Legea nr. 10/2001. Daune morale pentru soluţionarea cu întârziere a notificării. Admisibilitatea cererii.

Legea nr. 10/2001. Daune morale pentru soluţionarea cu întârziere a notificării. Admisibilitatea cererii.

Reclamantele se plâng de durata nerezonabilă a procedurii desfăşurată în temeiul Legii nr. 10/2001, procedura declanşată în urmă cu 10 ani, prin adresarea notificării lor Municipiului Constanţa, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată.

În acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., în materie civilă „termenul rezonabil” prevăzut de art. 6 al. (1) din Convenţie începe să curgă, de principiu, de la data sesizării instanţelor.

Aşa cum a reţinut constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Pe cale de consecinţă dacă refuză sau omite să execute o obligaţie legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătoreşti garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti pierd orice raţiune de a fi (Cauza Sandor împotriva României, pag. 24).

Prin urmare, refuzul unităţii notificate – Municipiul Constanţa prin Primarul Municipiului Constanţa, de a răspunde reclamantelor în termenul legal de 60 de zile de la data înregistrării notificării, constituie în mod cert o faptă prejudiciabilă pentru reclamante, ce poate fi luată în calcul ca o componentă a prejudiciului moral, determinat de frustrarea reclamantelor care s-au văzut nevoite să aştepte un timp nerezonabil pentru soluţionarea notificării (10 ani) şi în final să se adreseze instanţei pentru obţinerea dreptului lor asupra bunurilor.

Art. 26 din Legea nr. 10/2001

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, sub nr. 10998/118/2011, reclamantele M.S.M. şi A.A.S. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar, Primarul Municipiului Constanţa şi Consiliul Local Constanţa, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună restituirea în natură a imobilului situat în Municipiul Constanţa, str. MK, compus din teren în suprafaţă de 344,71 mp şi construcţia edificată pe teren, formată din parter şi etaj; în subsidiar, dacă nu este posibilă restituirea în natură obligarea la teren echivalent valoric imobilului în litigiu şi, în lipsa unor astfel de bunuri în compensare, obligarea la emiterea dispoziţiei privind propunerea de despăgubiri; - în cazul obligării pârâţilor la emiterea dispoziţiei privind propunere de acordare de despăgubiri, obligarea acestora ca, în termen de 30 de zile de la emiterea dispoziţiei, să înainteze întreaga documentaţie prevăzută la art.16 alin.2 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, privitoare la imobil, către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor; - obligarea pârâţilor la plata sumei de 6.000 Euro, în echivalent lei la data plăţii, pentru privarea îndelungată de bun şi tergiversarea unui răspuns la notificare în termen legal; - obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, reclamantele au arătat că imobilul situat în Constanţa, strada MK, format din teren în suprafaţă de 344,71 mp. şi construcţie (parter şi etaj), a aparţinut proprietarului N.G. prin cumpărare de la familia K., în baza actului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1608 din 12.05.1926 de Tribunalul Constanţa - Secţia Notariat.

Imobilul apare naţionalizat prin Decretul 92/1950, individualizat în anexa de Bucureşti la decret, poziţia nr.3032, ca fosta proprietate a lui G.A., iar din adresa nr.7307/24.09.1997 a R.A.E.D.P.P. ar rezulta că în prezent, adresa imobilului ar fi pe strada MK, colţ cu strada P. nr.4

În ceea ce priveşte calitatea procesuala activă, au precizat că proprietarul G.N. a decedat în 1946, la succesiunea acestuia venind soţia supravieţuitoare G.A. şi cei doi copii, G.E.A. şi G.A.. Naţionalizarea s-a făcut pe numele lui G.A. (care a decedat în 1973), la succesiunea acestuia venind soţia supravieţuitoare G.A., în concurs cu fratele şi mama defunctului (G.E.A. şi G.A.).

Pe filiera lui G.A. (decedata la 21.05.1980) succesiunea a revenit fiului său, G.E.A., conform certificatului de moştenitor nr.962/06.08.1980, iar pe filiera lui G.E.A. (decedat la 24.11.1998), succesiunea a revenit reclamantei M.S.M., ca legatară universală, conform certificatului de moştenitor 235/10.03.1989.

