avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


 

Obligatia instantei de a indica cuantumul taxei de timbru

     Pentru anularea acţiunii ca netimbrată, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, instanţa de judecată este obligată să înştiinţeze partea nu doar asupra existenţei obligaţiei de timbrare prin raportare la valoarea contestată, ci are obligaţia legală de a indica cuantumul exact al taxei de timbru datorate. Înalta Curte a precizat că această obligaţie rezultă din interpretarea sistematică a dispoziţiilor din Legea nr. 146/1997 referitoare la dreptul părţii în sarcina căreia s-a stabilit o anumită taxă de timbru, de a contesta cuantumul acesteia prin formularea unei cereri de reexaminare. Or, în absenţa indicării cuantumului taxei de timbru, partea în cauză este lipsită de posibilitatea de a beneficia de un astfel de mijloc juridic.

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
 
 

Decizia nr. 1436/2011

Dosar nr. 8305/3/2008

 
 
Şedinţa publică de la 5 aprilie 2011
 
           
Deliberând asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:
            Prin sentinţa comercială nr. 5923 din 11 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta K.R.I., a constatat încetat contractul de locaţiune nr. 14406 din 18 mai 2006 la data de 31 decembrie 2007 şi a dispus evacuarea pârâtei SC T.T. SRL Bucureşti din spaţiul comercial situat în Bucureşti, sector 1. Totodată, prima instanţă a admis în parte cererea principală privind contravaloarea lipsei de folosinţă şi a obligat pârâta la plata sumei de 8450 Euro cu acest titlu pe perioada decembrie 2007 – decembrie 2009. Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională şi a obligat pârâta-reclamantă la plata sumei de 7454 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă de fond a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de locaţiune nr. 14406 din 18 mai 2006 pentru folosinţa spaţiului comercial menţionat pe perioada 1 ianuarie 2006 – 31 decembrie 2006, la expirarea duratei contractuale intervenind tacita relocaţiune conform art. 1437 C. civ. până la data de 31 decembrie 2007, faţă de notificarea concediului de către reclamanta – locator cu notificarea nr. 422 din 13 decembrie 2007. Ca atare, prima instanţă de fond a apreciat ca întemeiate capetele de cerere având ca obiect constatarea încetării contractului de locaţiune şi evacuarea pârâtei pentru lipsă de titlu şi, pe cale de consecinţă, a fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere din cererea reconvenţională având ca obiect obligarea reclamantei la încheierea unui nou contract de locaţiune.
Cât priveşte cererea recurentei-pârâte de obligare a pârâtei-reclamante la plata contravalorii lipsei de folosinţă, tribunalul a reţinut că aceasta este întemeiată, întrucât pârâta-reclamantă a continuat să ocupe spaţiul comercial şi după data expirării contractului de locaţiune, săvârşind o faptă ilicită, conform art. 998-999 C. civ.
Prima instanţă a apreciat că, deşi reclamanta-pârâtă a solicitat plata contravalorii lipsei de folosinţă până la data eliberării efective a spaţiului, a achitat taxa de timbru doar pentru pretenţiile cuantificate pe perioada decembrie 2007 – decembrie 2008, astfel încât cererea a fost admisă în parte.
Relativ la cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă şi având ca obiect obligarea reclamantei-pârâte la plata contravalorii investiţiilor efectuate în cuantum de 60.000 Euro şi instituirea unui drept de retenţie în favoarea pârâtei-reclamante până la achitarea acestei sume, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată întrucât pârâta a intrat în folosinţa spaţiului comercial prin contractul de închiriere încheiat la 16 noiembrie 1998, cu părinţii reclamantei, contract care, în art. 6 prevede că în ipoteza în care chiriaşul doreşte să facă modificări interioare în folosul său le poate face doar cu acordul proprietarului şi pe cheltuiala sa. În plus, instanţa a apreciat că, din probele administrate, reiese că pârâta a beneficiat de o reducere a chiriei tocmai pentru amenajarea spaţiului închiriat.
Prin încheierea din 19 mai 2010, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de îndreptare a erorii materiale, în sensul indicării căii de atac drept recurs şi nu apel.
Ambele părţi au declarat apel împotriva sentinţei pronunţată de tribunal, reclamanta formulând calea de atac şi împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din data de 19 mai 2010.
Prin decizia comercială nr. 548 din 15 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă şi pârâtă şi a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâta-reclamantă.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că apelurile declarate de reclamanta-pârâtă sunt nefondate întrucât această parte a beneficiat de servicii avocaţiale pe tot parcursul judecării cauzei, fiind reprezentată de avocat cu delegaţie la dosar, iar în şedinţa publică din data de 14 octombrie 2008, tribunalul i-a pus în vedere să timbreze capetele de cerere având ca obiect beneficiu nerealizat, sub sancţiunea anulării apelului ca netimbrat.
