Nesoluţionarea tuturor capetelor de cerere. Încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă şi a art. 6 din Convenţia pentru Aplicarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Nesoluţionarea de către instanţa de fond a tuturor capetelor de cerere cu care fusese
legal învestită, constituie o încălcare flagrantă atât a dispoziţiilor legislaţiei naţionale,
astfel cum acestea sunt reglementate de
art. 129 alin. 6 Cod pr. civilă, cât şi a prevederilor legislaţiei europene,
statuate de art. 6 din Convenţia pentru Aplicarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor
Fundamentale, hotărârea astfel pronunţată
fiind susceptibilă de casare, conform dispoziţiilor art. 304
pct. 5 Cod pr. civilă.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,
Decizia civilă nr. 460 din 6 februarie 2012.
Curtea de Apel Ploieşti a fost investită în dosarul
nr. 6259/120/2011 cu soluţionarea recursului declarat de reclamantul CD, în
contradictoriu cu intimaţii CCS, AES şi
MADR, împotriva sentinţei civile nr. 2159/25.10.2011 pronunţată de Tribunalul
Dâmboviţa, prin care s-a respins ca neîntemeiată acţiunea.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a învederat că
prima instanţă a refuzat să analizeze şi să se pronunţe asupra cererilor
formulate la pct. 2, 3, 4, 5 şi 6 din acţiune, hotărârea astfel pronunţată
fiind, în acelaşi timp, dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. 5 Cod
proc. civilă.
S-a mai susţinut că instanţa de fond a schimbat, prin
interpretarea clauzelor contractelor colective şi individuale de muncă,
înţelesul acestora, stabilind eronat că recurentei i s-a determinat salariul în
conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 330/2010 şi ale OUG nr. 1/2010, în
realitate acesta fiind stabilit conform contractului individual de muncă nr.
602/2006.
A apreciat recurenta că tribunalul a ignorat
dispoziţiile art. 263 alin.4 Codul muncii şi ale art. 1 din OUG nr. 1/2010,
conform cărora orice contract de muncă existent la momentul intrării în vigoare
a Legilor nr. 329/2009 şi respectiv nr. 330/2009 va continua să reprezinte
legea părţilor şi să producă efecte juridice, neexistând o încetare ope legis a acestora.
Totodată, a învederat recurenta, nicio lege bugetară
adoptată în această perioadă nu interzice expres, pentru anii 2009 şi 2010,
acordarea de prime angajaţilor din instituţiile publice centrale sau locale,
finanţate integral de la bugetul de stat, iar dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 330/2009 nu sunt aplicabile în
speţă, întrucât se referă la contractele încheiate ulterior intrării în vigoare
a acestui act normativ.
A susţinut recurenta că însăşi intimata a recunoscut
că, contractele individuale de muncă ale reclamanţilor nu au suferit nicio
modificare, caz în care, plata drepturilor salariale trebuie să se realizeze
integral, conform dispoziţiilor art. 40 alin. 2 din Codul muncii.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot
a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii.
Intimaţii nu s-au prezentat în instanţă şi nu au depus
întâmpinare.
La data de 6.02.2012 Curtea de Apel Ploieşti a pronunţat decizia civilă nr. 430 în care a admis recursul declarat de
reclamantul CD şi a casat sentinţa civilă nr. 2159/25.10.2011 pronunţată de
Tribunalul Dâmboviţa, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, pentru
următoarele considerente:
Ca prim aspect, Curtea a reamintit că, dispoziţiile
art. 129 alin. 6 Cod proc. civilă reglementează obligaţia instanţei de a hotărî
numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, ceea ce
implică, pe de o parte, faptul că instanţa nu poate depăşi limitele investirii
sale, iar pe de altă parte, obligaţia de a nu lăsa nesoluţionate capetele de
cerere cu a căror judecare a fost legal sesizată.
În pricina pendinte judecăţii, Curtea a reţinut că,
potrivit cererii de chemare în judecată, aflată la filele 1- 8 dosar fond vol.
