Ordinea de analizare de către instanţa de judecată a probelor administrate.

Ordinea de analizare de către instanţa de judecată a probelor administrate.

Art.11 al.4 şi art. 24 din Legea nr.10/2001

Art.23.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001

Prin considerentele deciziei de casare, obligatorii pentru instanţa de rejudecare a apelului, s-a stabilit, însă, că aplicarea prevederilor art.24 din lege operează numai în absenţa unor probe contrare de cele definite de art.23.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, analiza actelor doveditoare invocate de părţi fiind prioritară pentru instanţă.

S-a mai reţinut că reclamantul a solicitat restituirea suprafeţei de 0,26 ha., invocând un drept propriu, şi arătând că, deşi în actul de expropriere s-a menţionat doar suprafaţa de 250 m.p., în realitate a fost preluată de stat suprafaţa în litigiu.

Prin raportul de expertiză efectuat în rejudecarea cauzei s-a procedat la identificarea terenului proprietatea reclamantului, preluat în proprietatea statului prin expropriere, în baza Decretului nr.165/23.06.1981, situat în P., str.C. nr.6G, fostă str.C. nr.13 şi str.P. nr.49 B, stabilindu-se suprafaţa acestuia de 2600 m.p., evidenţiată în schiţa de plan, anexă la raportul de expertiză tehnică.

Prin acelaşi raport de expertiză tehnică, s-a stabilit că acest teren nu a făcut obiectul Legii nr.18/1991, fiind ocupat din anul 1991 şi în prezent de blocuri de locuinţe.

Din coroborarea tuturor probelor administrate în cauză şi în special a menţiunilor din certificatele de rol agricol eliberate pe numele reclamantului, privind terenul de 0,26 ha. şi a constatărilor şi concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuat în rejudecarea apelului, probe ce trebuie analizate cu prioritate de către instanţa de judecată, potrivit art.23.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, raportat la disp. art.24 din lege, se constată că reclamantul este îndreptăţit la restituirea în echivalent a terenului solicitat, potrivit art.11 al.4 din Legea nr.10/2001, respectiv la despăgubiri în condiţiile legii speciale, terenul neputând fi restituit în natură, fiind ocupat în totalitate de blocuri de locuinţe.

În consecinţă, Curtea, în baza art.296 Cod procedură civilă, a admis apelul reclamantului şi a schimbat în tot sentinţa instanţei de fond, în sensul că a admis acţiunea, a anulat Dispoziţia nr.2586/2009 emisă de Primarul Municipiului P. şi a acordat reclamantului despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru terenul de 2600 m.p., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică efectuat în rejudecarea apelului de expert V.C.

Decizia civilă nr. 2/18 ianuarie 2012

Constată că, prin cererea înregistrată la data de 16.11.2009, reclamantul S.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului P., Primăria Municipiului P. şi Municipiul P. - prin primar anularea dispoziţiei nr.2586/30.09.2009.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin dispoziţia nr.2586/2009 emisă de către Primăria Municipiului P. s-a respins cererea de restituire în natură sau acordare de despăgubiri pentru imobilul teren situat în str.C., nr.66, în suprafaţă totală de 2350 m.p.

A mai susţinut reclamantul că dispoziţia este nelegală deoarece cu înscrisurile din registrele agricole şi adresa nr.18985/1997 a făcut dovada că a deţinut în proprietate suprafaţa de 26 ari, compusă din 250 m.p. pentru care s-a dispus retrocedarea prin dispoziţia atacată şi 2350 m.p. pentru care nu îi este recunoscut dreptul de proprietate.

Prin întâmpinarea formulată, pârâţii au solicitat respingerea acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr.28/08.02.2010, Tribunalul Argeş a respins ca nefondată contestaţia formulată de reclamant.

In adoptarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut că, potrivit adeverinţei nr.1252/13.10.1997, borderoului nr.283/27.07.1982 şi procesului-verbal din 21.06.1982, reclamantul împreună cu mama sa S.F. au fost expropriaţi, prin Decretul nr.165/1980, de imobilul situat în str.C., nr.6 G, compus din teren de 250 m.p. şi casă în suprafaţă de 101 m.p., pentru care s-au acordat despăgubiri în sumă de 52.881 lei.

Potrivit art.24 din Legea nr.10/2001, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autorităţile prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.

Aşadar, reclamantul, nefăcând dovada că s-a expropriat o altă suprafaţă decât cea menţionată în înscrisurile mai sus analizate, s-a apreciat că în mod corect prin dispoziţia ce face obiectul prezentei contestaţii s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale doar pentru suprafaţa de 250 m.p. şi construcţiile demolate în suprafaţă de 101,23 m.p.

În plus, în temeiul Legii nr.18/1991 autoarea reclamantului, S.F., a fost validată pe raza comunei B. cu suprafaţa de 2,34 ha., iar în temeiul Legii nr.10/2001, fratele petentului, S.Gh., a fost propus pentru despăgubiri pentru un teren în suprafaţă de 1050 m.p., suprafeţe care cumulate depăşesc cu mult suprafaţa de 0,26 ari cu care petentul a figurat înscris în registrul agricol în perioada 1964-1970 şi în evidenţele fiscale potrivit înscrisurilor de la filele 10 şi 14.

Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat că dispoziţia contestată este legală şi temeinică, astfel că în temeiul art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001 cererea a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat în termen apel reclamantul S.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Motivând apelul, reclamantul a susţinut că hotărârea este greşită întrucât s-au apreciat eronat probele administrate în cauză, făcându-se confuzie între terenul său de 2600 m.p. cu care a figurat în evidenţele fiscale şi cel care ar fi aparţinut în întregime familiei sale, mamei şi fratelui său. Tot greşit instanţa a considerat că în privinţa acestora a operat reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr.18/1991. Terenul solicitat în prezentul litigiu nu are legătură cu bunurile proprietatea celorlalţi, pe terenul de 2600 m.p. aflându-se imobilul casă ce a fost demolat.

Prin decizia civilă nr.82/A/02.06.2010, Curtea de Apel Piteşti a respins apelul, reţinând următoarele:

Prin dispoziţia nr.2586 emisă de Primarul Municipiului Piteşti, s-a dispus acordarea de despăgubiri reclamantului în condiţiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, pentru cota de 1/3 din restul imobilului notificat, respectiv din terenul de 250 m.p., şi construcţiile în prezent demolate, în suprafaţă de 101,23 m.p. In ce priveşte suprafaţa de 2350 m.p., reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive a acesteia în proprietatea statului. Legea specială nu defineşte noţiunea de „preluare abuzivă”, dar în art.2 alin.(l) enumeră situaţiile juridice care constituie preluări cu acest caracter, astfel că autoritatea competentă să soluţioneze notificarea trebuia să aprecieze dacă situaţia acesteia se încadra într-unui dintre cazurile prevăzute de text. În cuprinsul dispoziţiei se face vorbire despre acest fapt, respectiv că reclamantul nu a făcut dovada preluări imobilului în proprietatea statului, în nici un mod.

Există însă dovada exproprierii suprafeţei de 250 m.p. şi a demolării imobilului casă ce se afla pe un teren de 101,23 m.p., pentru care reclamantul a primit despăgubiri, şi nu a întregii suprafeţe de 0,26 ha., aşa cum susţine reclamantul în acţiune.

Prin actul de autoritate invocat, respectiv Decretul de expropriere nr.165/23 iunie 1981, reclamantul a fost expropriat cu suprafeţele arătate mai sus. În conformitate cu dispoziţiile art.24 (1), „în absenţa unor probe contrare, existente şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul S.M., criticând-o pentru nelegalitate - art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art.23 din Legea nr.10/2001 şi a normelor metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, în sensul că a interpretat restrictiv noţiunea de acte doveditoare a dreptului de proprietate, dând relevanţă exclusivă actului de preluare a bunului.

