avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Neadministrarea de către instanţa de apel a niciunui fel de probe, atât pe acţiunea principală, cât şi pe cererea reconvenţională şi soluţionarea de către aceasta a procesului în mod nelegal pe excepţia autorităţii de lucru judecat. Determinarea calităţii procesuale pasive a intimatului-pârât. Stabilirea existenţei autorităţii de lucru judecat raportat la faptul că există identitate între persoana fizică chemată în judecată şi titularul obligaţiei corelative dreptului pe care îl invocă reclamanta.
 
Art.312 alin.5 şi 61 Cod procedură civilă
Art.315 Cod procedură civilă,
 
Instanţa de apel în mod greşit în rejudecare nu a mai administrat niciun fel de probe şi s-a pronunţat în mod exclusiv numai în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, reţinând astfel că prin decizia nr.490/R/2011 s-a statuat, pe de o parte, cu autoritate de lucru judecat, că pârâtul Z.C.M. este proprietarul terenului pe care s-a edificat construcţia, iar pe de altă parte, aceeaşi autoritate de lucru judecat a fost reţinută şi cu privire la dispoziţiile art.601 Cod civil şi anume servitutea, cu privire la respectarea distanţei construcţiilor care nu ar mai subzista dacă proprietarul terenului a dobândit prin efectul prescripţiei dreptul de a avea construcţii la o distanţă inferioară, o atare servitute contrară fiind continuă şi aparentă.
Dimpotrivă, prin decizia nr.490/R/2011, în afară de reţinerea calităţii procesuale pasive a pârâtului Z.C.M. cele două probleme de drept arătate mai sus, nu au fost statuate cu autoritate de lucru judecat, ci dimpotrivă cauza a fost trimisă spre rejudecare tocmai în scopul de a fi administrate probatorii complexe, respectiv proba cu înscrisuri, testimonială şi proba cu expertiză tehnică, statuându-se cu prilejul rejudecării că tribunalul va soluţiona acţiunea principală prin cercetarea fondului acesteia atât faţă de pârâtul persoană fizică, cât şi faţă de pârâta persoană juridică, avându-se în vedere temeiul de drept indicat de reclamantă, adică dispoziţiile art.610 Cod civil, care se referă la îndatorirea celui care vrea să construiască de a păstra distanţa prescrisă de regulamente şi obiceiurile particulare, astfel încât să nu aducă vătămare vecinului, însă se va pronunţa pe fond şi cu privire la temeiul juridic indicat de reclamantă ca fiind dispoziţiile art.31 şi 33 din Legea nr.50/1991.
S-a statuat cu acelaşi prilej că tribunalul se va pronunţa şi pe fondul cererii reconvenţionale, raportat la temeiul juridic indicat de către intimaţii-pârâţi, respectiv dispoziţiile art.601 Cod civil, însă nu s-a stabilit aplicabilitatea lor şi s-a precizat în mod concret că se vor analiza în fond susţinerile pârâtului-reclamant în sensul că a devenit titularul unui drept de servitute care a fost transmisă pârâtului persoană fizică de la autorii săi, ceea ce semnifică administrarea de probe atât pe acţiunea principală, cât şi pe cererea reconvenţională.
Sub acest aspect, instanţa era datoare în primul rând să oblige părţile să depună toate înscrisurile absolut necesare soluţionării cauzei, respectiv, titlul de proprietate al pârâtului cu privire la terenul în litigiu, titlul imobilului casă al părinţilor intimatului-pârât, certificatul de moştenitor cu care acesta să dovedească calitatea de moştenitor al părinţilor săi, urmând ca după aceea să se procedeze la administrarea altor probe, în primul rând a unei expertize, pentru a răspunde la îndrumările obligatorii statuate de către instanţa de casare şi numai după aceea să se pronunţe ca atare.
Constatând deci, că instanţa de apel nu a administrat niciun fel de probe, atât pe acţiunea principală, cât şi pe cererea reconvenţională şi că a soluţionat procesul în mod nelegal pe excepţia autorităţii de lucru judecat, ce ar rezulta din decizia de casare, practic nerespectându-se dispoziţiile art.315 Cod procedură civilă, obligatorii pentru instanţele inferioare, Curtea, în baza art.312 alin.5 şi 61 Cod procedură civilă, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă şi a casat decizia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal.