Curtea de Apel a respins ca nefondată şi critica reclamantei-pârâte vizând încheierea din data de 20 aprilie 2010, prin care instanţa de fond a respins ca tardiv formulată cererea de rectificare a acţiunii introductive şi, ca nefondată, cerere de disjungere a capătului de cerere având ca obiect pretenţii, instanţa de apel apreciind că, potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., cererea de modificare a acţiunii introductive putându-se face până la prima zi de înfăţişare.
Or, prin cererea modificatoare, reclamanta-pârâtă nu şi-a precizat câtimea pretenţiilor ci a schimbat, în parte, obiectul cererii de chemare în judecată, întrucât a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1200 Euro/lună, cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă începând cu data de 1 ianuarie 2008 până la data evacuării efective, şi a dobânzii legale, precum şi obligarea pârâtei la plata chiriei restante pe luna decembrie 2007, în cuantum de 650 Euro în timp ce prin cererea introductivă reclamanta a solicitat plata contravalorii lipsei de folosinţă calculată la nivelul chiriei lunare de 650 Euro, până la evacuarea efectivă, astfel încât apelanta-reclamantă a modificat obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată.
Instanţa de apel a reţinut că soluţia instanţei de fond de obligarea a pârâtei-reclamante la plata sumei de 8450 Euro cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă pe perioada decembrie 2007 – decembrie 2008, este corectă, având în vedere că reclamanta-pârâtă nu şi-a precizat acest capăt de cerere şi nu a timbrat la valoare, deşi i s-au pus în vedere aceste aspecte.
De altfel, având în vedere temeiul de drept al acţiunii introductive, art. 1084 şi art. 1086 C. civ., apelanta-reclamantă trebuia să dovedească paguba efectivă şi beneficiul nerealizat, astfel încât o atare solicitare, având în vedere că nu se ştie exact data la care pârâta va părăsi spaţiul închiriat este imposibilă atâta timp cât nu este vorba despre o cerere de obligare a pârâtei-reclamante la plata de daune cominatorii până la data evacuării efective.
Nici critica relativă la cumulul contravalorii lipsei de folosinţă, nu a fost reţinută de către instanţa de apel, aceasta apreciind că prima instanţă de fond a avut în vedere la soluţionarea cauzei, principiul disponibilităţii şi conţinutul cererii introductive de instanţă.
Cât priveşte apelul declarat împotriva încheierii de îndreptare eroare materială din data de 19 mai 2010, curte de apel a reţinut că acesta este nefondat faţă de calificarea căii de atac de către instanţa de apel, ca fiind apel şi nu recurs.
Relativ la apelul declarat de către recurenta-reclamantă, curtea de apel a apreciat că se impune aplicarea art. 20 din Legea nr. 146/1997, având în vedere că acesta nu a fost legal timbrat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, atât pârâta-reclamantă, cât şi reclamanta-pârâtă.
În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, pârâta-reclamantă a arătat că în mod greşit instanţa de apel a respins cererea apelantei-pârâte de acordare a unui termen de judecată în vederea pregătirii apărării, apreciind că această solicitare privea depunerea motivelor de apel de către această parte, întrucât o atare solicitare viza şi pregătirea apărării faţă de apelul declarat de apelanta-reclamantă, prin depunerea întâmpinării.
Recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că apelanta-pârâtă a fost citată cu menţiunea de achitare a taxei de timbru, întrucât pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare apare o menţiune generică „veţi timbra la valoarea sumei contestate, fără ca instanţa de apel să indice cuantumul exact al sumei datorate. Ca atare, instanţa nu şi-a îndeplinit obligaţia de a indica părţii în proces suma datorată cu titlu de taxă de timbru în cuantum legal, făcând o simplă înştiinţare a părţii cu privire la obligaţia de timbrare.
Recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel a respins cererea de lipsă de apărare apreciind că, în lipsa plăţii taxei de timbru, nu este legal investită cu o atare cerere, soluţie criticabilă, întrucât neplata taxei de timbru nu împiedică partea să formuleze o atare cerere, cu atât mai mult cu cât o atare cerere privea şi depunerea motivelor de apel, ceea ce ar fi calificat şi aspectul relativ la valoarea sumei contestate.
În plus, cererea de lipsă de apărare privea inclusiv pregătirea apărării faţă de apelul părţii adverse, astfel încât, prin neacordarea unui termen în cauză, instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii şi principiul egalităţii armelor.
