R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
|
Decizia nr. 1436/2011 |
Dosar nr. 8305/3/2008 |
Şedinţa publică de la 5 aprilie 2011
Deliberând asupra recursurilor de
faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 5923 din 11 mai
2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte cererea
principală formulată de reclamanta K.R.I., a constatat încetat contractul de
locaţiune nr. 14406 din 18 mai 2006 la data de 31 decembrie 2007 şi a dispus
evacuarea pârâtei SC T.T. SRL Bucureşti din spaţiul comercial situat în
Bucureşti, sector 1. Totodată, prima instanţă a admis în parte cererea
principală privind contravaloarea lipsei de folosinţă şi a obligat pârâta la
plata sumei de 8450 Euro cu acest titlu pe perioada decembrie 2007 – decembrie
2009. Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională şi a obligat
pârâta-reclamantă la plata sumei de 7454 lei cu titlu de cheltuieli de
judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima
instanţă de fond a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de locaţiune
nr. 14406 din 18 mai 2006 pentru folosinţa spaţiului comercial menţionat pe
perioada 1 ianuarie 2006 – 31 decembrie 2006, la expirarea duratei contractuale
intervenind tacita relocaţiune conform art. 1437 C. civ. până la data de 31
decembrie 2007, faţă de notificarea concediului de către reclamanta – locator
cu notificarea nr. 422 din 13 decembrie 2007. Ca atare, prima instanţă de fond
a apreciat ca întemeiate capetele de cerere având ca obiect constatarea încetării
contractului de locaţiune şi evacuarea pârâtei pentru lipsă de titlu şi, pe
cale de consecinţă, a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere din cererea
reconvenţională având ca obiect obligarea reclamantei la încheierea unui nou
contract de locaţiune.
Cât priveşte cererea recurentei-pârâte
de obligare a pârâtei-reclamante la plata contravalorii lipsei de folosinţă,
tribunalul a reţinut că aceasta este întemeiată, întrucât pârâta-reclamantă a
continuat să ocupe spaţiul comercial şi după data expirării contractului de
locaţiune, săvârşind o faptă ilicită, conform art. 998-999 C. civ.
Prima instanţă a apreciat că, deşi reclamanta-pârâtă
a solicitat plata contravalorii lipsei de folosinţă până la data eliberării
efective a spaţiului, a achitat taxa de timbru doar pentru pretenţiile
cuantificate pe perioada decembrie 2007 – decembrie 2008, astfel încât cererea
a fost admisă în parte.
Relativ la cererea reconvenţională
formulată de pârâta-reclamantă şi având ca obiect obligarea reclamantei-pârâte
la plata contravalorii investiţiilor efectuate în cuantum de 60.000 Euro şi
instituirea unui drept de retenţie în favoarea pârâtei-reclamante până la
achitarea acestei sume, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată
întrucât pârâta a intrat în folosinţa spaţiului comercial prin contractul de
închiriere încheiat la 16 noiembrie 1998, cu părinţii reclamantei, contract
care, în art. 6 prevede că în ipoteza în care chiriaşul doreşte să facă
modificări interioare în folosul său le poate face doar cu acordul proprietarului
şi pe cheltuiala sa. În plus, instanţa a apreciat că, din probele administrate,
reiese că pârâta a beneficiat de o reducere a chiriei tocmai pentru amenajarea
spaţiului închiriat.
Prin încheierea din 19 mai 2010,
tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de îndreptare a erorii
materiale, în sensul indicării căii de atac drept recurs şi nu apel.
Ambele părţi au declarat apel
împotriva sentinţei pronunţată de tribunal, reclamanta formulând calea de atac
şi împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din data de 19 mai 2010.
Prin decizia comercială nr. 548 din
15 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins
ca nefondate apelurile declarate de reclamantă şi pârâtă şi a anulat ca netimbrat
apelul declarat de pârâta-reclamantă.