 
(Decizia civilă nr. 950/06.04.2012)
 
Prin sentinţa civilă nr.2178/2009 Judecătoria R.V., a respins excepţia lipsei de interes a reclamantei B.D. şi excepţia tardivităţii acţiunii principale, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. E.P. S.R.L. R.V. şi, pe cale de consecinţă, a admis în parte acţiunea principală formulată de reclamantă în contradictoriu cu această pârâtă dar şi cu pârâţii Z.C.M. şi S.C. P.C. S.R.L. R.V., ce a fost obligată să desfiinţeze construcţia pentru care s-a obţinut autorizaţia emisă de Primăria R.V. sub. nr.77/18.09.2007, iar în caz de refuz, a autorizat pe reclamantă să efectueze această lucrare pe cheltuiala pârâtei.
A respins cererea reconvenţională, prin care, pârâtul Z.C.M. a solicitat obligarea reclamantei să-i permită, să reconstruiască parţial imobilul proprietatea Z.C., în zona beciului, pe vechea fundaţie a imobilului care a fost distrus şi care avea o vechime mai mare de 30 de ani, invocând dispoziţiile art.601 Cod civil şi considerând că dreptul său nu este condiţionat de acordul reclamantei în acest sens.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că, la adresa din str. M.K. nr.21, R.V. îşi află sediul SC E.P. SRL având ca administrator pe numitul Z.C., celelalte imobile, situate la aceiaşi adresă, învecinându-se cu imobilul proprietatea reclamantei, situat în str. M.K. nr.23.
A mai reţinut că, la data de 20.02.2006, imobilul –casă de locuit proprietatea părinţilor numitului Z.C.M., a fost distrus de o explozie de gaze în partea din spate care era construită pe un beci, unde se afla bucătăria şi baia, construcţiile fiind demolate, iar la data de 18.09.2007, a fost eliberată de Primăria R.V., la cererea numitului Z.C.M., în calitate de administrator al SC P.C. SRL, autorizaţia nr.77- pentru executarea lucrărilor de construire anexă, respectiv: bucătărie de vară, parter, pe suprafaţa de 20,25 mp., pe numele aceleiaşi societăţi, fiind eliberat şi proiectul cu nr.24/2007 cuprinzând documentaţia pentru obţinerea autorizaţiei de construire pentru imobilul bucătărie.
A constatat că, reclamanta îşi motivează interesul prin aceea că, noile construcţii, nu respectă autorizaţia eliberată şi nici dispoziţiile art.610 Cod civil, fiind edificate la o distanţă mai mică de hotar, considerente faţă de care a respins excepţia în acest sens invocată precum şi excepţia tardivităţii acţiunii principale, totodată, faţă de înscrisurile mai sus analizate şi planşele fotografice depuse la dosar, concluzionând că, pârâtă în cauza de faţă, nu poate fi decât SC P.C. S.R.L. R.V.
A mai constatat că, lucrările pentru care au fost eliberate proiectul nr.24/2007 şi autorizaţia nr.77/2007, au fost începute prin turnarea unei plăci de beton deasupra beciului rămas descoperit în urma exploziei din data de 20.02.2006, situat la o distanţă mai mică de 2 m faţă de proprietatea reclamantei şi s-au continuat prin turnarea fundaţiei din beton pentru bucătărie, fapt relevat şi de expertiza tehnică efectuată în cauză, care a mai stabilit că, beciul construcţiei vechi este lipit de fostul zid al casei şi acest zid constituie hotarul despărţitor dintre cele două proprietăţi , că placa de beton refăcută este delimitată de vechea fundaţie, iar suprafaţa construcţiei pentru care s-a emis autorizaţia ocupă parţial din această suprafaţă.
A concluzionat că, dispoziţiile art.610 Cod civil impun în mod expres respectarea unei distanţe de cel puţin 2 m faţă de hotarul despărţitor, fapt ce nu a fost respectat în speţă, astfel că, în temeiul acestor dispoziţii legale, a admis acţiunea în ceea ce o priveşte pe pârâta SC P.C. S.R.L. ce a fost obligată să desfiinţeze construcţia în discuţie, amplasată pe suprafaţa de 20,25 mp. teren, iar în caz de refuz a autorizat-o pe reclamantă să efectueze această lucrare pe cheltuiala pârâtei.
