Onorariile
de succes plătite avocaţilor în procedura insolvenţei.
Onorariul de succes nu trebuie considerat în
sarcina părţii care a pierdut procesul( în speţă, a debitoarei aflată în
procedura insolvenţei ) deoarece asemenea cheltuială nu este imputabilă părţii
căzute în pretenţii, constituind o recompensă suplimentară a muncii efectiv
prestate de avocat, cu vădit caracter voluntar şi voluptoriu a părţii
promitente.
Jurisprudenţa CEDO evocă aceeaşi concluzie, în sensul că partea care a câştigat procesul nu va
putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată
realitatea necesitatea şi caracterul lor rezonabil.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a
II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,
Decizia nr. 5492 din 28 noiembrie
2012.
Prin decizia nr. 5492/28.11.2012
Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul declarat de creditoarea SC I C L IFN SA împotriva
sentinţei nr.1433 din 13 septembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Prahova - Secţia a II a civilă, de
contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu debitoarea SC M C SRL
prin lichidator judiciar P I SPRL, ca nefondat.
S-a reţinut de către Curte că
instanţa de fond a reţinut corect în considerentele sentinţei atacate care este
motivaţia pentru care a respins
contestaţia formulată de recurenta-creditoare.
Se susţine de
către recurentă că suma solicitată în cuantum de 1240 lei reprezintă
„cheltuieli de executare, constând în onorarii de succes” şi este datorată de
societatea debitoare, conform dispoziţiei contractuale şi facturii ataşate;
precum şi faptul că această creanţă este datorată de partea care a căzut în pretenţii
potrivit art. 274 C.proc.civ.
Or, potrivit art. 98 din contract „ utilizatorul va fi eliberat de
orice obligaţie doar odată cu achitarea către finanţator a tuturor sumelor
restante, a cheltuielilor de reposesie, a taxelor judiciare, arbitrale şi către
autorităţi, cheltuielilor şi onorariilor avansate către executorul judecătoresc, avocaţi, experţi,
experţi tehnici, contribuabili, evaluatori (….)’’.
Deşi recurenta invocă această
clauză contractuală în justificarea cererii
sale este de remarcat faptul că aceasta face referire la ’’ onorarii
avansate către avocaţi ’’ şi nicidecum la onorariile de succes plătite avocaţilor.
Prin urmare, recurenta nu se
poate prevala de dispoziţiile art. 969 Cod civil, invocate în motivele de recurs, întrucât părţile nu au
stipulat de comun acord în contractul
menţionat o clauză care să-i permită recurentei solicitarea de executare a
obligaţiei , adică solicitarea de obligare a societăţii debitoare la plata
onorariului de succes.
Curtea, remarcă pe lângă faptul
că nu există o dispoziţie contractuală care să instituie în sarcina debitoarei
obligaţia de plată a onorariului de
succes solicitat de recurentă şi împrejurarea evidenţiată constant de
jurisprudenţă în sensul că acest
onorariu de succes nu trebuie considerat în sarcina părţii care a pierdut
procesul( în speţă, a debitoarei aflată în procedura insolvenţei ) deoarece
asemenea cheltuială nu este imputabilă părţii căzute în pretenţii, constituind
o recompensă suplimentară a muncii efectiv prestate de avocat, cu vădit
caracter voluntar şi voluptoriu a părţii promitente.
Jurisprudenţa CEDO evocă aceeaşi concluzie, în sensul că partea care a câştigat procesul nu va
putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată
realitatea necesitatea şi caracterul lor rezonabil.
În acest context, în speţă, şi
dacă s-ar face aplicarea dispoziţiilor care reglementează cheltuielile de
judecată (art. 274 C.proc.civ.
) invocate de recurentă în motivele de recurs, Curtea observă că onorariul de
succes achitat de către aceasta avocatului său depăşeşte prin cuantumul la care
a fost convenit, respectiv 1240 lei, limitele unei necesităţi procesuale
reparabile,motiv pentru care se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 274
alin. 3 C.proc.civ
care permit instanţei să-l oblige pe cel
care a căzut în pretenţii să suporte numai o parte din suma ce reprezintă
onorariu de avocat plătit de partea adversă.
Or, în speţă, onorariului de
succes solicitat de recurentă ,dacă i s-ar recunoaşte natura de cheltuială de
judecată, aceasta nu se justifică în nici un fel raportat la dificultatea cauzei şi volumul de
muncă prestat de avocat.
În consecinţă, în mod corect,
prima instanţă a apreciat că nu poate fi trecută în tabelul de creanţe al
debitoarei o cheltuială reprezentând onorariu de succes avocat, neexistând nici
un temei legal sau convenţional pentru aceasta.
Faţă de aceste considerente, Curtea,
în baza art. 312 C.proc.civ.,
a respins recursul, ca nefondat, şi a menţinut sentinţa atacată ca fiind legală
şi temeinică
