Prin dispoziţiile Legii nr.
10/2001 – care se înscrie în sfera actelor normative cu caracter reparatoriu
pentru actele abuzive ale statului, săvârşite în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989 – legiuitorul a urmărit
asigurarea unei reparaţii pe cât posibilă în natură pentru persoanele
îndreptăţite, stabilind că restituirea în această modalitate a bunului imobil
constituie regula şi se aplică în mod prevalent faţă de orice altă despăgubire
echivalentă. Din această perspectivă, legea a permis restituirea în natură
către foştii proprietari sau moştenitorii acestora şi a acelor terenuri care
sunt afectate de construcţii cu caracter definitiv, edificate cu autorizaţie,
dar care nu mai sunt în prezent necesare unităţii deţinătoare.
Art. 10 alin. 5 din Legea nr.
10/2001
Prin
sentinţa civilă nr. 4164/21.10.2011 a Tribunalului Tulcea a fost respinsă
cererea reclamantei S.L. privind obligarea pârâţilor Consiliul Local, Primarul
Comunei şi Comuna V.N., jud. Tulcea, de a emite o decizie de retrocedare a
imobilului ,,Casa Agronomului’’ situată în satul A., com. V.N., jud. Tulcea, în
aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a reţinut că printr-o
sentinţă civilă anterioară a aceleiaşi instanţe, pronunţată la 6.11.2008 şi
intrată în puterea lucrului judecat, pârâţii Societatea Agricolă ,,G’’,
Primarul comunei şi Comuna V.N. au fost obligaţi să restituie reclamantei un
teren în suprafaţă de 1.295
m.p., dar pe care se afla construcţia ,,Casa
Agronomului’’, edificată de membrii cooperatori cu o parte din materialele
rezultate în urma demolării construcţiilor ce au aparţinut autorilor
reclamantei; că prin aceeaşi hotărâre s-a stabilit că edificiul nu mai este
necesar pârâţilor.
Judecătorul fondului a respins
însă cererea, pe considerentul că textul art. 10 alin. 5 din Legea nr. 10/2001
nu consacră o operaţiune de vânzare-cumpărare ce intervine între unitatea
deţinătoare şi solicitant, întrucât despăgubirea nu reprezintă un preţ al vânzării;
astfel fiind, nu se poate pretinde obligarea Consiliului Local să aprobe o
atare tranzacţie – după cum s-a solicitat prin cererea principală; că, în
realitate, art. 10 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 reglementează un caz de
accesiune imobiliară, prin care proprietarul terenului restituit devine şi
proprietarul construcţiei, cu obligaţia achitării despăgubirii prevăzute de
lege.
Împotriva acestei hotărâri a
declarat recurs reclamanta S.L., apreciind că soluţia este dată cu aplicarea
greşită a normelor incidente şi pe baza unei eronate reţineri a situaţiei de
fapt.
Recurenta a susţinut că deşi
prima instanţă a îndrumat-o către
promovarea unei acţiuni în constatarea intervenirii accesiunii imobiliare,
întemeiate pe dispoziţiile clasice ale Codului civil, nu s-a avut în vedere că
temeiul juridic care îi permitea formularea acestei cereri se regăsea într-o
lege specială – Legea nr. 10/2001. S-a arătat că, în aceste condiţii, un
asemenea demers procesual ar putea fi respins ca inadmisibil, devreme ce există
o normă specială, derogatorie de la dreptul comun.
S-a
trimis la considerentele sentinţei civile nr. 2436/06.11.2008 pronunţate în
dosarul 475/88/2007, în care s-a arătat că problema achitării despăgubirii
prevăzute de lege (n.n., pentru construcţie) poate fi rezolvată printr-o
acţiune separată sau prin bună învoială. Recurenta a arătat că în speţă nu
există, însă, posibilitatea reglementării situaţiei clădirii prin înţelegere cu
autorităţile locale, primarul şi consiliul local refuzând efectuarea unei expertize
de evaluare a bunului conform Legii 10/2001. S-a arătat că în acest context
situaţia rămâne incertă, câtă vreme reclamanta are titlu de proprietate asupra
terenului, comuna fiind însă în continuare proprietara construcţiei situate pe
acest teren.
O
altă critică adusă soluţiei recurate a vizat concluzia instanţei, de dobândire de
facto a dreptului de proprietate asupra acestei construcţii, fără însă a se
observa de către judecătorul fondului că, în absenţa plăţii despăgubirii
prevăzute de textul indicat şi fără materializarea dreptului său de proprietate
printr-un înscris care să facă posibilă înscrierea/intabularea lui în cartea
funciară, acest pretins drept nu poate fi exercitat în nici unul din atributele
sale (posesie, folosinţă, dispoziţie); că acest fapt rezultă tocmai din
împrejurarea închirierii lui de către autorităţile locale, către terţe
persoane.
