Legea nr. 10/2001. Absenta notificarii reglementate de Legea nr. 10/2001.

Legea nr. 10/2001. Absenţa notificării reglementate de Legea nr. 10/2001. Acţiune pentru acordarea de daune echivalente valorii de circulaţie a bunului imobil preluat în temeiul Decretului nr. 223/1974, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi adresată direct instanţei de judecată. Inadmisibilitate.

Concepţia legiuitorului în adoptarea Legii nr. 10/2001 a fost aceea de a institui o procedură prealabilă prin care persoana îndreptăţită să se adreseze direct unităţii deţinătoare, urmând ca decizia sau dispoziţia emisă de aceasta să fie supusă controlului judecătoresc; faza judiciară a acestor proceduri începe în situaţia în care persoana îndreptăţită este nemulţumită de actul prin care se finalizează faza administrativă.

Declanşarea fazei administrative este marcată de formularea unei notificări adresată unităţii deţinătoare, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 279/4.04.2005, conform art. 21 alin. (1) ) devenit art. 22 alin. (1) după republicarea Legii 10/2001).

Conform dispoziţiilor art, 21 alin.(5) din Legea 10/2001 (art. 22 alin. 5 după republicare), „Nerespectarea termenului de 6 luni (1 an – după prelungire) prevăzut pentru trimiterea notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.

Termenul de 6 luni, prelungit - 1 an, constituie un termen de decădere.

Recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei îndreptăţite de a declanşa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare, admisibil pe termen scurt, în considerarea finalităţii reparatorii urmărite, dar intolerabil într-un stat de drept, o perioadă îndelungată sau nelimitată.

Legea nr. 10/2001, art. 22 alin. 1 şi 5, art. 26

Articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Cauza CEDO Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova c. Republicii Cehe

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa sub nr. 13489/118/2010 reclamantul A.F. a solicitat în contradictoriu cu Prefectul Judeţului Constanţa ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună acordarea de măsuri reparatorii în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, constând in compensarea cu un alt bun sau plata de despăgubiri, reprezentând echivalentul valoric al imobilului preluat in mod abuziv de stat, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii s-a arătat că reclamantul a fost nevoit să plece din ţară, însă cu această ocazie, a avut loc şi trecerea imobilului pe care îl deţinea în proprietate, în patrimoniul statului, deşi plătise un avans de 28.966 lei, în anul 1979.

În drept: s-au invocat prevederile Legii nr. 10/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 17768 din 10 octombrie 2011, pronunţată de Judecătoria Constanta, în dosarul civil nr. 13189/212/2010, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanta, cu declinarea competentei de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Constanţa.

În considerentele hotărârii s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 24 alin.8 din Legea nr. 10/2001, competenţa de soluţionare a cauzei revine secţiei civile din cadrul tribunalului din a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare.

În dovedirea cererii s-au depus la dosar: titlu de proprietate nr. 13394 din 8 iulie 1980,contract de construire nr. 18 209 din 20 noiembrie 1970, proces verbal de predare preluare recepţie a locuinţei, acte de stare civilă, contract de împrumut din 20.11.1079.

La termenul de judecată din 15 decembrie 2011 a fost încuviinţată extinderea cadrului procesual pasiv, în sensul introducerii în cauză a pârâtului Primarul municipiului Constanţa.

Prin încheierea de şedinţă din 24 mai 2012, Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Prefectului judeţului Constanţa, motivat de împrejurarea ca acesta nu are calitate de unitate deţinătoare şi implicit de subiect pasiv al dreptului dedus spre soluţionare.

Prin sentinţa civilă nr. 3661 din 28 iunie 2012, Tribunalul Constanţa a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantului.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamantul A.F. a fost proprietarul imobilului situat în Constanţa, Str. B.P.H. nr. 112 A, bun preluat de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în temeiul Decretului nr. 223/1974.