În ce priveşte cererea reconvenţională, a observat că pârâtul Z.C.M., nu a depus la dosar dovezi din care să rezulte că părinţii săi decedaţi au avut în proprietate o clădire care să fi fost construită pe hotarul despărţitor, si deci că, în cauză nu s-a dovedit incidenţa art.601 Cod civil, iar oricum, autorizaţia a fost eliberată pe numele pârâtei societate comercială, şi nu se referă la construcţii care au aparţinut părinţilor pârâtului ca persoane fizice.
În temeiul art.274 Cod pr.civilă, pârâta SC P.C. S.R.L. a fost obligată să plătească reclamantei suma de 15 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei civile nr.2178/2009 au declarat apel pârâţii Z.C.M. şi S.C. P.C. S.R.L. criticând-o pentru netemeinice şi nelegalitate pentru următoarele motive:
- în mod greşit a fost admisă acţiunea faţă de SC P.C. S.R.L., deşi din documentaţia depusă la dosar rezultă fără dubiu că cererea de eliberare a certificatului de urbanism este formulată de pârâtul persoană fizică.
- în mod greşit a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâtul Z.C.M., ignorându-se calitatea de proprietar al terenului, calitate care îi conferă şi pe aceea de proprietar al construcţiilor ce au rămas după explozia din anul 2006.
- greşit instanţa a concluzionat că nu s-a făcut dovada că autorii pârâtului au avut în proprietate imobilul construcţie amplasat pe hotar pe fundaţie, deşi toate înscrisurile, planşele fotografice şi raportul de expertiză întocmit în cauză probează acest fapt.
- în mod greşit instanţa a reţinut că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art.601 Cod civil, contrar probelor administrate care dovedesc proprietatea terenului şi a construcţiei, precum şi amplasamentele acestora.
- greşit s-a motivat soluţia de respingere a cererii reconvenţionale exclusiv pe prevederile certificatului de urbanism referitoare la distanţa minimă de 2 metri la care trebuie efectuată construcţia faţă de hotar, deşi prin cererea reconvenţională s-a solicitat tocmai obligarea reclamantei să-i permită reconstrucţia parţială pe vechea fundaţie a imobilului, cerere fundamentată pe dispoziţiile art.601 Cod civil.
Ca urmare a admiterii cererii de strămutare formulată de petentul Z.C.M., prin încheierea din data de 22.09.2010, Tribunalul T. a scos cauza de pe rol şi a trimis-o spre soluţionare Tribunalului A.
Prin decizia nr.197/15.12.2010, această instanţă a respins apelul pârâţilor ca nefondat.
Prin decizia nr.490/R/21.03.2011 Curtea de Apel P. a admis recursul formulat de pârâţii Z.C.M. şi SC P.C. S.R.L. R.V., a casat decizia nr.197/2010 şi a trimis cauza spre rejudecare prezentei instanţe.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a constatat că, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că, pârâtul Z.C.M., nu are calitate procesuală, câtă vreme, pe de o parte, prin cererea reconvenţională formulată, acesta, a solicitat alături de pârâta societate comercială să i se permită reconstrucţia parţială pe vechea fundaţie a imobilului ce fost distrus a noii construcţii, invocând în acest sens prevederile art.601 din Codul civil, iar pe de altă parte, din probele administrate, respectiv actul de schimb, actul de vânzare cumpărare din 29.01.1968, schiţele de la filele 19-20, actul de vânzare din 07.03.1925 , actul emis de Arhivele Statului din 09.08.1944 coroborat cu raportul de expertiză judiciară întocmit de expertul B.C., reiese că, pârâtul, a început construcţia în litigiu pe amplasamentul pe care l-a avut locuinţa părinţilor săi, locuinţă care a fost distrusă în urma unei explozii în anul 2006, iar zidul locuinţei părinţilor pârâtului se afla chiar pe hotarul despărţitor.
A concluzionat, faţă de existenţa acestui fapt dovedit că instanţa era datoare să cerceteze fondul cererii reconvenţionale, respectiv dacă dispoziţiile art.601 Cod civil au aplicabilitate în cauză, dar văzând că cererea reconvenţională a fost soluţionată pe cale de excepţie şi pentru a se asigura o judecată unitară a pricinii, în temeiul art.312 Cod pr.civilă a admis recursul, a casat decizia cu trimitere spre rejudecare la acelaşi tribunal.