În cauză s-a încuviinţat
completarea probatoriului în condiţiile art. 305 cod proc. civilă, iar în
raport de disp. art. 304 pct. 9 cod proc. civilă (,,când hotărârea pronunţată
este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită
a legii’’), Curtea a reţinut următoarele considerente:
Ceea ce a avut de lămurit
instanţa de fond a fost îndeplinirea premiselor faptice şi a condiţiilor legale
impuse prin dispoziţiile art. 10 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 care, la data
sesizării Tribunalului Tulcea (23.09.2010), aveau următorul conţinut:
,,Se restituie în natură şi
terenurile pe care, ulterior preluării abuzive, s-au edificat construcţii
autorizate care nu mai sunt necesare unităţii deţinătoare, dacă persoana
îndreptăţită achită acesteia o despăgubire reprezentând valoarea de piaţă a
construcţiei respective, stabilită potrivit standardelor internaţionale de
evaluare’’.
În speţă, recurentei reclamante
i-a fost recunoscută, prin sentinţa civilă nr. 2436//6.11.2008 a Tribunalului
Tulcea, pronunţată în dosarul nr. 475/88/2007 (irevocabilă), calitatea de
persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în procedura Legii 10/2001 pentru
terenul de 1.247 mp situat în sat A,
com. V.N., jud. Tulcea, pe care se afla construcţia în discuţie.
Prin hotărârea menţionată s-a
constatat nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate emis la
29.06.1998 în favoarea Societăţii Agricole ,,G’’ pentru teren, precum şi
nulitatea absolută parţială a procesului-verbal nr.1/28.01.1992, încheiat între
Societatea Agricolă şi fostul C.A.P., cât priveşte predarea - primirea
construcţiei "Casa agronomului" (pct. 17 "Casă
specialişti"). S-a constatat totodată nulitatea absolută a Dispoziţiei
nr.128 din 31.03.2006 emise de Primarul comunei şi s-a anulat şi dispoziţia
nr.10 din 13.03.2007 emisă de Societatea Agricolă „G”, pârâţii fiind obligaţi
să restituie reclamantei, în natură, terenul în suprafaţă de 1295 m.p. marcat prin
culoarea albastră şi situat între punctele A-B-C-D-E.F.G.P.R.U în planul de
situaţie anexă la raportul de expertiză topografică.
Soluţia menţionată s-a bazat pe
împrejurarea că reclamanta avea depusă o notificare conform Legii nr. 10/2001,
că ea fusese în mod greşit respinsă ca tardivă, că terenul în cauză aparţinuse
autorilor săi, fiind însă preluat abuziv de stat în perioada de referinţă a
actului normativ menţionat, fiind constatată nulitatea actelor ulterioare, de
atribuire a terenului către Societatea Agricolă
prin emiterea unui titlu de proprietate în favoarea acesteia. S-a
reţinut totodată că printr-o hotărâre judecătorească anterioară, irevocabilă,
autoarea reclamantei obţinuse prin acţiunea în revendicare retrocedarea unor
suprafeţe din vecinătatea celui ce a făcut obiectul litigiului.
Prin aceeaşi sentinţă civilă din
2008, Tribunalul Tulcea a stabilit irevocabil că a fost nelegală transmiterea
construcţiei edificate pe terenul în litigiu, de către fosta Comisie de
lichidare a CAP către Societatea Agricolă, „Casa agronomului” fiind închiriată
până la acea dată specialiştilor în domeniul agricol care au lucrat la fostul
CAP, astfel că ea nu intra în sfera dispoziţiilor art.28 al. 1 din Legea nr.
18/1991; că în prezent clădirea nu mai este necesară unităţii
administrativ-teritoriale şi nici primăriei, aspect care reiese din operaţiunea
de transfer a clădirii, cu prilejul lichidării fostului CAP, către o altă
persoană juridică.
Aceeaşi hotărâre a considerat că
în aceste condiţii, afectarea terenului supus procedurilor Legii nr. 10/2001 de
construcţia ,,Casa Agronomului’’ nu constituie un impediment pentru restituirea
lui în natură, urmând a se valorifica, într-un proces separat, norma cuprinsă
în textul art.10 al.5 din Legea nr.10/2001.
Dezlegarea în fapt şi în drept
astfel statuată, rămasă irevocabilă şi intrată în puterea lucrului judecat, a
creat pentru procesul de faţă fundamentul juridic al evaluării obiectului
pretenţiilor recurentei reclamante, întrucât în procesul anterior, instanţa acordase
reclamantei măsura restituirii în natură a terenului afectat de construcţia
menţionată, confirmând că edificiul – deşi ridicat şi extins după preluarea
abuzivă de către stat a terenului – nu mai era necesar unităţii deţinătoare şi
stabilind că această calitate, de entitate deţinătoare, revenea Comunei V.N.,
din moment ce operaţiunea de transfer către Societatea agricolă fusese anulată.