La succesiunea lui G.A., decedată la 08.04.1990, au venit ca moştenitori S.L.V. şi S.A.S., conform certificatului de moştenitor nr.369/22.02.1995, iar la succesiunea lui S.L.V. (decedată la 09.08.995) a venit S.A.S. (certificat de moştenitor suplimentar nr.15/20.03.1997).

Aşadar, cele două reclamante sunt coproprietare în indiviziune, conform celor expuse şi au formulat în baza Legii nr.10/2001 notificarea înregistrată sub nr.1255/07.08.2001 la B.E.J. D.V., solicitând Primăriei Municipiului Constanţa restituirea imobilului.

De la momentul depunerii notificării conform Legii nr.10/2001, nu au primit nici o corespondenţă din partea Primăriei Constanţa, deşi în anul 2006 Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, la sesizarea reclamantei M.S.M., a iniţiat o corespondenţă cu Primăria Municipiului Constanta în vederea aflării stadiului de soluţionare a notificării şi urgentării soluţionării acesteia, aşa cum rezultă din adresa nr.696792/07.09.2006 a ANRP.

Prin adresa nr.2870/21.04.2011 a R.A.E.D.P.P. Constanţa se atestă că imobilul în litigiu ar fi situat în strada MK nr.11, fiind liber.

Prin sentinţa civilă nr. 2204/26.04.2012, Tribunalul Constanţa a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind acordarea daunelor morale şi a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Consiliul Local Constanţa şi a respins acţiunea reclamantelor ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte acţiunea reclamantelor şi a obligat pârâţii Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa să restituie în natură reclamantelor imobilul situat în Constanţa, str. P. nr. 4 (fostă MK nr. 11 colţ cu str. P. nr. 4) compus din teren în suprafaţă totală de 344,7 mp şi construcţie P+1+M, identificată prin expertiza topografică realizată de inginer M.A.S., mai puţin spaţiul de la mansardă compus din 2 camere cu suprafaţă construită de 74,36 mp ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 26886/16.09.2006 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între Consiliul Local Constanţa, în calitate de vânzător şi V.V. şi V.M., în calitate de cumpărători şi terenul indiviz de 74,36 mp aferent acestui spaţiu.

Au fost obligaţi pârâţii să emită în favoarea reclamantelor dispoziţie care să cuprindă ofertă de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma compensării cu bunuri imobile echivalente valoric disponibile la data executării, în patrimoniul municipiului, pentru partea de construcţie şi terenul aferent ce nu au putut fi restituite în natură, iar în cazul în care compensarea nu este posibilă sau nu e acceptată de reclamante să le propună acordarea de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

S-a respins ca nefondat capătul de cerere privind daunele morale. În baza art. 274 Cod procedură civilă au fost obligaţi pârâţii municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa la 4.060 lei cheltuieli de judecată (onorariu expertiză şi onorariu avocat) către reclamante.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în esenţă că imobilul în litigiu, notificat de reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost proprietatea numitului G.N., decedat în anul 1946, moştenirea acestuia fiind deferită soţiei supravieţuitoare G.A. şi celor doi copii G.E.A. şi G.A.

Naţionalizarea imobilului s-a făcut în temeiul Decretului nr. 92/1950, în actul de naţionalizare fiind menţionat numai G.A., deşi la momentul naţionalizării bunul se afla în coproprietatea moştenitorilor legali ai defunctului G.N. S-a concluzionat că preluarea imobilului a fost abuzivă, iar în lipsa unui răspuns la notificarea reclamantelor în termenul legal, în virtutea plenitudinii de competenţă a instanţei în materia Legii nr. 10/2001, Tribunalul Constanţa este competent să soluţioneze notificarea reclamantelor pe fond.

Prima instanţă a reţinut că reclamantele şi-au justificat calitatea de persoane îndreptăţite să beneficieze de măsuri reparatorii pentru acest imobil conform Legii nr. 10/2001, în calitate de succesoare ale foştilor proprietari, conform certificatului de moştenitor nr. 235/10.03.1989, testament autentificat sub nr. 15167/24.12.1983 de Notariatul de Stat al Sectorului II Bucureşti, certificat de moştenitor nr. 962/06.08.1980, certificat de moştenitor nr. 882/26.06.1974, certificat de moştenitor nr. 261/19.02.1974 pentru suplimentarea certificatului de moştenitor nr. 425/1967, certificat de moştenitor nr. 369/22.02.1995, certificat de moştenitor suplimentar nr. 15/20.03.1997.