Pentru a decide astfel, curtea de
apel a reţinut că apelurile declarate de reclamanta-pârâtă sunt nefondate
întrucât această parte a beneficiat de servicii avocaţiale pe tot parcursul
judecării cauzei, fiind reprezentată de avocat cu delegaţie la dosar, iar în
şedinţa publică din data de 14 octombrie 2008, tribunalul i-a pus în vedere să
timbreze capetele de cerere având ca obiect beneficiu nerealizat, sub
sancţiunea anulării apelului ca netimbrat.
Curtea de Apel a respins ca nefondată
şi critica reclamantei-pârâte vizând încheierea din data de 20 aprilie 2010,
prin care instanţa de fond a respins ca tardiv formulată cererea de rectificare
a acţiunii introductive şi, ca nefondată, cerere de disjungere a capătului de
cerere având ca obiect pretenţii, instanţa de apel apreciind că, potrivit art. 132
alin. (1) C. proc. civ., cererea de modificare a acţiunii introductive
putându-se face până la prima zi de înfăţişare.
Or, prin cererea modificatoare, reclamanta-pârâtă
nu şi-a precizat câtimea pretenţiilor ci a schimbat, în parte, obiectul cererii
de chemare în judecată, întrucât a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei
de 1200 Euro/lună, cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă începând cu
data de 1 ianuarie 2008 până la data evacuării efective, şi a dobânzii legale,
precum şi obligarea pârâtei la plata chiriei restante pe luna decembrie 2007,
în cuantum de 650 Euro în timp ce prin cererea introductivă reclamanta a
solicitat plata contravalorii lipsei de folosinţă calculată la nivelul chiriei
lunare de 650 Euro, până la evacuarea efectivă, astfel încât apelanta-reclamantă
a modificat obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată.
Instanţa de apel a reţinut că
soluţia instanţei de fond de obligarea a pârâtei-reclamante la plata sumei de 8450
Euro cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă pe perioada decembrie 2007 –
decembrie 2008, este corectă, având în vedere că reclamanta-pârâtă nu şi-a
precizat acest capăt de cerere şi nu a timbrat la valoare, deşi i s-au pus în
vedere aceste aspecte.
De altfel, având în vedere temeiul
de drept al acţiunii introductive, art. 1084 şi art. 1086 C. civ., apelanta-reclamantă
trebuia să dovedească paguba efectivă şi beneficiul nerealizat, astfel încât o
atare solicitare, având în vedere că nu se ştie exact data la care pârâta va
părăsi spaţiul închiriat este imposibilă atâta timp cât nu este vorba despre o
cerere de obligare a pârâtei-reclamante la plata de daune cominatorii până la
data evacuării efective.
Nici critica relativă la cumulul
contravalorii lipsei de folosinţă, nu a fost reţinută de către instanţa de
apel, aceasta apreciind că prima instanţă de fond a avut în vedere la
soluţionarea cauzei, principiul disponibilităţii şi conţinutul cererii
introductive de instanţă.
Cât priveşte apelul declarat
împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din data de 19 mai 2010,
curte de apel a reţinut că acesta este nefondat faţă de calificarea căii de
atac de către instanţa de apel, ca fiind apel şi nu recurs.
Relativ la apelul declarat de către
recurenta-reclamantă, curtea de apel a apreciat că se impune aplicarea art. 20
din Legea nr. 146/1997, având în vedere că acesta nu a fost legal timbrat.
Împotriva acestei decizii au
declarat recurs, atât pârâta-reclamantă, cât şi reclamanta-pârâtă.
În dezvoltarea criticilor de
nelegalitate formulate, pârâta-reclamantă a arătat că în mod greşit instanţa de
apel a respins cererea apelantei-pârâte de acordare a unui termen de judecată
în vederea pregătirii apărării, apreciind că această solicitare privea depunerea
motivelor de apel de către această parte, întrucât o atare solicitare viza şi
pregătirea apărării faţă de apelul declarat de apelanta-reclamantă, prin
depunerea întâmpinării.