Fiind ţinută de această soluţie,
instanţa de fond urma a analiza încadrarea cererii reclamantei prin prisma
celei de-a doua condiţii prevăzute de textul sus-citat, anume, atribuirea
clădirii dacă persoana îndreptăţită achită acesteia o despăgubire reprezentând
valoarea de piaţă a construcţiei respective, stabilită potrivit standardelor
internaţionale de evaluare.
Printr-o interpretare eronată a
scopului demersului judiciar cu care a fost sesizat, Tribunalul Tulcea a
respins acţiunea pe considerentul că textul art. 10 alin. 5 din Legea nr.
10/2001 nu ar consacra o operaţiune de vânzare-cumpărare (despăgubirile
neconstituind un preţ al vânzării), ci mai degrabă o situaţie de accesiune
imobiliară, prin care titularul dreptului de proprietate devine şi proprietarul
construcţiei, cu plata despăgubirii prevăzute de lege; ulterior, tribunalul a
concluzionat în sensul că, în realitate, reclamanta ar fi titulara dreptului de
proprietate asupra acestei construcţii ope legis.
Procedând
astfel, instanţa de fond nu s-a raportat corect la scopul cererii de chemare în
judecată cu care fusese sesizat şi la temeiul în drept evocat, pentru că deşi
prin precizările formulate la solicitarea instanţei, reclamanta a solicitat să
i se emită o hotărâre a Consiliului Local de aprobare a vânzării acestei
construcţii, trimiterea era în mod explicit făcută la dispoziţiile art. 10
alin. 5 din Legea nr. 10/2001, fiind fără echivoc faptul că, titulara dreptului
de proprietate asupra terenului – drept recunoscut în procedura legii speciale
– doreşte să reglementeze potrivit legii şi situaţia juridică a clădirii ce nu
îi aparţine, dar care îi afectează terenul.
Or,
recurenta reclamantă nu putea fi considerată ope legis titulara dreptului de
proprietate asupra construcţiei (pentru a se induce excepţia lipsei de interes
procesual) şi nici nu putea fi îndrumată să se adreseze pe dreptul comun pe
calea accesiunii imobiliare (pentru a i se opune, cum corect a apreciat
recurenta, principiul specialia generalibus derogant).
Constatând că pârâţii Comuna
V.N. şi Primarul comunei nu au contestat în căile de atac sentinţa civilă nr.
2436/2008 a Tribunalului Tulcea în ce priveşte imposibilitatea restituirii în
natură a terenului aferent acestei construcţii, precum şi în privinţa naturii
şi destinaţiei actuale construcţiei (pentru a infirma argumentele reţinute,
anume că această clădire, ,,Casa agronomului’’, nu ar mai fi necesară unităţii
deţinătoare), instanţa de fond urma a proceda doar la stabilirea cuantumului
despăgubirii cuvenite autorităţii locale, calculate conform standardelor
internaţionale de evaluare.
Legiuitorul a urmărit, prin
dispoziţiile Legii nr. 10/2001 – care se înscrie în sfera actelor normative cu
caracter reparatoriu pentru actele abuzive ale statului, săvârşite în perioada
6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 –
asigurarea unei reparaţii pe cât posibil în natură pentru persoanele
îndreptăţite, stabilind că restituirea în această modalitate a bunului imobil
constituie regula şi se aplică în mod prevalent faţă de orice altă despăgubire
echivalentă. Că din această perspectivă legea a permis restituirea în natură
către foştii proprietari sau moştenitorii acestora inclusiv a acelor terenuri
care sunt afectate de construcţii cu caracter definitiv, edificate cu
autorizaţie, dar care nu mai sunt în prezent necesare unităţii deţinătoare, cum
este cazul în speţă.
Cum situaţia juridică a
edificiului a fost tranşată, după cum s-a arătat, în procesul anterior,
intimaţii pârâţi nu mai pot susţine în acest proces că în realitate imobilul
este necesar unităţii deţinătoare, fapt pentru care a fost inclus în inventarul
domeniului privat, ori că produce venituri prin derularea contractelor de
închiriere încheiate cu terţe persoane, fără ca aceste aserţiuni să nu
contravină statuării anterioare, intrate în puterea lucrului judecat.
Rezumând, textul art. 10 alin. 5
din Legea nr. 10/2001 a primit în primă instanţă o greşită interpretare şi
aplicare, iar reclamanta era îndreptăţită nu să pretindă înstrăinarea bunului
de către autorităţile locale, ci să preia prin decizia autorităţii acest bun,
cu plata corespunzătoare a despăgubirii – calculate în acest caz potrivit
standardelor internaţionale de evaluare de către expert conform
raportului-supliment depus la termenul din 22.07.2011, ca fiind de 23.279,47
lei (incluzând pretinsele îmbunătăţiri aduse de chiriaşi, a căror existenţă şi
întindere nu fac însă obiectul prezentului proces).