I, reclamanţii au investit instanţa de fond cu soluţionarea unei acţiuni
complexe, în cadrul căreia pretenţiile au fost structurate sub forma a şase
capete de cerere, respectiv :
- obligarea pârâtelor la plata integrală a salariilor,
indemnizaţiilor şi a altor drepturi salariale prevăzute în Contractul Colectiv
de Muncă şi contractele individuale de muncă şi, pe cale de consecinţă să
dispuneţi anularea reducerii cu 25% a acestora până la expirarea CCM, respectiv
3.10.2010;
- obligarea pârâtelor la plata a 10% din fondul de
premiere, conform art. 43 alin. 1 lit. a din CCM încheiat la nivelul Agenţiei
Domeniilor Statului – valabil pentru anii 2008 – 2010, înregistrat la DMPS Bucureşti sub
nr. 5648 şi conform art. L lit. b din contractele individuale de muncă, astfel
cum au fost modificate şi completate prin actul adiţional nr. 1/26.11.2009,
înregistrat la DMPS
Bucureşti sub nr. 5130;
- obligarea pârâtelor la plata tichetelor de masă,
respectiv contravaloarea în bani a acestora, pentru zilele lucrătoare din
perioada 01.10.2009 până la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei,
potrivit art. 43 alin.1 şi 2 lit. b din CCM şi art. L lit. b din CIM;
- obligarea pârâtelor la plata indexată a salariului
de bază cu indicele de inflaţie comunicat de Institutul Naţional de Statistică
potrivit art. 40 alin.2 din CCM şi CIM;
- obligarea pârâtelor la plata de daune cominatorii,
în valoare de 100 lei pe zi de întârziere de la data pronunţării sentinţei şi
până la data plăţii efective, pentru nerespectarea fiecărei obligaţii dintre
cele prevăzute la punctele 1 – 4;
- obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale datorată
pentru fiecare dintre obligaţiile prevăzute la punctele 1 – 4, de la data
introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective.
Examinând sentinţa, Curtea a constatat că instanţa de
fond nu a analizat şi nu s-a pronunţat decât asupra primului capăt de cerere,
având ca obiect anularea diminuării de 25% a drepturilor salariale ale
reclamanţilor, în considerentele sentinţei neexistând nicio menţiune cu privire
la pretenţiile formulate în celelalte capete de cerere.
O atare omisiune a arătat instanţa de recurs
constituie o încălcare flagrantă atât a dispoziţiilor legislaţiei naţionale,
astfel cum acestea sunt reglementate de art. 129 alin. 6 Cod proc. civilă, la
care s-a făcut referire anterior, cât şi a prevederilor legislaţiei europene,
statuate de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale.
Curtea a
reamintit, sub acest aspect, că dreptul la un proces echitabil, garantat
de art. 6.1 din Convenţie, include, printre altele, dreptul părţilor de a
prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor
drepturi teoretice sau iluzorii, instanţa europeană a menţionat constant, în
hotărârile pronunţate, că acest drept nu poate fi considerat efectiv, decât
dacă aceste observaţii sunt în mod real „analizate”, adică în mod corect
examinate de către instanţa sesizată, art. 6 implicând astfel, în sarcina
instanţelor, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor,
argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, necesar pentru a le putea
aprecia pertinenţa.
Neprocedând astfel şi omiţând a se pronunţa asupra
capetelor de cerere formulate la pct. 2 – 6 din acţiune, instanţa de fond a
pronunţat o hotărâre nelegală din perspectiva dispoziţiilor art. 129 alin. 6
Cod proc. civilă şi ale art. 6.1 din Convenţie, impunându-se, a constatat
Curtea, în raport de nesoluţionarea fondului cauzei, admiterea recursului şi
casarea sentinţei, conform art. 304 pct. 5 Cod proc. civilă coroborat cu art.
312 alin. 1, 2, 3, 4 Cod proc. civilă, cu trimiterea cauzei, spre o legală şi
completă soluţionare, aceleiaşi instanţe de fond.
