Legea nr. 10/2001. Confiscare avere prin hotărârea penală de condamnare pentru comiterea unei infracţiuni economice. Inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001.

Legea nr. 10/2001. Confiscare avere prin hotărârea penală de condamnare pentru comiterea unei infracţiuni economice. Inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001.

Curtea constată că imobilul notificat de reclamantă nu intră sub incidenţa art. 2 din Legea nr. 10/2001, acesta fiind preluat de stat printr-o hotărâre penală de condamnare a autorului reclamantei pentru o infracţiune economică (infracţiunea de delapidare), iar prin Legea nr. 10/2001 legiuitorul nu a urmărit restituirea acestor imobile, înţelegând să repare exclusiv prejudiciile cauzate foştilor proprietari prin „confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist”, ceea ce nu este cazul în speţă.

Pedeapsa complementară a confiscării totale a averii priveşte bunurile infractorului vinovat de săvârşirea unor anumite fapte penale, expres prevăzute de lege, în speţă infracţiunea de delapidare, şi care se aplică cu un adaos la pedeapsa principală; pentru bunurile confiscate legea, neimpunând condiţia existenţei unei legături cu fapta penală săvârşită şi nici existenţa unei stări de pericol decurgând din deţinerea acestor bunuri.

Legea nr. 10/2001, art. 1, 2

HG nr. 250/2007, art. 1.3. lit. c)

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa Secţia I Civilă reclamanta P.S. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul Municipiului Constanţa, solicitând obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului situat în Constanţa, str. M. nr. 32. În subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu mai era posibilă, a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

În motivarea acţiunii arată că reclamanta este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului descris în cerere, care este compus din teren şi construcţii cu destinaţia de locuinţă, în suprafaţă totală de 263 mp, în calitatea sa de moştenitoare legală a autorului S.O., aşa cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 871/05.11.1949, imobil ce a fost confiscat de stat prin decizia civilă nr. 172/12.03.1959 emisă de Sfatul Popular al Oraşului Constanţa, în baza sentinţei penale nr. 1600/1958 pronunţată de Tribunalul Popular al Oraşului Constanţa. Se mai arată că după adoptarea Legii nr. 10/2001 reclamanta a formulat o notificare cu privire la acest imobil, înregistrată sub nr. 2032/2001, dar unitatea notificată nu a soluţionat cererea reclamantei până în prezent.

Pârâtul nu a formulat întâmpinare, dar prin concluziile susţinute în faţa instanţei a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, apreciind că în speţă nu este vorba de o preluare abuzivă conform art. 1 pct. 3 lit. c) din Normele Metodologice la Legea nr. 10/2001, imobilul fiind confiscat printr-o hotărâre penală de condamnare a autorului reclamantei pentru o infracţiune economică, măsura confiscării averii inculpatului S.O. având caracter complementar faţă de pedeapsa închisorii.

Prin sentinţa civilă nr. 6477 din 7 decembrie 2011 Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamantei şi a constatat că P.S. are calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul Legii nr. 10/2001, conform art. 3 şi 4 din lege şi este îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii pentru imobilul din Constanţa, str. M. nr. 32 compus din 263 mp teren şi construcţie cu destinaţia de locuinţă, în suprafaţă construită de 132,20 mp şi anexe în suprafaţă de 7,50 mp, identificat prin raportul de expertiză şi planul de situaţie întocmite în cauză de expert P.N.

A fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Constanţa să restituie în natură imobilul mai sus-menţionat.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta a făcut dovada calităţii sale de moştenitor legal al autorului O. şi N.S., conform actelor de stare civilă anexate cererii, autorii săi fiind proprietarii imobilului din Constanţa, str. M. nr. 32 compus din 263 mp teren şi casă de locuit cu anexe, bun preluat abuziv de către stat prin sentinţa penală nr. 1600/1958 pronunţată de Tribunalul Popular al Oraşului Constanţa şi transmis în administrarea I.I.L. Constanţa prin decizia nr. 172/1959 a Sfatului Popular al Oraşului Constanţa. S-a mai reţinut că preluarea imobilului s-a făcut fără acordarea vreunei despăgubiri, situaţie în care măsura confiscării a fost una nelegală, contrară Constituţiei României.

Întrucât imobilul s-a menţinut în aceeaşi structură şi nu a fost înstrăinat chiriaşilor, prima instanţă a dispus restituirea în natură a bunului către reclamantă.

Împotriva aceste sentinţe, în termen legal a declarat recurs Primarul Municipiului Constanţa care a criticat-o pentru nelegalitate, conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă invocând aplicarea greşită în speţă a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.

