Obligaţia virării contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate. Persoane fizice care exercită profesii libere sau autorizate să desfăşoare activităţi independente. Curgerea penalităţilor
Prin sentinţa
civilă nr.4938 pronunţată la data de 19.09.2011 a Tribunalului Maramureş a fost
admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul M.M.C. în contradictoriu cu
pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Maramureş şi în consecinţă a fost anulată
în parte decizia de impunere nr.5683/1178 din 14.10.2009 emisă de pârât pentru
plata contribuţiei de 7.625,22 lei la Fondul naţional Unic de Asigurări Sociale
de Sănătate , menţinută decizia la nivelul sumei de 8.046,42 lei limita pentru
care este menţinută şi decizia nr.102/2009 emisă de Preşedintele Director
General al pârâtei.
Pentru a dispune
astfel instanţa a reţinut că potrivit art.256 (1) din Legea nr.95/2006
modificată privind reforma în domeniul sănătăţii, Fondul naţional unic de
asigurări sociale de sănătate se formează şi din contribuţii ale persoanelor
fizice şi juridice.
Colectarea
contribuţiilor persoanelor juridice şi fizice care au calitatea de angajator se
face de către Ministerul Finanţelor Publice, prin ANAF, în contul unic deschis
pe seama CNAS în condiţiile legii, iar colectarea contribuţiilor persoanelor
fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către
ANAF, se efectuează de către casele de asigurări.
În
speţă, colectarea contribuţiei a fost făcută de CAS.
Sunt asiguraţi,
potrivit legii nr.95/2006 (art.211), toţi cetăţenii români cu domiciliul în
ţară. În această calitate, persoana în cauză încheie un contract de asigurare
cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator.
Calitatea de
asigurat şi drepturile de asigurare încetează odată cu pierderea dreptului de
domiciliu sau de şedere în România.
Prevederile art.
208 al. 3 lit."e"şi al. 6 din Legea nr.95/2006 modificată consacră
participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate
pentru formarea Fondului Naţional unic de asigurări sociale de sănătate.
Asigurarea voluntară de sănătate nu exclude obligaţia de plată pentru
asigurările sociale de sănătate.
În conformitate
cu dispoziţiile art. 215 al.(1)şi (3) din legea de mai sus,obligaţia virării
contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate revine şi persoanelor
fizice care exercită profesii libere sau celor care sunt autorizate,potrivit
legii,să desfăşoare activităţi independente.
În acest caz,
contribuţia lunară a persoanei asigurate se stabileşte sub forma unei cote de
6,5% care se aplică asupra veniturilor impozabile realizate de persoane care
desfăşoară activităţi independente care se supun impozitului pe venit. Dacă
acest venit este singurul asupra căreia se calculează contribuţia,aceasta nu
poate fi mai mică decât cea calculată la un salariu de bază minim brut pe ţară,
lunar (art.257 al.( 2) lit. b)
Persoanele care
nu sunt salariate, dar au obligaţia să îşi asigure sănătatea potrivit
prevederilor prezentei legi, sunt obligate să comunice direct casei de
asigurări alese veniturile, pe baza contractului de asigurare, în vederea
stabilirii şi achitării contribuţiei de 6,5% (art.259 al 4 ).
Din conţinutul
prevederilor legale de mai sus se reţine că obligaţia de plată a contribuţiei
sociale de sănătate subzistă independent de încheierea unui contract cu Casa
Asigurărilor de Sănătate.
Împrejurarea că
reclamantul, care este avocat, plăteşte contribuţia la Casa de asigurări a
avocaţilor nu o scuteşte de plata contribuţiei reglementate de legea nr.95/2006
Reclamantul nu
şi-a îndeplinit obligaţia de a comunica CAS veniturile realizate pe perioada
supusă verificării şi nici nu a încheiat contract de asigurare cu aceasta.
Trebuie distins
între obligaţia de plată a contribuţiei, majorările de întârziere şi
penalităţile de întârziere considerându-se că reclamantul datorează contribuţia
la nivelul sume de 8.046,42 lei dar nu şi majorări de întârziere şi penalităţi.
În cuprinsul
legii există noţiuni care sunt susceptibile de a crea confuzie din partea celor
chemaţi la plata contribuţiei,confuzie care în accepţiunea instanţei face ca
plătitorul să nu fie vinovat de plata cu întârziere a contribuţiei,cu alte
cuvinte, acesta ar putea fi obligat numai pentru datoria principală nu şi cu
privire la accesoriile acesteia.
În concluzie se
consideră că încheierea contractului de asigurare are doar valoare
administrativă ,de luare în evidenţă şi că nu în virtutea contractului se
dobândeşte calitatea de asigurat. Obţinerea calităţii de asigurat despre care
vorbeşte art.259 al 7 din lege referindu-se doar la raporturile administrative
dintre CAS şi asigurat neavând relevanţă asupra obligativităţii plăţii
contribuţiei.