Recurenta-pârâtă a arătat că
instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că apelanta-pârâtă a fost citată cu
menţiunea de achitare a taxei de timbru, întrucât pe dovada de îndeplinire a
procedurii de citare apare o menţiune generică „veţi timbra la valoarea sumei
contestate, fără ca instanţa de apel să indice cuantumul exact al sumei
datorate. Ca atare, instanţa nu şi-a îndeplinit obligaţia de a indica părţii în
proces suma datorată cu titlu de taxă de timbru în cuantum legal, făcând o
simplă înştiinţare a părţii cu privire la obligaţia de timbrare.
Recurenta-pârâtă a învederat că instanţa
de apel a respins cererea de lipsă de apărare apreciind că, în lipsa plăţii
taxei de timbru, nu este legal investită cu o atare cerere, soluţie
criticabilă, întrucât neplata taxei de timbru nu împiedică partea să formuleze
o atare cerere, cu atât mai mult cu cât o atare cerere privea şi depunerea
motivelor de apel, ceea ce ar fi calificat şi aspectul relativ la valoarea
sumei contestate.
În plus, cererea de lipsă de apărare
privea inclusiv pregătirea apărării faţă de apelul părţii adverse, astfel încât,
prin neacordarea unui termen în cauză, instanţa de apel a încălcat principiul
contradictorialităţii şi principiul egalităţii armelor.
Recurenta-reclamantă a arătat în
dezvoltarea criticilor de nelegalitate că, în cauză, sunt incidente
dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât prin decizia dată au fost
încălcate formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, conform art.
105 alin. (2) C. proc. civ.
Sub acest aspect, recurenta-reclamantă
a învederat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că la termenul din data
de 20 aprilie 2010, reclamanta a modificat petitul cererii introductive, astfel
încât în mod corect tribunalul a respins o atare solicitare, ca tardiv
formulată, conform art. 132 alin. (1) C. proc. civ., întrucât cererea formulată
de reclamantă se încadrează în dispoziţiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ.,
fiind vorba despre mărirea câtimii pretenţiilor formulate.
Ca atare, a arătat recurenta-reclamantă,
instanţa de apel era obligată să disjungă cererea având ca obiect acţiune în
pretenţii şi să administreze proba cu expertiză contabilă, probă absolut
necesară pentru soluţionarea unei atare cereri, astfel încât prin neadmiterea
probatoriilor instanţele de fond au încălcat formele de procedură prevăzute de
art. 105 C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă a arătat că
decizia atacată este criticabilă şi din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct.
9 C. proc. civ., întrucât în mod greşit instanţa de apel a reţinut că prima
instanţă de fond i-a pus în vedere reclamantei să completeze timbrajul, atâta
timp cât reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de plată a taxei de timbru solicitată
de instanţa de fond până în decembrie 2008, pentru perioada ulterioară instanţa
nepunându-i în vedere o atare obligaţie.
Totodată, recurenta-reclamantă a
arătat că instanţa de apel a respins nemotivat apelul declarat împotriva
încheierii din 19 mai 2010 de îndreptare eroare materială, apreciind că singura
cale de atac, în speţă, este recursul atâta timp cât acţiunea de fond este o
acţiune în constatare conform art. 111 C. proc. civ. iar valoarea pretenţiilor
deduse judecăţii este sub 100.000 lei, conform art. 2821 C. proc.
civ.
Recurenta-reclamantă a mai învederat
că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra cheltuielilor de judecată
solicitate de apelanta-reclamantă.
Examinând criticile de nelegalitate
formulate, Înalta Curte reţine că recursul declarat de către reclamantă-pârâtă
este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prima critică de nelegalitate
privind greşita calificare a cererii modificatoare formulată la data de 20
aprilie 2010, de către reclamanta-pârâtă, ca fiind o modificare a petitului
cererii de chemare în judecată, conform art. 132 alin. (1) C. proc. civ., iar
nu o precizare a câtimii pretenţiilor, conform art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
este nefondată, având în vedere conţinutul acestei solicitări prin raportare la
cererea introductivă de instanţă.