A susţinut recurentul pârât că prima instanţă a reţinut în mod greşit că preluarea imobilului notificat de reclamantă din patrimoniul autorului său S.O. a fost nelegală şi prin urmare intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, în realitate bunul a fost preluat legal de la tatăl reclamantei printr-o hotărâre de condamnare a acestuia pentru o infracţiune economică de delapidare.

Prin sentinţa penală nr. 1600 din 29 noiembrie 1958 S.O. – tatăl reclamantei -, a fost condamnat la 18 ani muncă silnică pentru infracţiunea de delapidare şi s-a aplicat măsura complementară a confiscării totale averii mobile şi imobile, inclusiv a imobilului din Constanţa, str. M. nr. 32.

Pedeapsa confiscării averii a fost executată, imobilul fiind preluat de stat, iar prin Decizia nr. 172/1959 emisă de Sfatul Popular al Oraşului Constanţa a fost transmis în administrarea Întreprinderii de locuinţe. Cum acest imobil nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 se arată că în mod greşit prima instanţă a dispus restituirea lui către reclamantă.

Curtea, analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile pârâtului, constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Pornind de la raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situaţia juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foştii proprietari pentru abuzurile săvârşite de stat prin privarea acestora, nelegală, de proprietăţile lor imobiliare.

Astfel, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 prevede obligaţia restituirii, de regulă, în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada respectivă.

Legea prevede în mod expres la art. 2 alin. (1), ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv, lit. h), enumerând imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiunile de natură politică, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist, ceea ce nu este cazul în speţă. Astfel nu fac parte din această categorie imobilele confiscate ca urmare a condamnării pentru o infracţiune economică de drept comun, cum este infracţiunea de delapidare.

În speţă se reţine că, prin sentinţa penală nr. 1600/1958 pronunţată de Tribunalul Popular al Oraşului Constanţa, autorul reclamantei – (OS) a fost condamnat la pedeapsa privativă de libertate de 18 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, reţinându-se că inculpatul S.O. în calitate de gestionar şef al unui depozit central de zarzavaturi a păgubit avutul obştesc însuşindu-şi sume de bani cu care a achiziţionat obiecte ce depăşeau cu mult posibilităţile de cumpărare pe care le avea în funcţie de salariul încasat în mod legal.

Prin aceeaşi hotărâre judecătorească s–a dispus confiscarea totală a averii inculpatului, inclusiv a imobilului din Constanţa, str. M. nr. 32, care figura în patrimoniul inculpatului la data condamnării.

Confiscarea averii este o pedeapsă complementară patrimonială care constă în trecerea silită şi gratuită în proprietatea statului a întregii averi (cazul în speţă) sau doar a unor bunuri aparţinând condamnatului. Pedeapsa complementară a confiscării averii constă în trecerea în proprietatea statului a tuturor bunurilor existente în patrimoniul condamnatului la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi aceasta se deosebeşte de condamnarea specială - ca măsură de siguranţă - ce constă în trecerea silită şi gratuită în patrimoniul statului a anumitor bunuri aparţinând persoanei care a săvârşit fapta penală.

Prin urmare, pedeapsa complementară a confiscării totale a averii priveşte bunurile infractorului vinovat de săvârşirea unor anumite fapte penale, expres prevăzute de lege, în speţă infracţiunea de delapidare, şi care se aplică cu un adaos la pedeapsa principală, pentru bunurile confiscate, legea neimpunând condiţia existenţei unei legături cu fapta penală săvârşită şi nici existenţa unei stări de pericol decurgând din deţinerea acestor bunuri.

Prin urmare, nu poate fi reţinută apărarea intimatei reclamante conform căreia bunul imobil în litigiu a fost dobândit de autorul său anterior condamnării penale pentru o infracţiune economică şi din fonduri băneşti ce nu au fost consecinţa vreunei infracţiuni, această apărare neavând relevanţă în cauză, şi nu face inoperantă măsura complementară a confiscării averii tatălui său cât timp acest imobil s-a aflat în patrimoniul autorului reclamantei la data condamnării definitive a acestuia pentru infracţiunea de delapidare. Prin urmare, confiscarea averii autorului reclamantei s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar executarea propriu zisă a măsurii complementare a confiscării averii s-a realizat de către organele de stat competente, prin Decizia nr. 172/1959 emisă de fostul Sfat Popular al Oraşului Constanţa, imobilul confiscat, situat în Constanţa, str. M. nr. 32 fiind dat în administrarea unei întreprinderi specializate în administrarea fondului locativ de stat - fosta I.I.L. Constanţa.

În consecinţă, în mod greşit prima instanţă a reţinut că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut în mod abuziv, în temeiul unui decret sau act administrativ contrar Constituţiei de la acea dată, în realitate Decizia nr. 172/1959 emisă de Sfatul Popular al Oraşului Constanţa a fost emisă în cadrul procedurii de executare a măsurii complementare a confiscării averii autorului reclamantei, măsura dispusă printr-o hotărâre penală definitivă de condamnare a inculpatului O.S. pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare.

