatea absolută a deciziei şi pentru încălcarea prevederilor din art. 252 alin 2 Codul muncii, respectiv pentru conţinutul obligatoriu al deciziei - lit b şi lit c, respectiv pentru nemotivarea deciziei, lipsa menţionării pretinselor abateri disciplinare şi care sunt concret pentru fiecare abatere disciplinară prevederile legale pe care contestatorul le-a încălcat şi pentru lipsa menţiunii referitoare la prevederile din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv aplicabil care au fost încălcate de contestator.
            Totodată, un alt motiv de nulitate absolută constă în încălcarea art. 252 alin 2 lit c codul muncii respectiv pentru lipsa menţiunii referitoare la motivele de înlăturare a apărărilor formulate de salariat în timpul cercetării prealabile disciplinare sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute de art. 251 alin 3, nu a fost efectuată cercetarea .
            Intimata, prin întâmpinare, solicită respingerea excepţiei nulităţii absolute a deciziei de concediere motivat pe faptul că din cuprinsul notei nr. 24/874/28.06.2011, rezultă verificarea activităţii unor salariaţi din cadrul AICI Giurgeni, respectiv V.S., P.I., P.E., T.A., astfel că această notă nu constituie actul de sesizare a angajatorului cu privire la faptele săvârşite de contestator.
            Concret, angajatorul a fost sesizat în legătură cu săvârşirea unor abateri disciplinare prin raportul nr. 24/1325/10.10.2011, din cuprinsul căruia rezultă că s-a verificat modul de încasare a tarifului de trecere pentru utilizarea podului peste Dunăre la Giurgeni - Vadu Oii de către personalul din ture în intervalul 30.05 orele 7:30 - 05.06.2011 orele 19:30. Urmarea acestui raport este raportul de cercetare disciplinară prealabilă nr.92/65527/08.11.2011, consemnat chiar în conţinutul deciziei de concediere.
Prin sentinţa civilă nr. 886/22.02.2012, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesual pasive.
S-a admis excepţia nulităţii absolute a deciziei.
S-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr.1162/11.08.2011 pentru încălcarea dispoziţiei art.252 alin.1 codul muncii, s-a dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei şi a fost obligată intimata CNADN din ROMANIA, către contestatoarea T.A., la plata despăgubirilor băneşti egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi la celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data emiterii deciziei şi până la efectiva reintegrare.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
            Instanţa apreciază că data la care conducerea societăţii intimate a luat la cunoştinţă asupra săvârşirii abaterii este 28.06.2011, de la care se calculează termenul de 30 de zile.
            Potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. 1, lit. a, din Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: ”a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă”.
Pe de altă parte, Legea nr. 62/2011 stabileşte la art. 211, lit. a, următoarele: „cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate după cum urmează: a) măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă, inclusiv angajamentele de plată a unor sume de bani, pot fi contestate în termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de măsura dispusă”.
În speţă, termenul de 30 de zile nu este respectat, data la care societatea a luat cunoştinţă despre abatere este 28.06.2011, iar decizia este emisă la data de 11.08.2011, motiv pentru care excepţia nulităţii absolute a deciziei a fost admisă ca fondată.
            Celelalte motive de nulitate absolută formulate de contestator nu mai pot constitui obiect al analizei instanţei în situaţia în care instanţa apreciază ca tardiv emisă decizia de concediere.
            Drept consecinţă a acestei constatări a nulităţii absolute a deciziei de concediere, s-a admis contestaţia şi s-a dispus reintegrarea contestatoarei în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei, cu obligarea intimatei către contestatoare la plata tuturor drepturilor băneşti majorate, indexate, reactualizate şi la celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea  de la data emiterii deciziei şi până la efectiva  sa reintegrare .
            Împotriva sus menţionatei sentinţe a declarat recurs recurenta pârâtă, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în esenţă următoarele :
            În motivarea soluţiei pronunţate de prima instanţă s-au avut în vedere disp. art. 252 alin. 1 Codul muncii, ce stipulează că termenul în care angajatorul poate emite decizia de sancţionare disciplinară este de 30 de zile de la data când acesta a luat cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, sub sancţiunea prescrierii dreptului de a aplica sancţiunea.