Înalta Curte reţine că în mod legal
instanţa de apel a apreciat că o atare cerere modifică în parte obiectul
acţiunii introductive, cât şi cauza acesteia, reclamanta-pârâtă formulând
pretenţii noi, respectiv, contravaloarea chiriei şi dobânzi legale – solicitări
inexistente în cererea de chemare în judecată cu care prima instanţă de fond a
fost investită. De asemenea, în mod corect instanţa de apel a reţinut că şi
modificarea cuantumului contravalorii lipsei de folosinţă, de la 600 Euro/lună
la 1200 Euro/lună nu reprezintă o simplă precizare a valorii prestaţiilor deja
solicitate, conform art. 132 alin. (2) C. proc. civ., ci este o veritabilă
modificare a acţiunii introductive de instanţă, conform art. 132 alin. (1) C.
proc. civ., având în vedere că majorarea câtimii implică schimbarea cauzei însăşi
a acţiunii dedusă judecăţii, atât timp cât pentru suma solicitată în plus cu
titlu de contravaloare lipsă de folosinţă, recurenta-reclamantă era ţinută să
facă dovada tuturor elementelor răspunderii civile delictuale: fapta ilicită,
prejudiciu, vinovăţie, legătură de cauzalitate.
Nici critica recurentei-reclamante
privind obligaţia instanţei de fond de a disjunge cererea formulată la data de
20 aprilie 2010, în vederea administrării probelor, nu este fondată, Înalta
Curte reţinând că disjungerea priveşte cererile incidentale care din motive de
celeritate, nu se pot judeca odată cu acţiunea principală, nefiind admisibilă
procedural o cerere de disjungere a cererii precizatoare formulată de una şi
aceeaşi parte care a declanşat acţiunea în justiţie. De altfel, aceasta este
raţiunea pentru care legiuitorul român a prevăzut sancţiunea respingerii ca
tardivă a cererii de modificare a obiectului acţiunii introductive, formulată
de către reclamantă, o atare cerere putând fi formulată doar pe cale separată,
reclamantei fiindu-i îngăduită doar cererea precizatoare prevăzută de art. 132 alin.
(2) C. proc. civ. pentru soluţionarea căreia nu este necesară administrarea de
probe noi.
Pentru considerentele mai sus
evocate, Înalta Curte va respinge ca nefondate şi criticile recurentei-reclamante
relative la încălcarea dreptului la apărare şi a dispoziţiilor art. 129 alin. (5)
C. proc. civ. de către instanţele de fond, prin neadministrarea probei cu
expertiză contabilă, faţă de cererea reclamantei din data de 20 aprilie 2010,
de modificare a pretenţiilor.
Cât priveşte critica recurentei-reclamante
privind reţinerea greşită de către instanţa de apel a aspectului că prima
instanţă de fond i-a pus în vedere să timbreze cererea în pretenţii, obligaţie
căreia reclamantei i s-ar fi conformat, Înalta Curte reţine că şi o atare
critică este nefondată, întrucât aspectul ridicat de către recurenta-reclamantă
priveşte nu doar plata taxei de timbru, ci şi precizarea câtimii pretenţiilor
deduse judecăţii, având în vedere că, nefiind vorba despre dobânzi, penalităţi,
daune cominatorii, contravaloarea lipsei de folosinţă nu poate fi cerută pe o
perioadă nedeterminată. Ca atare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a
făcut o corectă dezlegare a cauzei, reţinând că o atare solicitare priveşte
exclusiv o perioadă determinată de timp, atâta timp cât reclamanta este
obligată să facă dovada prejudiciului încercat prin fapta săvârşită de către
pârâtă, şi a tuturor elementelor răspunderii civile delictuale.