S-a recomandat instanţei de trimitere, cu prilejul rejudecării, să soluţioneze acţiunea principală prin cercetarea fondului acesteia faţă de ambii pârâţi, şi aceasta, atât în raport de dispoziţiile art.610 Cod civil, cât şi în raport de temeiul indicat de reclamantă, respectiv art.31 şi art.33 din Legea nr.50/1991.
S-a mai recomandat instanţei de trimitere, cu ocazia rejudecării să soluţioneze în fond şi cererea reconvenţională, faţă de temeiul invocat de pârâţi, respectiv art.601 Cod civil şi să analizeze în fond susţinerile pârâtului Z.C.M. în sensul că a devenit titularul unui drept de servitute privind amplasarea zidului construcţiei reclădite pe hotar, servitute ce i-a fost transmisă de la autorii săi, care erau ei înşişi titularii acestui drept de servitute în raport cu fondul aservit proprietatea reclamantei, câtă vreme locuinţa acestor autori a existat pe un astfel de amplasament încă din anul 1923, iar reconstrucţia a început în anul 2007, deci înainte de împlinirea termenului de prescripţie, din moment ce vechea construcţie a pierit în anul 2006.
S-a observat că, în jurisprudenţa veche s-a statuat că proprietarul fondului aservit de o servitute legalmente dobândită de proprietarul vecin, nu poate să împiedice acestuia exerciţiul servituţii, chiar dacă regulamentul de construcţii al localităţii respective interzice construirea locuinţelor pe un asemenea amplasament dobândit prin servitute, întrucât un asemenea regulament nu poate să desfiinţeze drepturile de servitute reală dobândite anterior decretării lui.
Tribunalul V., prin sentinţa civilă nr.217/4.10.2011 a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtului Z.C.M.; a respins acţiunea principală; a admis cererea reconvenţională; a obligat pe reclamantă să permită pârâtului Z.C.M. reconstrucţia anexei bucătărie de vară cu o suprafaţă construită de 20,25 mp. pe amplasamentul beciului construcţiei vechi identificat în schiţa aflată la fila 95 în dosarul nr.1947/292/2007 şi a menţinut în rest sentinţa.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea altui imobil, având alt stăpân.
Servitutea reprezintă o simplă limitare, o sarcină, deoarece spre deosebire de celelalte desmembrăminte ale dreptului de proprietate, care presupun pierderea unor atribute ale proprietăţii şi exercitarea lor de către alte persoane, proprietarul nu pierde nici total, nici parţial posesia, folosinţa sau dispoziţia, ci doar este îngrădit în exercitarea dreptului de proprietate.
Ea presupune existenţa a două imobile, care aparţin la doi proprietari.
Or, prin decizia nr.490/R/2011 s-a statuat irevocabil că pârâtul Z.C.M. este proprietarul terenului pe care s-a edificat construcţia în litigiu, astfel că. în virtutea dreptului de accesiune imobiliară acesta este prezumat a fi proprietarul construcţiilor, situate pe terenul proprietate sa, iar în caz de casare, în conformitate cu dispoziţiile art.315 alin.1 Cod pr.civilă, hotărârea instanţei de recurs este obligatorie pentru judecătorii fondului în ce priveşte problemele de drept dezlegate.
 Ca atare, în raport de dispoziţiile art.610 Cod civil , potrivit cărora, când proprietarul unui fond face pe acel fond, lângă zidul comun, anumite construcţii, este îndatorat să lase depărtarea prescrisă de regulamente şi obiceiuri particulare asupra unor asemenea obiecte sau să facă lucrările prescrise de aceleaşi legi şi regulamente spre a nu aduce vătămare vecinului, calitate procesuală pasivă justifica în cauză numai pârâtul Z.C.M. şi nu S.C. P.C. S.R.L., fiind nelegală sub acest aspect hotărârea instanţei de fond.
Aceasta, deoarece, indiferent de menţiunile certificatului de urbanism şi ale autorizaţiei de construire nr.77/2007, câtă vreme în speţă nu s-a făcut dovada că această pârâtă este proprietara construcţiei în litigiu, fie în baza convenţiei încheiate între părţi, fie în baza prevederilor legii, aceasta nu poate avea decât calitatea de creditor al proprietarului terenului, datorită construcţiilor pe care le-a ridicat, eventual pe cheltuiala sa, fără să fie vorba în acest caz de existenţa unui drept real în favoarea constructorului.