S-a arătat că a făcut dovada că a deţinut întreaga suprafaţă de teren solicitată, în nume propriu, restituirile făcute mamei sale, respectiv fratelui, privesc alte suprafeţe de teren, şi au fost restituite în baza altui temei legal.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală, prin decizia nr.2123/09.03.2011, a admis recursul reclamantului, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Pentru a pronunţa această decizie instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Prin dispoziţia nr.2586/30 septembrie 2009 s-a respins cererea reclamantului de restituire în natură sau de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul teren situat în str.C. nr.6 G, în suprafaţă de 2350 mp., deoarece nu s-a făcut dovada preluării acestuia în proprietatea statului.

Dovada existenţei dreptului de proprietate şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se face în condiţiile prevăzute de art.23-24 din Legea nr.10/2001 şi dispoziţiilor art.23-24 din Normele metodologice a Legii nr.10/2001.

Aplicarea prevederilor art.24 din lege operează numai în absenţa unor probe contrare de cele definite de art.23.1 din normele metodologice.

Analiza actelor doveditoare, invocate de către parte, în temeiul dispoziţiilor art.23.1 din normele metodologice este prioritară pentru instanţă, iar reţinerea incidenţei dispoziţiilor art.24 din lege fără a se analiza actele invocate de către parte constituie o greşită aplicare a legii.

S-a constatat că în cauză reclamantul a solicitat restituirea suprafeţei de 0,26 ha, invocând un drept propriu şi nu în calitate de succesor al autorilor săi, arătând că deşi în decretul de expropriere s-a menţionat doar suprafaţa de 250 mp. şi construcţii, în realitate a fost preluată suprafaţa menţionată.

În dovedirea acţiunii s-au depus înscrisuri şi s-a solicitat efectuarea unei expertize pentru identificarea suprafeţei de teren în raport de înscrisurile depuse. S-a constatat că în speţă, împrejurările de fapt privind întinderea dreptului de proprietate invocat de către reclamant, la data preluării imobilului, nu au fost pe deplin stabilite, pentru a se putea aprecia cu privire la corecta aplicare a dispoziţiilor art.24 din Legea nr.l0/2001, ceea ce impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere toate apărările şi argumentele invocate de către recurent, prin admiterea probatoriilor prevăzute de lege, în vederea stabilirii întinderii dreptului reclamantului la data preluării.

La rejudecarea cauzei, instanţa de apel, prin încheierea de la termenul de judecată din 16.11.2011, a încuviinţat proba cu expertiză judiciară cu obiectivele menţionate în dispozitivul încheierii, şi a numit expert tehnic, prin tragere la sorţi, pentru întocmirea raportului de expertiză tehnică.

Expertul desemnat, ing.V.C., a depus raportul de expertiză la dosar la data de 09.01.2012, iar părţile nu au avut obiecţiuni la acesta.

Examinând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel şi a îndrumărilor obligatorii din decizia de casare, faţă de toate probele administrate în cauză, inclusiv în rejudecarea apelului, Curtea a constatat că apelul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Prin dispoziţia contestată, nr.2586/30.09.2009, s-a respins cererea reclamantului de restituire în natură sau de acordare a măsurilor reparatorii pentru terenul în litigiu, reţinându-se că nu s-a făcut dovada preluării acestuia în proprietatea statului.

Prin sentinţa instanţei de fond s-a reţinut că, potrivit art.24 din Legea nr.10/2001 şi în absenţa unor probe contrare existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul de preluare.

Prin acelaşi raport de expertiză tehnică, s-a stabilit că acest teren nu a făcut obiectul Legii nr.18/1991, fiind ocupat din anul 1991 şi în prezent de blocuri de locuinţe.

În baza art.274 Cod procedură civilă, pârâtul a fost obligat la 1000 lei cheltuieli de judecată în apel reclamantului.