            De asemenea, prin întâmpinarea depusă la termenul de judecată din 23.11.2011 s-a invocat excepţia tardivităţii formulării acţiunii prin raportare la disp. art. 252 alin. 5 din Legea nr. 53/2003.
            La termenul de judecată din 11.01.2012, a renunţat la această excepţie, având în vedere înscrisurile (data poştei de pe plicul care a însoţit cererea de chemare în judecată) aflate la dosarul cauzei, motivat de faptul că a constatat că acţiunea a fost formulată în termen legal.
            Cu privire la această excepţie invocată de reclamantă a solicitat instanţei de fond respingerea, deoarece termenul de 30 de zile a început să curgă de la 03.08.2011 data Raportului Comisiei de cercetare disciplinară, motiv pentru care Decizia nr. 1162/11.08.2011 a fost emisă în interiorul termenului prevăzut la art. 252 alin. 1 codul muncii.
            Instanţa de fond, în motivarea hotărârii, nu a indicat în nici un fel motivele de fapt pentru care a ajuns la concluzia că decizia de concediere contestată a fost emisă peste termenul de 30 de zile.
            Menţionează că atâta timp cât a înţeles să renunţe la excepţia tardivităţii formulării acţiunii, instanţa de fond nu mai era investită cu soluţionarea acestuia.
            La pag.3 paragraf 3 din hotărâre se menţionează că angajatorul a fost sesizat în legătură cu săvârşirea unor abateri disciplinare prin Raportul nr. 24/1325/10.10.2011 pentru personalul din ture în intervalul 30.05. orele 7,30 – 05.06.2011, orele 19,30.
            Angajatorul nu avea posibilitatea să ia la cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare a reclamantei la data de 10.10.2011, din moment ce decizia de concediere nr. 1162 a fost emisă la 11.08.2011, deci cu două luni înainte.
            Solicită a se avea în vedere că prima instanţă a reţinut că angajatorul a luat cunoştinţă că prin Raportul nr. 24/1325/10.10.2011 angajatorul a luat la cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare şi totodată reţine că Raportul Comisiei de cercetare disciplinară are numărul 92/65527/08.11.2011, însă din cele expuse de noi şi de probele aflate la dosarul cauzei rezultă o cu totul altă situaţie.
            Dacă instanţa de recurs va trece peste primele două aspecte, cu privire la excepţia prescrierii dreptului angajatorului de a aplica sancţiunea disciplinară prin raportare la disp. art. 252 alin. 1 din Codul Muncii, arată următoarele: Prevederea legală menţionează că decizia de sancţionare disciplinară poate fi emisă în termen de maxim 6 luni de la data săvârşirii faptei, sub sancţiunea prescrierii faptei. Din interpretarea acestui text de lege se identifică două termene distincte şi anume: 30 de zile de la data când angajatorul a luat cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare; 6 luni de la data săvârşirii faptei.
            Faţă de natura juridică a acestor două termene legale solicită a se observa că legiuitorul a înţeles să facă o distincţie clară între faptă şi abatere disciplinară.
            Din cele expuse reiese în mod indubitabil faptul că una este fapta şi alta este abaterea disciplinară, această ultimă noţiune fiind îndeplinită numai în cazul în care fapta îndeplineşte şi celelalte condiţii obligatorii prevăzute la art. 247 alin. 2 Codul muncii.
            Raportându-se la aceste elemente, opinează că termenul de 30 de zile, impus de art.252 alin.1 Codul muncii, începe să curgă de la data când angajatorul a luat cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare.
            Faţă de data de 28.06.2011, aşa cum reţine prima instanţă, solicită a se observa că în mod eronat instanţa de fond s-a raportat la această dată calendaristică la determinarea termenului de 30 de zile.
