Limitele investirii instanţei de
recurs - în propria cale de atac recurentul nu îşi poate înrăutăţi situaţia.
Art.315 Cod procedură civilă
Într-adevăr, aşa cum rezultă din
cuprinsul hotărârii dată de către instanţa de recurs, obligatorie în condiţiile
art.315 Cod procedură civilă instanţei de trimitere sub aspectul dezlegării în
drept, limita în care prima instanţă de fond a fost reinvestită a constituit-o
un singur capăt al contestaţiei adresată iniţial de către recurent.
Acest capăt este cel privind
sfera persoanelor îndreptăţite a culege moştenirea pentru imobilul pentru care
s-a formulat notificarea în condiţiile Legii nr.10/2001.
Această cerere a fost tranşată de
către Tribunalul A., este drept cu încălcarea dispoziţiei obligatorii fixată de
instanţa de casare, în sensul de a cita şi persoana a cărei îndreptăţire este
contestată.
Recurentul însă nu a înţeles să
formuleze un astfel de motiv de recurs, aşa încât, deşi a beneficiat de sprijinul
instanţei, în sensul de a i se indica modalitatea de învestire a instanţei în
sensul chemării în judecată şi a terţei persoane, acesta nu a înţeles să o
respecte, asumându-şi riscul pronunţării unei hotărâri inopozabilă persoanei a
cărei îndreptăţire o contestă.
Faţă de limitele investirii ca
instanţă de recurs, în propria cale de atac neputându-se înrăutăţi situaţia
recurentului, sub acest aspect, Curtea nu a examinat soluţia pronunţată de
tribunal.
(Decizia civilă nr. 1090/24.04.2012)
Prin sentinţa civilă nr.40/23
februarie 2010, Tribunalul A. a respins acţiunea prin care N.E. a contestat
dispoziţia nr.110/5 mai 2009 dată de Primăria C. pe de o parte, sub aspectul
greşitei introduceri între persoanele îndreptăţite la retrocedare a
numitei N.I.R., beneficiară a unui legat
cu titlu particular, care nu priveşte terenul şi construcţiile preluate de
stat, pe de altă parte, pentru greşita stabilire doar a despăgubirilor pentru
teren, iar nu şi a celor pentru construcţie.
În motivare, instanţa a constatat
că, întrucât autoarea proprietară a terenului şi construcţiilor a beneficiat
deja de despăgubirea în condiţiile Legii nr.112/1995 pentru construcţia
preluată de către stat, în mod corect, la notificarea adresată Primarului
municipiului C., în temeiul Legii nr.10/2001, i s-a răspuns numai în privinţa
valorii terenului pe care această construcţie s-a aflat.
În plus, s-a reţinut că, pentru
diferenţa de valoare între cea primită în condiţiile Legii nr.112/1995 şi cea
apreciată a se cuveni în condiţiile Legii nr.10/2001, autoarea contestatorului,
P.M., a formulat notificare separat, adresată Prefectului Judeţului A., asupra
acesteia încă nefiind formulat un răspuns.
Prin decizia civilă nr.64/A/7 mai
2010, Curtea de Apel P. a respins, ca nefondat, apelul declarat de
contestatorul N.E. împotriva acestei sentinţe, reţinând ca acesta a criticat
hotărârea pentru neindicarea cuantumului despăgubirii în sensul că el trebuie
să fie preţul pieţii, pentru imobilul casă, corectă fiind soluţia primei
instanţe de fond întrucât, prin notificarea adresată Primarului Municipiului C.
şi soluţionată prin dispoziţia atacată, cererea a fost formulată de către
autoare exclusiv cât priveşte terenul, iar nu şi construcţiile despre care s-a
arătat în notificare că au suportat procedura despăgubirii în condiţiile Legii
nr.112/1995.
Referitor la stabilirea preţului
de circulaţie al terenului, instanţa a constatat că valoarea se stabileşte de
către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, potrivit Titlului VII
al Legii nr.247/2005, aşa încât soluţia este corectă sub acest aspect.