Reţinând că numai un apartament situat la mansarda clădirii a fost vândut foştilor chiriaşi conform Legii nr. 112/1995, iar restul imobilului este liber, conform expertizei topografice efectuată în cauză, prima instanţă, acordând prevalenţă principiului reparării în natură a prejudiciului, a dispus restituirea în natură către reclamante a imobilului din Constanţa, str. P. nr. 4, cu excepţia locuinţei vândute şi a terenului indiviz aferent acesteia, în suprafaţă de 74,36 mp.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, Tribunalul Constanţa a reţinut că, deşi de principiu nu se poate reţine că această pretenţie este inadmisibilă, totuşi ea nu poate fi reţinută ca fondată, în condiţiile în care în lipsa unui răspuns la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantele au avut deschisă calea unei acţiuni în justiţie pentru cenzurarea refuzului nejustificat al pârâţilor de a răspunde notificării, dar reclamanţii au uzat de această acţiune cu întârziere, după 10 ani de la data notificării.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel reclamantele M.S.M. şi M.A.S., dar şi pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar.

I. Reclamantele au criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa, conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, exclusiv sub aspectul greşitei soluţionări a cererii de acordare a daunelor morale pentru soluţionarea cu întârziere a notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Susţin recurentele reclamante că deşi prima instanţă a reţinut că o asemenea cerere nu este inadmisibilă, totuşi a respins-o ca nefondată, contrar jurisprudenţei C.E.D.O. în materie.

Astfel în aplicarea art. 6 din C.E.D.O. instanţa de contencios european a statuat că „termenul rezonabil” poate cuprinde şi durata unor proceduri administrative preliminare atunci când, posibilitatea sesizării unei jurisdicţii este condiţionată de normele de drept intern, în mod obligatoriu, de parcurgerea unei asemenea proceduri.

Daunele pretinse de reclamante derivă din perioada „administrativă” a procedurii Legii nr. 10/2001, iar fapta culpabilă, cauzatoare de prejudicii – încălcarea de către autorităţile administraţiei locale a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, rezultă cu prisosinţă din întregul material probator administrat în cauză, reclamantele aşteptând timp de 10 ani răspunsul la notificarea adresată Municipiului Constanţa.

II. La rândul lor, pârâţii Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa au criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă sub următoarele aspecte:

1. Instanţa a făcut o greşită aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă, obligând pârâţii Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa la plata cheltuielilor de judecată, în totalitate, către reclamante. Cererea reclamantelor a fost admisă numai în parte, situaţie în care reclamantele erau îndreptăţite să obţină numai o parte a cheltuielilor de judecată.

2. Reclamantele nu sunt îndreptăţite să solicite restituirea în natură a imobilului naţionalizat conform Decretului nr. 92/1950, întrucât nu au făcut dovada calităţii lor de moştenitoare ale fostului proprietar, G.A. Naţionalizarea bunului s-a făcut doar pe numele lui G.A., unul din fii defunctului G.N., primul proprietar al imobilului, situaţie în care nu se poate reţine că ceilalţi doi coproprietari ai imobilului – G.A. şi G.E.A. au fost deposedaţi abuziv de imobil, cotele lor succesorale rămânând în proprietatea statului.

În concluzie, se pretinde că reclamantele erau îndreptăţite, în temeiul Legii nr. 10/2001, să obţină numai cota parte din imobil preluată de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 de la G.A., singurul proprietar în raport cu care s-a făcut dovada preluării abuzive.

I. Curtea, analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport cu criticile recurentelor reclamante constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Pornind de la raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situaţia juridică a unor imobil preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, exprimată în caracterul profund reparatoriu este de precizat că prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foştii proprietari pentru abuzurile săvârşite de către stat.

Reglementând modalitatea de exercitare a dreptului la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 a instituit două etape ale procedurii de restituire şi anume; una necontencioasă – declanşată prin notificarea adresată unităţii deţinătoare, conform art. 25 din Lege şi alta contencioasă – declanşată prin acţiunea în justiţie în temeiul art. 26 din aceeaşi lege.