            Susţine această afirmaţie, prin prisma faptului că la data de 28.06.2011 a fost întocmit Raportul cu titlu de Notă însă acest Raport a fost adus la cunoştinţa Directorului General al CNADNR SA abia la 04.07.2011.
            Termenul de 30 de zile începe să curgă de la data la care angajatorul a luat la cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare. Fapta săvârşită a fost încadrată ca şi abatere disciplinară şi adusă la cunoştinţa angajatorului prin intermediul Raportului Comisiei de Cercetare disciplinară din data de 03.08.2011.
            Solicită a se analiza că cele reţinute de prima instanţă sunt total eronate, deoarece nici la data de 28.06.2011 şi nici la 04.07.2011, angajatorul nu a luat cunoştinţă de săvârşirea abaterii disciplinare, aşa cum este definită la art. 247 alin. 2 codul muncii, deoarece nu fusese stabilită vinovăţia contestatoarei. Conform art. 247 alin. 2 codul muncii, vinovăţia constă într-o acţiune sau inacţiune a salariatului. Această condiţie obligatorie care trebuie îndeplinită în vederea calificării unei fapte ca şi abatere disciplinară se poate realiza numai prin intermediul cercetării disciplinare.
            De asemenea, dacă s-ar îmbrăţişa opinia primei instanţe, s-ar exclude principiul nevinovăţiei până la proba contrarie, astfel că s-ar considera salariatul vinovat de săvârşirea abaterii disciplinare înainte de efectuarea cercetării.
            Prima instanţă nu a ţinut cont de faptul că pot exista anumite cauze exoneratoare de răspundere a salariatului care nu pot fi reliefate decât pe parcursul cercetării sau precizate chiar de către salariat prin răspunsurile la întrebările formulate de angajator.
Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:
            În mod corect, prima instanţă a apreciat că a intervenit prescripţia dreptului organului constatator de a aplica sancţiunea disciplinară.
            Potrivit art. 252 alin. 1 din Codul muncii: ”angajatorul poate dispune aplicarea  sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei”.
            Deşi Codul muncii a fost modificat şi completat prin Legea nr. 40/2011, dându-se textelor o nouă numerotare, dispoziţiile referitoare la termenul în care angajatorul poate dispune aplicarea sancţiunii disciplinare au rămas neschimbate.
            Dispoziţiile legale invocate mai sus reglementează două termene diferite în interiorul cărora angajatorul va putea să sancţioneze salariaţii vinovaţi de nesocotirea normelor şi regulilor care compun disciplina muncii: unul de 30 de zile calendaristice şi altul de 6 luni.
            Termenul de 30 de zile curge de la data la care reprezentantul angajatorului persoană juridică abilitat să aplice sancţiuni disciplinare (director, administrator, preşedinte, etc.) sau angajatorul persoană fizică a luat la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii (printr-o notă de constatare, referat, proces verbal, etc., având o dată certă prin înregistrarea în registrul unităţii) şi nu de la data săvârşirii faptei.
            Legea nu leagă începutul curgerii acestui termen de momentul finalizării cercetării disciplinare, ci de data la care se ia la cunoştinţă de faptă şi se dispune efectuarea verificărilor, procedura prealabilă urmând a se efectua în interiorul acestui termen.
            În consecinţă, angajatorul trebuia să facă toate verificările necesare stabilirii răspunderii disciplinare în interiorul termenului de 30 de zile de când a luat cunoştinţă de săvârşirea faptei, iar nu de când a calificat-o ca abatere disciplinară.
            În cauză, termenul de 30 de zile a început să curgă de la data de 28.06.2011, data întocmirii „notei” în atenţia dnei Director General, iar decizia de sancţionare disciplinară a fost emisă la data de 11.08.2011, cu depăşirea termenului de prescripţie.
            Pentru considerente arătate mai sus, potrivit art. 312 alin. 1 cod pr.civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.
Decizia civilă nr. 633/CM/18.09.2012
Dosar nr. 12433/118/2011
Judecător redactor Jelena Zalman