Sub aspectul cuprinderii, între
persoanele îndreptăţite la despăgubire, şi a numitei N.I.R., instanţa constată
că aceasta beneficiază de certificat de legatar, aşa încât, nu este fondată
cererea de excludere din categoria acestor persoane.
Prin decizia nr.1036/9 februarie
2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul declarat de N.E.,
a casat atât decizia, cât şi sentinţa, în principal pentru faptul că, deşi
instanţa ia în discuţie eventuala lipsă de îndreptăţire a unei persoane, nu a
înţeles să o citeze şi pe aceasta sau să pună în vedere contestatorului să
formuleze o cerere de chemare în judecată a acestei persoane.
Se examinează, în continuare,
conţinutul legatului instituit de către autoarea ce a formulat notificarea,
constatându-se că, în favoarea terţei persoane N.I.R. a fost legată exclusiv
cota de ½ dintr-un apartament situat în B., în vreme ce „sumele de bani, terenuri
în natură sau echivalent sau alte măsuri compensatorii ce vor fi soluţionate în
urma notificărilor depuse de defunct în temeiul Legii nr.10/2001, privind
imobilul (casă+teren) din C.M., str.N.V. nr.24 [...] vor reveni, în diviziune
şi cote părţi egale lui N.E., J.N.C. şi M.A.”.
Din acest conţinut, reţine Înalta
Curte de Casaţie, rezultă voinţa testatoarei de a gratifica cu beneficiul
bunului litigios inclusiv eventualele forme alternative de despăgubire, doar pe
N.E. reclamant, J.N.C. şi M.A., în vreme ce terţa persoană a fost instituită
beneficiar exclusiv asupra cotei de jumătate din apartamentul testatoarei.
Or, printr-o altă dispoziţie,
purtând nr.189/2004 emisă de aceeaşi entitate, iniţial, nu a fost recunoscută
şi această persoană între cele îndreptăţite, în vreme ce, prin dispoziţia
contestată, având nr.110/2009, a fost şi aceasta inclusă, alături de ceilalţi
legatari ai defunctei.
Calitatea de persoană
îndreptăţită în accepţiunea Legii nr.10/2001 însă, contestată de către
reclamantă trebuia analizată în contradictoriu cu persoana vizată.
Sub acest aspect, recursul a fost
admis şi soluţiile casate, în scopul respectării principiului
contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.
Astfel, reluând judecata,
Tribunalul A. prin decizia civilă nr.410/28 noiembrie 2011, a admis, în parte,
contestaţia şi a anulat dispoziţia nr.110/5 mai 2009, în sensul înlăturării, în
art.2, a numitei N.I.R. din rândul persoanelor îndreptăţite să beneficieze de
măsuri reparatorii potrivit Legii nr.10/2001 ca moştenitor al defunctei P.M.,
menţinând în rest dispoziţia.
În considerente, se reţine că
aceasta nu are calitate de persoană îndreptăţită faţă de legatul cu titlu
particular ce-i creează beneficiul moştenirii exclusiv pentru cota de ½
dintr-un apartament ce nu face obiectul prezentei notificări.
În ceea ce priveşte despăgubirile
solicitate de către contestator pentru construcţiile ce s-au aflat pe terenul
pentru care s-a stabilit îndreptăţirea la primirea despăgubirilor, instanţa a
constatat că potrivit deciziei de casare, sub acest aspect soluţia nu a fost
desfiinţată, neexistând critici aduse prin recurs în această parte a
hotărârilor.
Ca atare, judecata nu s-a putut
relua decât asupra calităţii de persoană îndreptăţită a legatarei cu titlu
particular, celelalte chestiuni asupra cărora contestatorul a insistat ca
instanţa să dispună suplimentarea probatoriului neputând fi reluate, faţă de
limitele deciziei de casare.
Împotriva sentinţei, în termen, a
formulat recurs contestatorul N.E., care adresează soluţiei critici în ceea ce
priveşte neadministrarea de probe prin care să se stabilească diferenţa de
valoare între cea acordată în condiţiile Legii nr.112/1995 pentru construcţia
de pe teren şi valoarea actuală a acestora, arătând că notificarea adresată sub
nr.310/01/6.07.2001 de către autoare Prefectului Judeţului A. a fost restituită
Primăriei Municipiului C. pentru ca aceasta să o soluţioneze. De aceea, se
impunea obligarea primăriei ca, într-un anumit termen, fixat de către instanţă,
să trimită A.N.R.P. dosarul său completat potrivit celor indicate de către
Prefect.