Recurenta-reclamantă a arătat în dezvoltarea criticilor de nelegalitate că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât prin decizia dată au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a învederat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că la termenul din data de 20 aprilie 2010, reclamanta a modificat petitul cererii introductive, astfel încât în mod corect tribunalul a respins o atare solicitare, ca tardiv formulată, conform art. 132 alin. (1) C. proc. civ., întrucât cererea formulată de reclamantă se încadrează în dispoziţiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., fiind vorba despre mărirea câtimii pretenţiilor formulate.
Ca atare, a arătat recurenta-reclamantă, instanţa de apel era obligată să disjungă cererea având ca obiect acţiune în pretenţii şi să administreze proba cu expertiză contabilă, probă absolut necesară pentru soluţionarea unei atare cereri, astfel încât prin neadmiterea probatoriilor instanţele de fond au încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă a arătat că decizia atacată este criticabilă şi din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât în mod greşit instanţa de apel a reţinut că prima instanţă de fond i-a pus în vedere reclamantei să completeze timbrajul, atâta timp cât reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia de plată a taxei de timbru solicitată de instanţa de fond până în decembrie 2008, pentru perioada ulterioară instanţa nepunându-i în vedere o atare obligaţie.
Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a respins nemotivat apelul declarat împotriva încheierii din 19 mai 2010 de îndreptare eroare materială, apreciind că singura cale de atac, în speţă, este recursul atâta timp cât acţiunea de fond este o acţiune în constatare conform art. 111 C. proc. civ. iar valoarea pretenţiilor deduse judecăţii este sub 100.000 lei, conform art. 2821 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă a mai învederat că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra cheltuielilor de judecată solicitate de apelanta-reclamantă.
Examinând criticile de nelegalitate formulate, Înalta Curte reţine că recursul declarat de către reclamantă-pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prima critică de nelegalitate privind greşita calificare a cererii modificatoare formulată la data de 20 aprilie 2010, de către reclamanta-pârâtă, ca fiind o modificare a petitului cererii de chemare în judecată, conform art. 132 alin. (1) C. proc. civ., iar nu o precizare a câtimii pretenţiilor, conform art. 132 alin. (1) C. proc. civ. este nefondată, având în vedere conţinutul acestei solicitări prin raportare la cererea introductivă de instanţă.
Înalta Curte reţine că în mod legal instanţa de apel a apreciat că o atare cerere modifică în parte obiectul acţiunii introductive, cât şi cauza acesteia, reclamanta-pârâtă formulând pretenţii noi, respectiv, contravaloarea chiriei şi dobânzi legale – solicitări inexistente în cererea de chemare în judecată cu care prima instanţă de fond a fost investită. De asemenea, în mod corect instanţa de apel a reţinut că şi modificarea cuantumului contravalorii lipsei de folosinţă, de la 600 Euro/lună la 1200 Euro/lună nu reprezintă o simplă precizare a valorii prestaţiilor deja solicitate, conform art. 132 alin. (2) C. proc. civ., ci este o veritabilă modificare a acţiunii introductive de instanţă, conform art. 132 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că majorarea câtimii implică schimbarea cauzei însăşi a acţiunii dedusă judecăţii, atât timp cât pentru suma solicitată în plus cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă, recurenta-reclamantă era ţinută să facă dovada tuturor elementelor răspunderii civile delictuale: fapta ilicită, prejudiciu, vinovăţie, legătură de cauzalitate.
Nici critica recurentei-reclamante privind obligaţia instanţei de fond de a disjunge cererea formulată la data de 20 aprilie 2010, în vederea administrării probelor, nu este fondată, Înalta Curte reţinând că disjungerea priveşte cererile incidentale care din motive de celeritate, nu se pot judeca odată cu acţiunea principală, nefiind admisibilă procedural o cerere de disjungere a cererii precizatoare formulată de una şi aceeaşi parte care a declanşat acţiunea în justiţie. De altfel, aceasta este raţiunea pentru care legiuitorul român a prevăzut sancţiunea respingerii ca tardivă a cererii de modificare a obiectului acţiunii introductive, formulată de către reclamantă, o atare cerere putând fi formulată doar pe cale separată, reclamantei fiindu-i îngăduită doar cererea precizatoare prevăzută de art. 132 alin. (2) C. proc. civ. pentru soluţionarea căreia nu este necesară administrarea de probe noi.
Pentru considerentele mai sus evocate, Înalta Curte va respinge ca nefondate şi criticile recurentei-reclamante relative la încălcarea dreptului la apărare şi a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. de către instanţele de fond, prin neadministrarea probei cu expertiză contabilă, faţă de cererea reclamantei din data de 20 aprilie 2010, de modificare a pretenţiilor.