Urmând procedura reglementată în mod expres prin legea specială, reclamantele au notificat, conform art. 25 din Legea nr. 10/2001 unitatea deţinătoare - Municipiul Constanţa, solicitând ca reprezentantul legal al acesteia, - Primarul Municipiului Constanţa, prin dispoziţie motivată să restituie în natură imobilul din Constanţa, str. P. nr. 4, compus din teren şi construcţie şi în subsidiar, dacă restituirea în natură nu mai era posibilă să acorde persoanelor îndreptăţite măsuri reparatorii în echivalent reglementate de lege.

Art. 25 din lege prevede că „În termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie, sau după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură”.

În speţă, se constată că, deşi reclamantele au declanşat procedura administrativă cu respectarea dispoziţiilor Legii nr.10/2001, unitatea deţinătoare notificată – pârâtul Municipiul Constanţa - nu a răspuns acestei notificări într-un termen rezonabil, fapt ce a determinat reclamantele să îl acţioneze în justiţie şi să obţină recunoaşterea drepturilor lor legale după 10 ani de la declanşarea procedurii.

În condiţiile societăţii moderne, înfăptuirea justiţiei este una dintre atributele statului, realizat prin intermediul serviciului public înfiinţat în acest scop. Răspunderea pentru îndeplinirea idealului de justiţie - justiţie realizată în numele legii, eficientă, imparţială şi egală pentru toţi - revine în primul rând Statului, în calitate de garant al legalităţii activităţii judiciare, pentru organizarea acestei activităţi, dar şi pentru numirea şi îndrumarea judecătorilor şi procurorilor, cei care prin munca lor realizează actul de justiţie.

Conform Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, protecţia cetăţeanului în faţa ilegalităţilor, arbitrarului şi abuzului autorităţilor este sintetic exprimată în sintagma "dreptul la un proces echitabil", exprimând ansamblul garanţiilor procedurale care permit punerea în valoare a drepturilor protejate prin Convenţie.

Potrivit art. 6 din C.E.D.O. - orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială care va hotăra fie asupra (...) încălcării dreptului şi obligaţiilor cu caracter civil", fie asupra "temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa". încălcarea unuia dintre aceste drepturi de către autorităţile statale conferă titularului acestora un "(...) drept de recurs efectiv în faţa instanţelor naţionale", conform prevederilor art. 13 din Convenţie.

Potrivit art. 20 din Constituţia României, Convenţia face parte din dreptul nostru intern, are o aplicabilitate directă şi trebuie respectată cu prioritate, în cazul în care impune un standard mai ridicat de protecţie a drepturilor omului.

Art. 13 din Convenţie dă expresia directă a principiului subsidiarităţii, consacrat de art. 1 din Convenţie, potrivit căruia protecţia drepturilor omului este în primul rând, responsabilitatea sistemului juridic naţional.

De asemenea, art. 13 impune statelor să prevadă o cale de atac internă pentru a face faţă substanţei unei "plângeri" discutabile, conform Convenţiei, şi să acorde reparaţii corespunzătoare, sub formă de compensaţii, accelerare şi/sau alte forme de despăgubiri, pentru orice încălcare constatată.

Ţinând cont de Recomandările Comitetului de Miniştri, Rec.6 (2004) privind îmbunătăţirile căilor de atac interne şi Rec. 3 (2010) privind căile de atac eficiente pentru durata excesivă a procedurilor, C.E.D.O. a reamintit că toate constatările sale referitoare la încălcări impun o obligaţie legală autorităţilor de stat competente să adopte fără întârziere măsuri generale de prevenire a încălcărilor similare şi că necesitatea unor astfel de măsuri, inclusiv furnizarea unor căi de atac interne eficiente este cu atât mai urgentă în cazul încălcărilor repetate ce pun în lumină probleme structurale (cauza Kudla contra Poloniei, hot.din 26.10.2000).

În acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., instanţa de recurs reţine că în materie civilă „termenul rezonabil” prevăzut de art. 6 al. (1) din Convenţie începe să curgă de principiu, de la data sesizării instanţelor.

În cazul în care sesizarea instanţelor este împiedicată până la epuizarea unor proceduri prealabile-cum e cazul în speţă, comunicarea notificării şi a soluţionării acesteia printr-o deciziei emisă de unitatea deţinătoare - termenul va începe să curgă de la data declanşării acestor proceduri prealabile sesizării instanţei (Cauza Vallee, hotărârea din 26 aprilie 1994, seria A, nr. 289, pag. 17, în jurisprudenţa C.E.D.O. – studii şi comentarii Institutul Naţional al Magistraturii 2005, pag. 147).