Pe de altă parte, reglementarea cuprinsă în art.31 şi art.33 din Legea nr.50/1991 care are ca scop constatarea contravenţiilor şi urgentarea măsurilor de stabilire a ordinii de drept încălcată ca urmare a edificării unor lucrări pe terenurile ce aparţin domeniului public sau privat, urmărindu-se pe această cale şi măsuri de protecţie speciale pentru acest mod de proprietate, are un caracter de favoare, fiind edictată cu acest scop pentru autoritatea administraţiei publice şi nu în favoarea un terţe persoane fizice.
Acţiunea principală trebuia respinsă în integralitate şi admisă cererea reconvenţională formulată de pârâtul Z.C.M.
Astfel, în contextul probatoriului administrat, prima instanţă a reţinut că, din raportul de expertiză efectuat în cauză reiese că, beciul construcţiei vechi este lipit de fostul zid al casei şi acest zid constituie hotarul despărţitor dintre cele două proprietăţi, că până în prezent s-a refăcut numai vechea placă a construcţiei vechi, că placa de beton refăcută este delimitată de vechea fundaţie, iar suprafaţa construcţiei pentru care s-a emis autorizaţia ocupă parţial din această suprafaţă.
A mai reţinut prima instanţă că beciul pe care s-a turnat placa de beton este situat la o distanţă mai mică de 2m faţă de proprietatea reclamantei şi lucrările s-au continuat prin turnarea fundaţiei din beton spre bucătărie
Numai că, obligaţia de a respecta distanţa construcţiilor, conform prevederilor art.610 Cod civil, nu mai subzistă, dacă proprietarul terenului a dobândit prin efectul prescripţiei dreptul de a avea construcţii la o distanţă inferioară, o atare servitute contrară fiind continuă şi aparentă.
Este vorba tocmai de servitutea contrară ce s-a constat că a fost dobândită de pârât prin decizia nr.490/R/2011, prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat că acesta a devenit titularul unui drept de servitute privind amplasarea zidului construcţiei reclădite pe hotar, prin prescripţia achizitivă de 30 de ani..
Ca atare, în conformitate cu dispoziţiile art.623 Cod civil, o atare servitute, nu mai poate fi înlăturată prin acţiunea ce ar introduce proprietarul fondului aservit împotriva fondului dominant, iar în speţă nu poate fi înlăturată prin acţiunea formulată de reclamantă, întrucât, o astfel de acţiune, s-a prescris tocmai prin trecerea termenului de 30 de ani.
În speţă nu se poate reţine nici măcar că dreptul de servitute dobândit de pârât s-a stins prin neuz.
Astfel, conform art.639-640 Cod civil, servitutea se stinge prin neuz în curs de 30 ani, termenul începând să curgă de la data la care a încetat a fi folosită, în cazul servituţilor necontinue, ori din ziua în care s-a făcut un act contrar, în cazul servituţii continue iar din interpretarea coroborată a probelor din dosar, rezultă că vechea construcţie a pierit în anul 2006, şi reconstrucţia imobilului în litigiu a început în anul 2007.
În realitate, prin acţiunea formulată reclamanta neagă şi urmăreşte încetarea exerciţiului dreptului de servitute dobândit de pârât, deşi aceasta are obligaţia de a se abţine de la orice acţiune care să-l împiedice pe proprietarul fondului dominant să folosească dreptul său., fiind astfel justificată, în temeiul art.601 Cod civil, admiterea cererii reconvenţionale, şi obligarea acesteia să permită pârâtului reconstruirea anexei bucătărie de vară cu o suprafaţă construită de 20,25 mp. pe amplasamentul beciului construcţiei vechi, identificat în schiţa aflată la fila 95 în dosarul nr.1947/292/2007.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât, potrivit textului de lege citat, când se reclădeşte un zid comun sau o casă, toate servituţile active şi pasive se perpetuă în privinţa noului zid sau a noii case, fără a se putea însă îngreuna, dacă reclădirea s-a făcut mai înainte de împlinirea prescripţiei, condiţii ce, aşa cum am arătat, sunt îndeplinite în cauză.