Nu poate fi reţinută nici critica
relativă la nemotivarea soluţiei de respingere a apelului declarat de către
reclamantă împotriva încheierii din 19 mai 2010, întrucât în mod corect, prin
calificarea căii de atac, instanţa de apel a exclus aplicarea dispoziţiilor
art. 2821 C. proc. civ. de care se prevalează reclamanta în
formularea cererii de îndreptare materială.
Sub acest aspect, Înalta Curte
reţine că acţiunea introductivă de instanţă nu este o acţiune în constatare,
cum greşit susţine recurenta-reclamantă, ci este o acţiune mixtă, ce include
atât capete de cerere neevaluabile în bani, respectiv, evacuarea – cereri care
sunt de competenţa primei instanţe a secţiei comerciale a tribunalului, cât şi
capete de cerere în pretenţii, astfel încât criteriul pragului valoric nu se
mai aplică în stabilirea competenţei instanţei de judecată.
Critica formulată de recurenta-reclamantă
relativă la nesoluţionarea de către instanţa de apel a cererii apelantei-pârâte
de plată a cheltuielilor de judecată, apare ca superfluă, având în vedere că
soluţia instanţei de apel este de respingere a căii de atac formulată de
această parte şi având în vedere caracterul accesoriu al cererii întemeiată pe
dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Examinând apelul declarat de apelanta-pârâtă,
Înalta Curte reţine că acesta este întemeiat pentru următoarele considerente:
Se reţine că instanţa de apel a
anulat apelul declarat de apelanta-pârâtă ca netimbrat, apreciind că în speţă
sunt incidente dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, aceasta
neconformându-se obligaţiei de timbrare a căii de atac prevăzută în dovada de
îndeplinire a procedurii de citare.
Înalta Curte reţine, însă, că pentru
aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, republicată, instanţa
de judecată este obligată să înştiinţeze partea nu doar asupra existenţei
obligaţiei de timbrare, astfel cum rezultă din actul aflat la fila 15 din
dosarul instanţei de apel care face referire la timbrare prin raportare la
valoarea contestată, ci are obligaţia legală de a indica cuantumul exact al
taxei de timbru legal datorate. O atare obligaţie este impusă de interpretarea
sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 146/1997, care includ şi dreptul părţii
în sarcina căreia s-a stabilit o anumită taxă de timbru, de a contesta
cuantumul acesteia prin formularea unei cereri de reexaminare. Or, în absenţa
indicării cuantumului taxei de timbru, partea în proces este lipsită de
posibilitatea demarării unui atare demers juridic.
Înalta Curte mai reţine că, în cazul
apelului, dat fiind caracterul devolutiv al acestei căi de atac şi
posibilitatea prevăzută de legiuitor de a analiza hotărârea apelată sub toate
aspectele de către instanţa de apel, în ipoteza nemotivării căii de atac,
această instanţă era obligată să stabilească cumulul taxei de timbru prin
raportare la cererile cu care a fost investită instanţa de fond şi la modul în
care acestea au fost soluţionate. O altă soluţie ar duce la concluzia
imposibilităţii stabilirii taxei de timbru în cazul în care apelul declarat nu
este motivat, soluţie ce contravine dispoziţiilor procedurale în materie.
Pentru considerentele mai sus
invocate, apreciind că instanţa de apel a anulat apelul declarat de apelanta-pârâtă
în absenţa stabilirii obligaţiei acesteia de plată a unei atare taxe, Înalta
Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va admite recursul declarat de către recurenta-pârâtă
şi va casa în parte decizia atacată, trimiţând cauza instanţei de apel pentru
rejudecarea apelului acestei părţi şi va respinge ca nefondat apelul declarat
de recurenta-reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de
recurenta-reclamantă K.R.I. împotriva deciziei nr. 548 din 15 noiembrie 2010
pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC T.T.
SRL BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 548 din 15 noiembrie 2010 pronunţată de
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o casează, în parte
şi trimite cauza pentru rejudecarea apelului declarat de pârâtă. Menţine restul
dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică,
astăzi 5 aprilie 2011.