S-a mai reţinut că, deşi reclamantul şi-a întemeiat cererea de acordare a măsurilor reparatorii pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu a făcut dovada că a declanşat procedura reglementată de legea specială prin formularea unei notificări cu privire la acest imobil în termenul reglementat de actul normativ.

S-a mai reţinut că art. 22 din lege prevedea în mod expres că persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acesteia, prelungit ulterior până la 14.02.2002, persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. Atât doctrina, cât şi jurisprudenţa în materia măsurilor reparatorii ale bunurilor preluate abuziv de stat, au statuat că formularea notificării este chiar o condiţie de exercitare a acţiunii pe cale judiciară, iar lipsa acesteia conduce la respingerea cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

În jurisprudenţa C.E.D.O. s-a statuat constant că dreptul la acţiune nu este unul absolut, fiind supus unor limitări şi cum în speţă reclamantul nu a respectat dispoziţiile legale ce vizau tocmai condiţiile de exercitare a dreptului de a fi despăgubit pentru imobilul preluat abuziv, acţiunea acestuia este inadmisibilă.

S-a mai reţinut că reclamantul nu dispune de un „bun” sau de o speranţă legitimă cu privire la imobilul în litigiu pentru a solicita direct instanţei de judecată protejarea acestui drept.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a declarat recurs reclamantul A.F. care a criticat-o pentru nelegalitate sub aspectul aplicării dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Susţine recurentul că Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2001 care reglementează procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada regimului comunist, constituie o lege complementară ce nu poate obstrucţiona accesul la justiţie şi nici nu poate aduce o atingere dreptului de proprietate al reclamantului cu privire la imobilul în litigiu. Chiar dacă legea specială reglementează două etape ale procedurii de restituire, nerespectarea etapei administrative nu poate avea drept consecinţă sancţionarea reclamantului cu decăderea din dreptul de a solicita măsuri reparatorii, această etapă având un caracter facultativ.

Analizând legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa în raport de criticile recurentului, Curtea constată următoarele:

Criticile recurentului reclamant se reţin a fi vădit nefondate, instanţa de fond statuând în mod judicios asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de restituire a imobilului situat în Constanţa, Str. B.P.H. nr. 112 A, în condiţiile în care reclamantul nu a formulat o notificare cu privire la acest imobil, cu respectarea termenelor reglementate de Legea nr. 10/2001, ci a solicitat direct instanţei de judecată restituirea bunului în natură, prin acţiunea promovată la data de 30 martie 2010.

ermenul de 6 luni a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi OUG 145/2001 cu câte 3 luni, astfel încât data finală pentru depunerea notificărilor a fost 14 februarie 2002.

Termenul de 6 luni, prelungit - 1 an, constituie un termen de decădere.

Curtea Constituţională investită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale a reţinut că instituirea unui termen de decădere, nu este de natură a împiedica liberul acces la justiţie, acesta presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie.

S-a considerat că legiuitorul are competenţă exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 125 alin.(3), potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege”. Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene după a căror expirare, valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă (Decizia nr. 21/27.01.2004 şi Decizia nr. 755/31.10.2006 pronunţate de Curtea Constituţională).

În cauză, se reţine că termenul în interiorul căruia trebuia formulată notificarea stabilit iniţial la 6 luni şi prelungit de două ori cu câte 3 luni, s-a împlinit la data de 14 februarie 2002, iar reclamantul nu a adresat unităţii deţinătoare o notificare în interiorul acestui termen.

În cauză se reţine că reclamantul nu a declanşat procedura Legii nr. 10/2001 prin notificarea unităţii deţinătoare în termenul prescris de lege, acesta formulând pentru prima oară o acţiune în justiţie pentru restituirea imobilului în anul 2010.

Nu se poate reţine existenţa unui conflict între legea naţională, respectiv Legea nr. 10/2001, şi dreptul european (art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O. şi art. 6 din Convenţie), şi ca atare, nici încălcarea dispoziţiilor din Constituţia României (art. 11 şi 20) ce reglementează prioritatea dreptului internaţional şi în raport cu dreptul intern.