Dreptul de proprietate privată, garantat, în mod egal tuturor titularilor, prin art.44 din Constituţia României şi art.1 din Protocolul adiţional nr.1 la CEDO, nu este un drept absolut, fiindu-i stabilite prin lege anumite limitări, iar proprietarul fondului aservit, nu poate să împiedice exerciţiul unei servituţi legalmente dobândită de proprietarul vecin, chiar dacă regulamentul de construcţii al localităţii respective interzice construirea locuinţelor pe un asemenea amplasament dobândit prin servitute,. întrucât un asemenea regulament nu poate să desfiinţeze drepturile de servitute reală dobândite anterior decretării lui.
Faţă de cele expuse, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, tribunalul a admis apelul în modul arătat mai sus.
Împotriva deciziei pronunţată de tribunal, în termen legal a declarat recurs reclamanta B.D., criticând-o pentru nelegalitate invocând dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă, însă criticile sale pot fi încadrate în dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, după cum urmează:
- decizia pronunţată de tribunal este greşită sub aspectul calităţii procesuale pasive a pârâtului Z.C.M., făcându-se o confuzie voită între calitatea de administrator al persoanei juridice care sub nicio formă nu se suprapune calităţii de persoană fizică a acestuia, situaţie faţă de care sentinţa pronunţată de Judecătoria R.V. este legală;
- nu s-au făcut niciun fel de probe din care să rezulte calitate de moştenitor al intimatului-pârât Z.C.M. de pe urma părinţilor săi, precum şi faptul că s-a construit pe acelaşi amplasament pe care l-a avut locuinţa acestora şi nici măcar nu s-au depus în faţa instanţei contractul de schimb, titlul imobilului din 1924 care să ateste dreptul de proprietate asupra construcţiei, precum şi titlul de proprietate cu privire la terenul în litigiu sau certificatul de moştenitor al pârâtului;
- instanţa de apel nu s-a preocupat în niciun fel de temeiul juridic invocat de către recurenta-reclamantă, respectiv dispoziţiile art.31 şi 33 din Legea nr.50/1991, având ca finalitate respectarea distanţei de 2 metri dintre proprietăţi, soluţie care trebuia pronunţată în contradictoriu cu proprietara construcţiei, respectiv S.C. P.I. S.R.L., aşa cum rezultă din autorizaţia de construcţie;
- în fine, prin decizia pronunţată au fost încălcate dispoziţiile art.315 Cod procedură civilă, deoarece instanţa de apel a refuzat în rejudecare să administreze orice fel de probe, constatând în mod nejustificat că este vorba de autoritate de lucru judecat cu privire la toate problemele de drept ce au fost tranşate de instanţa de control judiciar şi raportându-se în mod superficial la raportul de expertiză întocmit de ing.expert B.C. ale cărui concluzii sunt ambigue şi în baza cărora nu se poate pronunţa o soluţie.
S-a formulat întâmpinare de către intimaţii-pârâţi Z.C. şi S.C. P.I. S.R.L. solicitându-se respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei pronunţată de către tribunal ca fiind legală cu plata cheltuielilor de judecată, precizându-se că instanţa de apel a respectat dispoziţiile date prin decizia de casare, având în vedere prevederile art.601 Cod civil, iar în ceea ce priveşte calitatea procesuală a pârâtului Z.C., aceasta s-a stabilit fără dubiu în decizia pronunţată de Curtea de Apel P.; sub aspectul probatoriilor se precizează că şi acestea au fost indicate în decizia de casare şi au fost luate în considerare de către instanţa de apel.
Examinând actele şi lucrările dosarului şi decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de către recurenta-reclamantă, Curtea a constatat că recursul este fondat, mai puţin în ceea ce priveşte prima critică, pentru următoarele considerente:
Sub aspectul calităţii procesuale pasive a intimatului-pârât Z.C.M. s-a stabilit într-adevăr cu autoritate de lucru judecat că acesta are calitate raportat la faptul că există identitate între persoana fizică chemată în judecată şi titularul obligaţiei corelativă dreptului pe care îl invocă reclamanta.