Cu privire la
celelalte critici invocate de reclamantă în motivarea acţiunii, se admite că,
plata contribuţiei sociale nu este o obligaţie fiscală dar legea sănătăţii
neavând dispoziţii specifice a împrumutat din codul de procedură fiscală
dispoziţiile legale cu privire la colectare, prin Ordinul Preşedintelui CNAS
nr.617/2007 situaţie în care natura juridică a obligaţiei de plată nu mai are
relevanţă pentru soluţionarea cauzei.
Înainte de
apariţia Legii nr.95/2006 organizarea şi funcţionarea sistemului de asigurări
sociale de sănătate a fost reglementat de OUG 150/2002 care conţinea, cu
privire la colectare, aceleaşi dispoziţii ca şi legea sănătăţii situaţie în
care neindicare ca şi temei legal,pentru perioada anterioară anului 2006 a OUG
nr. 150/2002 nu poate afecta legalitatea actelor administrative atacate.
Potrivit art.2
din OUG nr.150/2002 persoanele care nu sunt salariate, dar au obligaţia de aşi
asigura sănătatea, au obligaţia de a comunica direct casei de asigurări alese
veniturile pe baza declaraţiei de asigurare, în vederea stabilirii şi achitării
la fond.
Faptul că
reclamantul nu a comunicat CNAS toate veniturile realizate nu poate fi
sancţionat întrucât nu este prevăzută o astfel de sancţiune în lege. În acest
sens, se apreciază că în sarcina reclamantului nu se pot reţine majorările şi
penalităţile de întârziere în condiţiile în care acestea apar cu titlu de
sancţiuni pentru neachitarea contribuţiei în termenul stabilit în decizie.
Împotriva
soluţiei arătate a declarat recurs pârâta Casa de Asigurări de Sănătate
Maramureş în considerarea că stabilirea obligaţiilor fiscale prin decizie de
impunere din oficiu a fost efectuată pe baza informaţiilor care au fost
comunicate de organele fiscale, conform protocolului încheiat între CNAS şi
ANAF, avand la baza declaratiile depuse de reclamant la organele fiscale
teritoriale in temeiul cărora s-au emis deciziile de impunere anuale intrucât
acesta nu şi-a respectat obligaţia de depunere a declaraţiilor la CAS,
obligaţie care-i incumba in temeiul OG nr.9212003, si a art.215 din Legea nr.
95/2006(anterior publicării acestui act normativ, reglementări similare se
regăseau în OUG nr. 150/2002).
Potrivit art. 119 şi 120 din OG nr.
92/2003, pentru neachitarea la termenul de scadenţă debitorii datorează, după
acest termen dobânzi(anterior adoptării OUG nr.39/2010 era folosita noţiunea de
majorări de întârziere in locul celei de
dobânda)
si penalităţi de întârziere. Majorările de întârziere se calculează pentru
fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de
scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv. De asemenea,
potrivit art. 114
din acelasi act normativ, plata cu intarziere a obligaţiilor fiscale se
sancţionează cu o penalitate de întarziere, începând cu data de întâi a lunii
următoare scadenţei acestora.
Aşadar, neplata
contribuţiei de asigurări de sănătate, la termenele de scadentă, este
sancţionată prin dispozitiile inserate în Codul de procedură fiscală.
Sancţiunea este
prezumată a fi cunoscută de la data intrării în vigoare a actului normativ. De
asemenea, obligatia de plată a contribuţiei de asigurări sociale de sănătate,
este o obligaţie legală, prevăzută de Legea nr. 95/2006. Necunoasterea
obligatiei lega
le de plată, precum şi a eventualelor sancţiuni în caz de nerespectare este de
neconceput din partea reclamantului, în considerarea calitatii domniei sale,
aceea de avocat şi de asemenea lipsită de temei legal, contravenind
principiului nemo censetur ignorare legem, situaţie in care se apreciaza că
prima instanţă, în mod gresit a procedat la exonerarea reclamantului de plata
majorărilor şi a penalităţilor de întarziere.
Răspunzând celor
invocate prin întâmpinare intimatul a solicitat respingerea recursului
fundamentat pe aceea că în conformitate cu art.222 din Legea nr.95/2006
recurenta avea obligaţia de a proceda la contactarea o dată pe an şi a proceda
la informarea cu privire la serviciile de care beneficiază pe anul respectiv a
nivelului contribuţiei personale şi a modalităţii de plată precum şi asupra
drepturilor şi obligaţiilor. Pârâta recurenta nu a făcut nimic din toate
acestea în cei cinci ani imputaţi fiind astfel în culpă. În situaţia în care ar
fi fost respectate de recurentă dispoziţiile arătate ar fi fost posibil ca suma
totală să o fi achitat anual.