Curtea nu poate împărtăşi opina instanţei de fond care, deşi nu exclude culpa autorităţilor administraţiei locale, în calitate de persoane juridice implicate în procedura Legii nr. 10/2001 declanşată de reclamante, reţine că reclamantele au avut la dispoziţie o acţiune directă în justiţiei pentru soluţionarea pe fond a notificării lor, iar împrejurarea că reclamantele au promovat această acţiune după 10 ani le este exclusiv imputabilă acestora.

Pasivitatea reclamantelor nu exonerează de răspundere pe pârâţii Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa, singurele autorităţi în sarcina cărora legiuitorul a prevăzut obligaţia de a răspunde notificării reclamantelor, în temeiul art. 25 din Legea nr. 10/2001. Aşa cum a reţinut constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Pe cale de consecinţă dacă refuză sau omite să execute o obligaţie legală sau întârzie executarea unei hotărâri judecătoreşti garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti pierd orice raţiune de a fi (Cauza Sandor împotriva României, pag. 24).

Nu poate fi reţinut considerentul instanţei de fond conform căruia reclamantele ar fi trebuit să recurgă la acţiunea în justiţie după ce au constatat că pârâţii refuză să le soluţioneze notificarea în termenul defipt de lege, Curtea Europeană statuând că nu este oportun să-i ceri unei persoane să facă demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv şi anume ca instanţa să dispună încă o dată autorităţilor administrative competenţe să îşi execute obligaţia legală; acest comportament ar fi prea oneros şi nu ar corespunde cerinţelor art. 35 al. (1) din Convenţie (Cauza Sabin Popescu împotriva României, pag. 59).

De altfel, demersurile în justiţie ale reclamantelor în perioada 2001-2007 sunt puse sub semnul incertitudinii, cât timp jurisprudenţa în materie, în lipsa unui text legal care să sancţioneze pasivitatea unităţii notificate – a fost neunitară, unele instanţe apreciind că un astfel de demers este prematur, până la emiterea unei dispoziţii/decizii administrative, fapt ce a determinat intervenţia instanţei supreme, care într-un recurs în interesul legii, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a tranşat această problemă de drept.

Prin decizia mai sus-invocată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 al. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţilor deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

Prin urmare, refuzul unităţii notificate – Municipiul Constanţa prin Primarul Municipiului Constanţa de a răspunde reclamantelor în termenul legal de 60 de zile de la data înregistrării notificării, constituie în mod cert o faptă prejudiciabilă pentru reclamante, ce poate fi luată în calcul ca o componentă a prejudiciului moral, determinat de frustrarea reclamantelor care s-au văzut nevoite să aştepte un timp nerezonabil pentru soluţionarea notificării (10 ani) şi în final să se adreseze instanţei pentru obţinerea dreptului lor asupra bunurilor.

În raport de aceste considerente statuând în echitate, şi având în vedere faptul că prin hotărârea judecătorească s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantelor asupra imobilului notificat, prin restituirea în natură, în parte a acestuia, reclamantele fiind plasate într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar fi aflat dacă dispoziţiile art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenţie nu ar fi fost încălcate, Curtea va admite recursul reclamantelor, dispunând obligarea pârâţilor la plata sumei de 2.000 Euro, în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale. Soluţia este în acord cu jurisprudenţa acestei instanţe (decizia civilă nr. 292 din 8 decembrie 2008, a Curţii de Apel Constanţa, irevocabilă prin decizia civilă nr. 6421 din 23 septembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie.

II Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile recurenţilor pârâţi, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

1. Critica ce vizează greşita obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată se reţine a fi vădit nefondată.

Conform dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă, „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”. Art. 276 Cod procedură civilă prevede că atunci când pretenţiile fiecărei părţi au fost încuviinţate numai în parte, instanţa va aprecia în ce măsură fiecare dintre ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.

La baza acordării cheltuielilor de judecată, inclusiv a onorariului de avocat, se află principiul răspunderii civile delictuale în conformitate cu care reparaţiunea trebuie să fie integrală.