Art. 6 din C.E.D.O. şi art. 21 din Constituţia României reglementează liberul acces la justiţie, care este un drept fundamental al omului, nu unul absolut însă, ci unul care comportă anumite limite, limite care trebuie să respecte criteriile de legitimare şi de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese, consacrate de Convenţie şi jurisprudenţa Curţii Europene în numeroase cazuri.

Conform jurisprudenţei C.E.D.O., Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenţia.

De asemenea, art. 6 din Convenţie, ca şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială (Cauza Păduraru contra România).

Statul Român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada regimului comunist, iar una dintre condiţiile acordării unor astfel de măsuri a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptăţită a le primi să formuleze notificare în acest scop în termenul de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Recurentul nu a fost în măsură să prezinte motive pentru care apreciază că acest termen nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar instanţa de recurs nu are nici un temei să considere că, sub acest aspect, legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudenţa creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerenţa rezonabilă la care se referă jurisprudenţa anterior citată.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform deciziei nr. XX/19.03.2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Ori, aşa cum s-a arătat, reclamantul putea obţine măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care era posibilă), dacă formula notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar şi preluarea abuzivă de către stat.

În speţă se reţine că reclamantul nu a uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, neînţelegând să formuleze notificare în termenul prevăzut de această lege (6 luni, prelungit ulterior la un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv până la data de 14.02.2002).

A considera că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acţiune în restituire în natură sau prin echivalent este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din C.E.D.O., echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar şi a jurisprudenţei instanţei supreme şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă.

Astfel, într-o cauză intentată împotriva Cehiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acordat prevalenţă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale Codului civil, chiar dacă petiţionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, 15574/04 şi 13803/05 din 3 iunie 2008).

Dezlegarea dată în temeiul art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite exprimă în realitate opinia că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situaţia în care se relevă existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei, ,,recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul I al Convenţiei”.

Din acest punct de vedere, sunt eronate şi lipsite de fundament juridic susţinerile reclamantului conform cărora persoana care invocă deposedarea abuzivă de către stat şi care nu a urmat în termen legal, procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului preluat pe calea acţiunii întemeiată pe dreptul comun chiar după intrarea în vigoare a noii legi, cu condiţia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, nefiind permisă încălcarea prin simpla voinţă a petiţionarului a principiilor de drept enunţate.

Astfel fiind, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14.02.2001 şi fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.

Noţiunea de „bun” nu are accepţiunea înţeleasă de reclamant, anume obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantului anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate etc. În acest sens, C.E.D.O. a reţinut în Cauza pilot Atanasiu ş.a. contra României, Hotărârea din 12 octombrie 2010 „existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nicio îndoială, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres restituirea bunului” (paragraful 140). În consecinţă, Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, „se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi” (paragraful 142).

În egală măsură, reclamantul nu avea „o speranţă legitimă” în legătură cu recunoaşterea dreptului său, câtă vreme decizia nr. 33/2008 pronunţată în Secţiile Unite tranşează situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, premisele unei jurisprudenţe unitare în acest sens. C.E.D.O. a remarcat, totodată, anterior dezlegării date prin decizia menţionată, că instanţa supremă are o soluţie jurisprudenţială unitară şi constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acţiunii în restituirea imobilelor formulate ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru contra României, 2005).

Tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în egală măsură, că simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective” (cauza Păduraru contra României, 2005, Cauzele Constandache, Lungoci sau Palmaru contra României).

Pentru considerentele expuse se va respinge recursul reclamantului ca nefondat.

În baza art. 274 Cod procedură civilă obligă recurentul reclamant la 372 lei cheltuieli de judecată către intimatul Primarul Municipiului Constanţa.

Decizia civilă nr. 673/C/10.10.2012

Dosar nr. 13189/212/2010

Judecător redactor Mihaela Popoacă