Cât priveşte critica recurentei-reclamante privind reţinerea greşită de către instanţa de apel a aspectului că prima instanţă de fond i-a pus în vedere să timbreze cererea în pretenţii, obligaţie căreia reclamantei i s-ar fi conformat, Înalta Curte reţine că şi o atare critică este nefondată, întrucât aspectul ridicat de către recurenta-reclamantă priveşte nu doar plata taxei de timbru, ci şi precizarea câtimii pretenţiilor deduse judecăţii, având în vedere că, nefiind vorba despre dobânzi, penalităţi, daune cominatorii, contravaloarea lipsei de folosinţă nu poate fi cerută pe o perioadă nedeterminată. Ca atare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă dezlegare a cauzei, reţinând că o atare solicitare priveşte exclusiv o perioadă determinată de timp, atâta timp cât reclamanta este obligată să facă dovada prejudiciului încercat prin fapta săvârşită de către pârâtă, şi a tuturor elementelor răspunderii civile delictuale.
Nu poate fi reţinută nici critica relativă la nemotivarea soluţiei de respingere a apelului declarat de către reclamantă împotriva încheierii din 19 mai 2010, întrucât în mod corect, prin calificarea căii de atac, instanţa de apel a exclus aplicarea dispoziţiilor art. 2821 C. proc. civ. de care se prevalează reclamanta în formularea cererii de îndreptare materială.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că acţiunea introductivă de instanţă nu este o acţiune în constatare, cum greşit susţine recurenta-reclamantă, ci este o acţiune mixtă, ce include atât capete de cerere neevaluabile în bani, respectiv, evacuarea – cereri care sunt de competenţa primei instanţe a secţiei comerciale a tribunalului, cât şi capete de cerere în pretenţii, astfel încât criteriul pragului valoric nu se mai aplică în stabilirea competenţei instanţei de judecată.
Critica formulată de recurenta-reclamantă relativă la nesoluţionarea de către instanţa de apel a cererii apelantei-pârâte de plată a cheltuielilor de judecată, apare ca superfluă, având în vedere că soluţia instanţei de apel este de respingere a căii de atac formulată de această parte şi având în vedere caracterul accesoriu al cererii întemeiată pe dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
Examinând apelul declarat de apelanta-pârâtă, Înalta Curte reţine că acesta este întemeiat pentru următoarele considerente:
Se reţine că instanţa de apel a anulat apelul declarat de apelanta-pârâtă ca netimbrat, apreciind că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, aceasta neconformându-se obligaţiei de timbrare a căii de atac prevăzută în dovada de îndeplinire a procedurii de citare.
Înalta Curte reţine, însă, că pentru aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, republicată, instanţa de judecată este obligată să înştiinţeze partea nu doar asupra existenţei obligaţiei de timbrare, astfel cum rezultă din actul aflat la fila 15 din dosarul instanţei de apel care face referire la timbrare prin raportare la valoarea contestată, ci are obligaţia legală de a indica cuantumul exact al taxei de timbru legal datorate. O atare obligaţie este impusă de interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 146/1997, care includ şi dreptul părţii în sarcina căreia s-a stabilit o anumită taxă de timbru, de a contesta cuantumul acesteia prin formularea unei cereri de reexaminare. Or, în absenţa indicării cuantumului taxei de timbru, partea în proces este lipsită de posibilitatea demarării unui atare demers juridic.
Înalta Curte mai reţine că, în cazul apelului, dat fiind caracterul devolutiv al acestei căi de atac şi posibilitatea prevăzută de legiuitor de a analiza hotărârea apelată sub toate aspectele de către instanţa de apel, în ipoteza nemotivării căii de atac, această instanţă era obligată să stabilească cumulul taxei de timbru prin raportare la cererile cu care a fost investită instanţa de fond şi la modul în care acestea au fost soluţionate. O altă soluţie ar duce la concluzia imposibilităţii stabilirii taxei de timbru în cazul în care apelul declarat nu este motivat, soluţie ce contravine dispoziţiilor procedurale în materie.
Pentru considerentele mai sus invocate, apreciind că instanţa de apel a anulat apelul declarat de apelanta-pârâtă în absenţa stabilirii obligaţiei acesteia de plată a unei atare taxe, Înalta Curte, în baza art. 312 C. proc. civ., va admite recursul declarat de către recurenta-pârâtă şi va casa în parte decizia atacată, trimiţând cauza instanţei de apel pentru rejudecarea apelului acestei părţi şi va respinge ca nefondat apelul declarat de recurenta-reclamantă.
 
 
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
 
 
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă K.R.I. împotriva deciziei nr. 548 din 15 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
            Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC T.T. SRL BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 548 din 15 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o casează, în parte şi trimite cauza pentru rejudecarea apelului declarat de pârâtă. Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
            Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 aprilie 2011.