În speţă, se constată că pretenţiile reclamantelor în raport cu pârâţii Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa au fost admise integral, situaţie în care în conformitate cu art. 274 Cod procedură civilă prima instanţă, în mod judicios a obligat aceşti pârâţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamante în litigiu, reprezentând onorariul de avocat şi onorariul de expertiză.

Se constată că acţiunea reclamantelor a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive numai în raport cu pârâtul Consiliul Local Constanţa, singura pârâtă care nu a căzut în pretenţii şi care, la cerere, putea să obţină cheltuieli de judecată dar aceasta nu a făcut o asemenea solicitare şi nici nu a exercitat calea de atac a recursului în referire la cheltuielile de judecată.

Criticile pârâţilor referitoare la lipsa calităţii reclamantelor de persoane îndreptăţite să beneficieze de măsuri reparatorii pentru întregul imobil ce a făcut obiectul notificării, situat în Constanţa, str. Plevnei nr. 4, se reţin a fi nefondate.

Conform dispoziţiilor art. 1 lit. „e” din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de punere în aplicare a Legii nr.10/2001, sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul în conformitate cu prevederile art.3 alin.(19), lit.”a” şi ale art.23 din lege.

În cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, iar imobilul se regăseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului, soluţionarea notificării se va face în funcţie de acest element – faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă.

În ceea ce priveşte circumscrierea actelor invocate de persoana îndreptăţită în noţiunea de acte doveditoare în sensul Legii nr.10/2001(art.23) reţinem că tocmai din cauza modului abuziv în care statul comunist a trecut în proprietatea sa prin diferite „nelegalităţi” în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 anumite imobile, legiuitorul prin Legea nr.10/2001 şi normele metodologice de aplicare a instituit un regim derogatoriu de la dreptul comun pentru probarea dreptului de proprietate asupra imobilelor ce fac obiectul acestei legi, lărgind sfera „actelor doveditoare” ce pot constitui temei pentru recunoaşterea dreptului de proprietate, asumând astfel sarcina probei persoanei deposedate în mod abuziv şi moştenitorilor acestora.

Această lărgire a cadrului probator se întemeiază pe considerente de echitate, deoarece ar fi profund inechitabil ca în urma unei deposedări brutale de foarte multe ori făcută în fapt, fără un temei legal – cum e şi cazul în speţă, fostul proprietar să fie obligat să exhibe titlul de proprietate, iar statul sau unitatea administrativ-teritorială să se bucure de prezumţia de proprietate rezultată din faptul posesiei sau chiar să îşi întemeieze dreptul de proprietate pe existenţa unui „titlu” de proprietate.

În acest sens, art. 23.1 din H.G. nr.250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 prevăd că prin acte doveditoare se înţelege orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie,extras de carte funciară); orice acte care atestă de deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras de Carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării), orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective pentru mediul rural-extras de pe registrul agricol.

În speţă, se reţine, din coroborarea probelor administrate, că reclamantele au calitatea de persoane îndreptăţite în temeiul art.4 alin.(2) din Legea nr.10/2001 să beneficieze de măsuri reparatorii reglementate de acest act normativ pentru imobilul situat în Constanţa, strada P. nr. 4.

Imobilul din Constanţa, str. P. nr. 4 (fosta stradă MK nr. 11) format din teren în suprafaţă de 344,71 mp şi construcţie a fost dobândită prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1608/12.05.1926 de Tribunalul Constanţa Secţia Notariat de numitul N.G. de la vânzătorii N.K., K.K., V.K. şi N.M.

După decesul cumpărătorului G.N., decedat în anul 1946, moştenirea sa a fost deferită soţiei supravieţuitoare G.A. şi celor doi fii, G.E.A. şi G.A.

Imobilul apare naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, pe numele unui singur fiu, - G.A. în condiţiile în care nu s-a făcut dovada renunţării celorlalte persoane cu vocaţie la moştenire la succesiunea autorului comun, iar reclamantele nu şi-au contestat reciproc calitatea de moştenitoare ale foştilor coproprietari.

Nu poate fi reţinută susţinerea recurenţilor pârâţi conform căreia prin Decretul nr. 92/1950 statul a preluat numai cota de proprietate ce a aparţinut lui G.A., singurul moştenitor al defunctului G.N. menţionat în lista anexă la actul de naţionalizare cât timp, la data apariţiei Legii nr. 10/2001, întregul imobil se afla în patrimoniul statului care a şi încheiat acte de administrare şi respectiv de dispoziţie cu privire la bun, respectiv a închiriat şi a vândut unităţile locative din acest imobil.

Deţinerea întregului imobil de către stat, în condiţiile în care numai unul dintre coproprietari a fost menţionat în actul de naţionalizare, constituie o prezumţie relativă a preluării abuzive a imobilului, prezumţie ce nu a fost înlăturată de către pârâţi.

În ceea ce priveşte calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului, Curtea constată că Tribunalul Constanţa a reţinut în mod judicios că reclamantele sunt succesoarele defunctului G.A., G.A. şi G.E.A.

Astfel, la succesiunea defunctului G.A., decedat la data de 16 noiembrie 1973 au venit soţia supravieţuitoare G.A., în concurs cu ascendenta privilegiată mama defunctului, G.A.G.A.B. şi fratele defunctului G.E.A., conform certificatului de moştenitor nu. 882/26.06.1974 emis de Notariatul de Stat - Sector II Bucureşti.

Pe filiera G.A.G., decedată la 21 mai 1980, moştenirea a revenit fiului său G.E.A., conform certificatului de moştenitor nr. 962/06.08.1980, iar pe filiera lui G.E.A., decedat la 24 noiembrie 1998, succesiunea a revenit reclamantei M.S.M., ca legatară universală, conform certificatului de moştenitor nr. 235/10.03.1989.

La succesiunea lui G.A. - soţia supravieţuitoare a lui G.A., decedata la 8 aprilie 1991 au venit ca moştenitori S.L.V. şi S.A.S., conform certificatului de moştenitor nr. 369/22.02.1995, iar la succesiunea lui S.L.V., decedată la 9 august 1995, a venit reclamantul S.A.S., conform certificatului de moştenitor nr. 15/20.03.1997.

Prin urmare, cele două reclamante şi-au recunoscut reciproc calitatea de succesoare ale foştilor proprietari ai imobilului naţionalizat în temeiul Decretului Lege nr. 92/1950, calitate în care au şi formulat notificarea nr. 1255 din 7 august 2001 pentru restituirea întregului imobil.

Aplicarea greşită a Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, în sensul menţionării în act numai a unuia dintre coproprietarii bunului preluat abuziv de stat, nu poate fi invocată în prezenta cauză pentru înlăturarea de la beneficiul Legii nr. 10/2001a unei părţi din imobil, şi respectiv a succesorilor coproprietarilor G.A. şi G.E.A., ştiut fiind faptul că nimeni nu poate invoca propria turpitudine pentru a beneficia de protecţia legii.

De altfel, în raport de dispoziţiile art. 4 şi ale art. 24 din Legea nr. 10/2001 aceste susţineri sunt lipsite şi de interes legitim în condiţiile în care imobilul a fost preluat de stat, integral în anul 1950, reclamantele nu şi-au contestat calitatea de succesoare ale foştilor proprietari, şi împreună au înţeles să formuleze notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001, iar Legea nr. 10/2001 instituie prezumţia relativă că persoana menţionată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive – în speţă Decretul Lege nr. 92/1950 se prezumă a fi proprietatea bunului naţionalizat.

Astfel, art. 24 din Legea nr. 10/2001 prevede că, „În absenţa unor probe contrare, existenţa şi după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(2) În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar”.

Prin urmare, chiar acceptând la nivel teoretic susţinerea recurenţilor că unicul proprietar al bunului notificat a fost persoana menţionată în Decretul nr. 92/1950, respectiv G.A., întregul imobil este supus restituirii către moştenitorii acestuia, reclamantele din cauză, care aşa cum am arătat, l-au moştenit pe defunctul G.A., decedat în 1973 pe filiera soţiei supravieţuitoare G.A., a mamei defunctului G.A. şi respectiv a fratelui defunctului G.A.E. conform certificatului de moştenitor nr. 882/1974.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă se va respinge recursul pârâţilor ca nefondat.

Decizia civilă nr. 532/C/27.06.2012

Dosar nr. 10998/118/2011

Judecător redactor Mihaela Popoacă