Analizând
argumentele aduse prin recursul declarat în raport de actele dosarului, de
normele juridice incidente şi de dispoziţiile art.304 C-pr.civ., Curtea reţine
că acestea sunt întemeiate pentru următoarele considerente:
Legea nr.95/2006
consacră participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări sociale
pentru formarea fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate. Obligaţia
virării contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate revine şi
persoanelor fizice ce exercită profesii liberare sau a celor care sunt
autorizate să desfăşoare activităţi independente. Intimatul face parte din
categoria persoanelor ce desfăşoară activitate liberală context în care în mod
corect s-a reţinut incidenţa art.256, 208,215, 257 şi respectiv 259 din Legea
nr.95/2006 .
Cu toate acestea
nu pot fi primite reţinerile instanţei în privinţa majorărilor şi penalităţilor
de întârziere. În materie fiscală, accesoriile sunt datorate de drept ca urmare
a neplăţii la termen a creanţelor principale indiferent de existenţa sau nu a
unei culpe din partea contribuabilului. Astfel, conform Codului de procedură
fiscală art.85 impozitele, taxele contribuţiile şi alte sume datorate bugetului
general consolidat se stabilesc fie prin declaraţie fiscală în condiţiile
art.82 alin.2 şi 86 alin.4, fie prin decizie emisă de organele fiscale,
creanţele fiscale fiind scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul
fiscal sau de alte legi care le reglementează (art.111). Tot astfel art.119
alin.1 C.pr.fic. prevede că pentru neachitarea la termenul scadent de către
debitor a obligaţiilor de plată se datorează după acest termen majorări de
întârziere.
Acelaşi cod prin
art.120 mai prevede că majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi
de întârziere începând chiar din ziua următoare termenului de scadenţă până la
data stingerii sumei datorate inclusiv. Prin normele enunţate nu se prevede ca
şi condiţie prealabilă incunostintarea Dimpotrivă normele prevăd expres că se
datorează majorări de întârziere pentru neplata la scadenţă a creanţelor
fiscale stabilite potrivit legii.
Intimatul
reclamant a realizat venituri impozabile din desfăşurarea unei activităţi libere
care se supun impozitului pe venit şi avea obligaţia legală de a plăti o
contribuţie lunară către fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate
în forma unei cote procentuale care se aplică asupra veniturilor impozabile .
Astfel avea obligaţia de a depune şi declaraţiile prevăzute atât de OG
nr.92/2003 şi art. 215 din Legea nr.95/2006. Această obligaţie de a depune
declaraţii nu a fost îndeplinită iar stabilirea obligaţiilor sale fiscale în
această materie s-a realizat printr-o decizie de impunere emisă din oficiu de
către organul fiscal în temeiul art.83 alin.4 din OG nr.92/2003. Ori în
condiţiile Legii ce reglementează sistemul de asigurări de sănătate chiar dacă
intimatul nu ar fi beneficiat în mod voluntar de asigurările de sănătate ar fi
avut obligatia de a contribui la sistemul naţional de asigurări de sănătate
indiferent de opţiunea acestuia de a nu accesa sistemul public de sănătate. În
plus drepturile şi obligaţiile asigurărilor sunt stabilite anual prin
contractul cadru aşa cum prevede legea nr.95/2006 art.257. Acestea sunt aduse
la cunoştinţa asiguraţilor prin publicarea în monitorul oficial atât a
contractului cadru cât şi a normelor metodologice de aplicare a acestuia . Prin
urmare necunoaşterea caracterului exigibil al acestei creanţe bugetare de la
data realizării veniturilor asupra cărora se calculează ar contravine
principiului nemo censetur ignorare lege. Obligaţia de plată se naşte de la
data realizării venitului şi nu în virtutea contractului de asigurare Ca atare
nu se poate reţine că intimatul ar fi ţinut numai la plata datoriei principale
ci si la plata accesoriilor.
Prima instanţă
reţine că neplata s-a datorat unor erori confuzii privind înţelesul
reglementării iar în lipsa unei încunoştinţări din partea organelor fiscale nu
s-a ştiut că trebuie să se achite contribuţiile. Susţinerea nu poate fi
reţinută întrucât nu se poate evoca necunoaşterea legii în condiţiile în care
dispoziţiile erau clare, previzibile, legea cât şi contractul cadru au fost
publicate în monitor şi astfel aduse la cunoştinţa publicului. Prin urmare faţă
de cele arătate susţinerile intimatului şi respectiv reţinerile instanţei în
privinţa accesoriilor sunt greşite.
Aşadar constatând cele de mai sus în
temeiul art.312 C.pr.civ. coroborat cu art.20 din Legea nr.554/2004 Curtea va
admite recursul şi va modifica hotărârea conform dispozitivului. (Judecător
Floarea Tămaş) |