În opinia sa, ambele notificări
trebuiau soluţionate de către Primăria C.M., printr-o singură dispoziţie, în
care să fie înscrise datele necesare privind construcţiile de pe teren pentru
stabilirea măsurilor reparatorii, la preţul pieţii.
Este adevărat, arată recurentul,
faţă de forma iniţială a legii, au fost adresate două notificări distincte,
însă, în prezent, cea referitoare la despăgubiri a fost trimisă de către
persoana legal notificată, respectiv Prefectul Judeţului A., Primarului, spre
rezolvare.
În aprecierea sa, a formulat
critici sub acest aspect şi în recursul adresat Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, permanent exprimându-şi poziţia în sensul că solicită ca instanţa să
introducă în cuprinsul dispoziţiei atacate datele necesare stabilirii valorii
despăgubirilor.
Greşită, de aceea, consideră
motivarea neantamării acestui capăt de cerere în sensul că tribunalul s-a
considerat învestit exclusiv cu verificarea calităţii de persoană îndreptăţită
a terţei persoane.
Curtea examinând sentinţa prin
prisma criticilor aduse, a constatat recursul ca nefiind fondat.
Într-adevăr, aşa cum rezultă din
cuprinsul hotărârii dată de către instanţa de recurs, obligatorie în condiţiile
art.315 Cod procedură civilă instanţei de trimitere sub aspectul dezlegării în
drept, limita în care prima instanţă de fond a fost reinvestită a constituit-o
un singur capăt al contestaţiei adresată iniţial de către recurent.
Acest capăt este cel privind
sfera persoanelor îndreptăţite a culege moştenirea pentru imobilul pentru care
s-a formulat notificarea în condiţiile Legii nr.10/2001.
Această cerere a fost tranşată de
către Tribunalul A., este drept cu încălcarea dispoziţiei obligatorii fixată de
instanţa de casare, în sensul de a cita şi persoana a cărei îndreptăţire este
contestată.
Recurentul însă nu a înţeles să
formuleze un astfel de motiv de recurs, aşa încât, deşi a beneficiat de
sprijinul instanţei, în sensul de a i se indica modalitatea de învestire a
instanţei în sensul chemării în judecată şi a terţei persoane, acesta nu a
înţeles să o respecte, asumându-şi riscul pronunţării unei hotărâri inopozabilă
persoanei a cărei îndreptăţire o contestă.
Faţă de limitele investirii ca
instanţă de recurs, în propria cale de atac neputându-se înrăutăţi situaţia
recurentului, sub acest aspect, Curtea nu a examinat soluţia pronunţată de
tribunal.
Cât priveşte, însă, critica adusă
hotărârii nou pronunţată în fond de către Tribunalul A., s-a constatat că
aceasta este corectă.
Nicăieri, în cuprinsul deciziei
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu se face vorbire despre existenţa unei
critici vizând chestiunea refuzului instanţelor fondului de a stabili
îndreptăţiri privind construcţiile aflate pe teren.
Ca atare, corect tribunalul s-a
constatat investit exclusiv cu cercetarea sferei persoanelor îndreptăţite să
culeagă legatul pentru bunurile preluate în mod abuziv de către stat.
Dacă recurentul consideră că ar
fi atacat soluţiile primelor instanţe de fond cu recursul soluţionat de către
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi sub acest aspect, acesta are mijloace
legale pentru soluţionarea pretenţiilor sale, însă instanţa împotriva căreia
s-a formulat prezentul recurs, corect şi-a verificat investirea şi nu a
examinat nemulţumirile contestatorului legate de alte chestiuni ce nu au fost
avute în vedere de către instanţa de casare.
Faţă de toate acestea, în temeiul
art.312 Cod procedură civilă recursul a fost respins ca nefondat.