În acest sens, art. 1.3 lit. (c) din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 prevăd în mod expres că nu constituie preluare abuzivă şi deci nu fac obiectul legii următoarele categorii de situaţii:

- confiscarea unor bunuri de către stat ca urmare a aplicării măsurii confiscării dispuse de instanţa judecătorească ca pedeapsă complementară pentru săvârşirea unor infracţiuni economice;

Nu pot fi primite de asemenea nici susţinerile intimatei reclamante, conform cărora apariţia decretelor de amnistiere, ulterior condamnării şi confiscării averii autorului reclamantei - respectiv Legea nr. 25/27.12.1967, Decretul nr. 331/19.09.1977, Decretul nr. 11/26.01.1988 care au dus la ştergerea pedepsei principale, a lăsat nerezolvată problema restituirii averii confiscate, prin hotărârea penală de condamnare a autorului reclamantei, situaţie în care în speţă ar deveni incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în referire la imobilul confiscat.

Amnistia este un act al puterii legiuitoare prin care este înlăturată răspunderea penală pentru infracţiuni săvârşite până la data apariţiei actului de amnistie. Este un act de clemenţă, un fel de uitare aruncată asupra infracţiunilor săvârşite într-un anumit interval de timp.

Amnistia intervenită după condamnarea definitivă a infractorului are ca efect, pe lângă înlăturarea răspunderii penale, şi înlăturarea executării pedepsei pronunţate, precum şi a celorlalte consecinţe ale condamnării.

Amnistia produce efecte asupra pedepsei complementare a confiscării averii numai în măsura în care această pedeapsă nu a fost încă executată (art.119 alin.2 Cod penal în vigoare la data condamnării).

Prin urmare, amnistia nu are ca efect o repunere în situaţia anterioară, nu este socotită restitutio in integrum.

Or, în speţă, la data actului de amnistiere a infracţiunii pentru care fusese condamnat definitiv autorul reclamantei, măsura confiscării totale a averii acestuia fusese executată prin preluarea imobilului în litigiu de către organul de stat competent şi atribuit în administrare unei unităţi specializate în administrarea fondului locativ - I.I.L. Constanţa, situaţie în care măsura amnistiei nu a produs efecte pentru trecut, neputând înlătura măsura complementară a confiscării averii.

Conchizând, Curtea constată că imobilul notificat de reclamantă nu intră sub incidenţa art. 2 din Legea nr. 10/2001, acesta fiind preluat de stat printr-o hotărâre penală de condamnare a autorului reclamantei pentru o infracţiune economică (infracţiunea de delapidare), iar prin Legea nr. 10/2001 legiuitorul nu a urmărit restituirea acestor imobile, înţelegând să repare exclusiv prejudiciile cauzate foştilor proprietari prin „confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist”, ceea ce nu este cazul în speţă. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Ex.: Decizia civilă nr. 664/20.02.2003, publicată în „Legea nr. 10/2001, Jurisprudenţa la zi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia imobilelor preluate abuziv”, Volumul I, pag. 43, Florin Costiniu, Editura Hamangiu, 2006.

C.E.D.O. a subliniat constant în jurisprudenţa sa că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu impune statelor semnatare o obligaţie de restituire a bunurilor preluate în perioada regimului comunist, dar atunci când un stat contactant, după notificarea Convenţiei, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în timpul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generând un drept de proprietate protejat prin art. 1 al Protocolului nr. 1 la CEDO pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile legale de restituire (Cauza Vlase contra României, cererea nr. 7995/2001, hotărârea din 9 decembrie 2008).

Or, în speţă aşa cum am arătat pe baza considerentelor anterioare se reţine că autorul reclamantei nu a intrat sub incidenţa Legii nr. 10/2001, fiind condamnat pentru o infracţiune economică, exceptată de la aplicarea Legii nr. 10/2001, astfel încât se reţine că reclamanta în calitate de succesoare a defunctului S.O. nu are calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii pentru imobilul confiscat prin Hotărârea penală nr. 1600/1958 pronunţată de Tribunalul Popular al Oraşului Constanţa.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă se va admite recursul pârâtului şi se va modifica în tot hotărârea recurată, în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca nefondată.

În baza art. 274 Cod procedură civilă obligă intimatul reclamant la 800 lei cheltuieli de judecată (onorariu avocat, fond şi recurs) către recurentul pârât.

Decizia civilă nr. 448/C/13.06.2012

Dosar nr. 7186/118/2010

Judecător redactor Mihaela Popoacă