S-a stabilit astfel, că înscrisul aflat la fila 34 atestă că autorizaţia de construcţie este emisă urmare a celei adresată de către Z.C.M., administrator al societăţii comerciale, iar documentaţie de obţinere a documentaţiei de construire aflată la filele 36-37 indică ca beneficiar pe Z.C. şi S.C. P.I. S.R.L., cererea pentru emiterea autorizaţiei de la fila 55 este formată de către ambii pârâţi, iar înscrisele de la filele 61-67 indică ca beneficiari ai proiectului „Construire bucătărie” atât pe pârâtul persoană fizică, cât şi pe pârâta persoană juridică, situaţie faţă de care nu poate fi respinsă acţiunea faţă de pârâtul, persoană fizică, aşa cum în mod greşit se pronunţase Judecătoria R.V.
În ceea ce priveşte însă celelalte critici invocate de către recurenta-reclamantă, se constată de către Curte că ele sunt fondate, pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel în mod greşit în rejudecare nu a mai administrat niciun fel de probe şi s-a pronunţat în mod exclusiv numai în ceea ce priveşte cererea reconvenţională, reţinând astfel că prin decizia nr.490/R/2011 s-a statuat, pe de o parte, cu autoritate de lucru judecat, că pârâtul Z.C.M. este proprietarul terenului pe care s-a edificat construcţia, iar pe de altă parte, aceeaşi autoritate de lucru judecat a fost reţinută şi cu privire la dispoziţiile art.601 Cod civil şi anume servitutea, cu privire la respectarea distanţei construcţiilor care nu ar mai subzista dacă proprietarul terenului a dobândit prin efectul prescripţiei dreptul de a avea construcţii la o distanţă inferioară, o atare servitute contrară fiind continuă şi aparentă.
Dimpotrivă, prin decizia nr.490/R/2011, în afară de reţinerea calităţii procesuale pasive a pârâtului Z.C.M. cele două probleme de drept arătate mai sus, nu au fost statuate cu autoritate de lucru judecat, ci dimpotrivă cauza a fost trimisă spre rejudecare tocmai în scopul de a fi administrate probatorii complexe, respectiv proba cu înscrisuri, testimonială şi proba cu expertiză tehnică, statuându-se cu prilejul rejudecării că tribunalul va soluţiona acţiunea principală prin cercetarea fondului acesteia atât faţă de pârâtul persoană fizică, cât şi faţă de pârâta persoană juridică, avându-se în vedere temeiul de drept indicat de reclamantă, adică dispoziţiile art.610 Cod civil, care se referă la îndatorirea celui care vrea să construiască de a păstra distanţa prescrisă de regulamente şi obiceiurile particulare, astfel încât să nu aducă vătămare vecinului, însă se va pronunţa pe fond şi cu privire la temeiul juridic indicat de reclamantă ca fiind dispoziţiile art.31 şi 33 din Legea nr.50/1991.
S-a statuat cu acelaşi prilej că tribunalul se va pronunţa şi pe fondul cererii reconvenţionale, raportat la temeiul juridic indicat de către intimaţii-pârâţi, respectiv dispoziţiile art.601 Cod civil, însă nu s-a stabilit aplicabilitatea lor şi s-a precizat în mod concret că se vor analiza în fond susţinerile pârâtului-reclamant în sensul că a devenit titularul unui drept de servitute care a fost transmisă pârâtului persoană fizică de la autorii săi, ceea ce semnifică administrarea de probe atât pe acţiunea principală, cât şi pe cererea reconvenţională.
Sub acest aspect, instanţa era datoare în primul rând să oblige părţile să depună toate înscrisurile absolut necesare soluţionării cauzei, respectiv, titlul de proprietate al pârâtului cu privire la terenul în litigiu, titlul imobilului casă al părinţilor intimatului-pârât, certificatul de moştenitor cu care acesta să dovedească calitatea de moştenitor al părinţilor săi, urmând ca după aceea să se procedeze la administrarea altor probe, în primul rând a unei expertize, pentru a răspunde la îndrumările obligatorii statuate de către instanţa de casare şi numai după aceea să se pronunţe ca atare.
Constatând deci, că instanţa de apel nu a administrat niciun fel de probe, atât pe acţiunea principală, cât şi pe cererea reconvenţională şi că a soluţionat procesul în mod nelegal pe excepţia autorităţii de lucru judecat, ce ar rezulta din decizia de casare, practic nerespectându-se dispoziţiile art.315 Cod procedură civilă, obligatorii pentru instanţele inferioare, Curtea, în baza art.312 alin.5 şi 61 Cod procedură civilă, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă şi a casat decizia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal.