Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr.
272/2004 minorul care a fost separat de unul dintre părinţi printr-o măsură dispusă
în condiţiile legii, deci şi în cazul pronunţării divorţului acestora, are
dreptul de a menţine legături personale şi contacte directe cu acesta, cu
excepţia situaţiei în care această măsură contravine interesului superior al
minorului.
Limitarea dreptului
părintelui căruia nu i-a fost încredinţat minorul, spre creştere şi educare, de
a avea relaţii personale cu acesta se poate realiza numai în condiţiile art. 16
alin. 1 din Legea nr. 272/2004, în cazul în care există motive temeinice de
natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială
a copilului, cu respectarea art. 34 alin. 2 din lege.
Art.
16 din Legea nr. 272/2004
Art.
401 din Noul Cod civil
Art.
10 pct. 2 din Convenţia cu privire la drepturile copilului,
ratificată
de România prin Legea nr. 470/2001
Prin acţiunea înregistrată pe rolul
Judecătoriei Tulcea sub nr. 9527/327/2010 reclamantul V.C. a chemat în judecată
pe pârâta G.S.A.M. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să
i se permită să aibă legături personale cu minora V.N., născută la 20.07.1995,
fiica părţilor.
În motivarea acţiunii, reclamantul a
arătat că în urma divorţului pronunţat la data de 21.01.2010 minora a fost
încredinţată mamei. A mai învederat că minora a fost înfiată de către el şi
pârâtă, în timpul căsătoriei, şi că trăieşte pe picioarele ei mai mult datorită
lui, decât pârâtei ori bunicii materne. De asemenea, cu trei luni anterior
formulării cererii de chemare in judecată, pârâta s-a mutat împreuna cu minora
şi cu mama ei în alt judeţ, încercând să îi facă rău reclamantului, prin
interzicerea legăturilor acestuia cu minora.
Parata G.S.A.M., legal citată, a formulat cerere
reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantului „la sancţiune în
exercitarea drepturilor părinteşti asupra minorei” şi interzicerea oricărui
contact telefonic, prin corespondenţă sau în orice fel cu minora. Aceasta a
arătat că datorită comportamentului violent al reclamantului, a fost pronunţată
desfacerea căsătoriei dintre ea si acesta, comportament care a continuat şi
ulterior divorţului, prin atitudini ameninţătoare, calomnii şi injurii. Stresul
determinat de reclamant a condus la o permanentă stare de agitaţie a minorei,
precum şi la scăderea notelor obţinute la şcoală. Unica soluţie pentru a
înlătura pericolul iminent ce îl prezenta reclamantul a fost mutarea in alt
oraş. De asemenea, pârâta a mai arătat că acesta nu a plătit pensia de
întreţinere stabilită prin hotărârea judecătorească de divorţ.
Prin sentinţa civilă nr. 2399/06.07.2011 a Judecătoriei
Tulcea, au fost respinse ca nefondate atât cerea principală, cât şi cererea
reconvenţională.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut
că prin sentinţa civilă nr. 197/21.10.2010 a Judecătoriei Tulcea, a fost
desfăcută căsătoria încheiată între reclamantul V.C.I. şi pârâta G.S.A.M. Tot
prin acestă hotărâre, s-a dispus încredinţarea minorei V.N. spre creştere şi
educare mamei, la acest moment minora locuind împreuna cu parata în judeţul
Arges.
A arătat
judecătorul primei instanţe că potrivit art. 43 (3) Codul Familiei “părintele divorţat, căruia nu i s-a
încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta,
precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui
profesională”. O dispoziţie legală asemănătoare se regăseşte şi în
cuprinsul Legii nr. 272/2004 privind protecţia copilului, unde la art. 14(1) se
arată că „copilul are dreptul de a
menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu
alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament”.
Totuşi, a mai reţinut
prima instanţă, aceste drepturi nu au caracter absolut, fiind susceptibile de
limitări în anumite situaţii. Astfel, atunci când instanţa de judecată
apreciază că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică,
psihică, intelectuală sau morală a copilului, poate pronunţa o hotărâre care să
împiedice orice persoana care doreşte să menţină relaţii personale cu minorul
în vreuna din formele prevăzute la art. 15 din lege.
Raportat la aceste
prevederi legale, instanţa de fond a constatat că, din probele administrate în
cauza, rezultă în mod indubitabil că între reclamant şi fiica sa, minora V.N.,
exista o stare conflictuală profundă, generată de comportamentul reclamantului
faţă de mama sa în timpul căsătoriei. Astfel, la momentul audierii în camera de
consiliu, minora a arătat că în perioada când părinţii erau împreună, tatăl său
le ameninţa cu moartea, fiind nevoite să se mute la bunica maternă, astfel că
îi este frică de tatăl ei şi „nu mai vrea să mai audă de el”. De asemenea,
aceleaşi aspecte au rezultat şi în urma evaluării psihologie efectuate de
Direcţia Generală de Asistenţa Socială şi Protecţia Copilului, specialistul
desemnat arătând că „nu poate face
predicţii pe termen lung în ceea ce priveşte întâlnirea N. cu tatăl său, astfel
încât această întâlnire i-ar provoca probabil traume psihologice marcante”,
că aceasta are amintiri neplăcute ale relaţiei cu tatăl sau.
A mai învederat instanţa de fond că nu trebuie
trecute cu vederea afecţiunile de care suferă reclamantul, afecţiuni care au
jucat un rol deosebit de important în înrăutăţirea relaţiilor dintre reclamant
şi fiica acestuia. Aceste afecţiuni au drept rezultat (conform evaluării
psihologice) o tulburare cognitivă uşoară, o lentoare psihică în gândire şi
limbaj, capacitate scăzută de concentrare, afectarea memoriei de scurtă durată,
apariţia unor elemente de dezorientare şi confuzie, activitate motorie scăzută,
însă, cel mai important, au constituit cauza preponderentă a conflictelor
dintre reclamant, pe de o parte, şi minoră şi pârâtă, pe de altă parte.
Pentru aceste motive, apreciind că un program de
legături personale între reclamant şi fiica sa (sub forma contactului direct)
ar avea consecinţe negative asupra minorei, instanţa a respins ca nefondată
acţiunea principală
formulată de către reclamantul V.C.I.
În ceea ce priveşte cererea
reconventională, prima instanţă a apreciat că şi aceasta se impune a fi
respinsă, deoarece legăturile personale dintre părinte şi copilul său nu se
exercită doar sub forma găzduirii ori vizitării acestuia din urmă, ci şi sub
forma purtării de corespondenţă ori a unei alte forme de comunicare. Această
formă a legăturilor personale trebuie menţinută ca o portiţă prin intermediul
careia reclamantul să poată face dovada că şi-a corectat comportamentul şi că
doreşte cu adevărat să îşi exercite drepturile într-un cadru civilizat şi normal.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel
reclamantul-pârât V.C.I., considerând-o nelegală şi netemeinică.
În motivarea apelului, apelantul a arătat că este
inuman ca un părinte să fie privat de a-şi vedea copilul, prin stabilirea unui
program de vizită, mai ales ţinând cont de starea sa de sănătate, stare
agravată la aflarea sentinţei primei instanţe. A mai arătat apelantul că
probele administrate au fost „fabricate” de către pârâta-reclamantă şi de către
mama acesteia. De asemenea, apelantul a mai precizat că de când pârâta şi
copilul au părăsit localitatea, nu a mai putut lua legătura cu minora, pârâta
nepermiţându-i acest lucru, iar minora este influenţată negativ de către pârâtă
în privinţa relaţiei cu reclamantul.
Prin decizia civilă nr. 118 din 27
octombrie 2011 Tribunalul Tulcea a respins apelul reclamantului ca nefondat.
Pentru a pronunţa această soluţie
Tribunalul Tulcea a reţinut în esenţă că la stabilirea unei măsuri privitoare
la relaţiile dintre părinţi şi copii trebuie avut în vedere cu prioritate
interesul minorului, şi nu interesele părinţilor, iar în cauză, în raport de
starea de sănătate a minorei, nu este în interesul său să existe legături
personale între tată şi fiică.
A mai reţinut instanţa de apel că
apelantul reclamant la rândul său are anumite probleme de sănătate situaţie în
care nu este oportună o legătură între apelant şi minoră, aceasta din urmă
exprimându-şi dorinţa cu ocazia audierii de către instanţă, de a nu i se
permite tatălui său să o viziteze.
Împotriva acestei decizii, în termen
legal a declarat recurs reclamantul care a criticat-o pentru nelegalitate
conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă. Recurentul a susţinut că instanţa
nu a avut în vedere la momentul soluţionării apelului, interesul minorei de a
relua legătura cu tatăl ei, dar şi eforturile acestuia din urmă de a urma un
tratament pentru ameliorarea sechelelor rămase în urma practicării boxului.
Recurentul a susţinut că tratamentul
urmat de el a avut consecinţe pozitive asupra comportamentului său, iar în
prezent menţinerea unei legături cu minora ar fi benefică pentru ambele părţi.
Se arată că în prezent conştientizează efectele negative pe care conduita sa
le-a avut asupra dezvoltării psihice a fiicei sale, şi modalitatea în care a
fost afectată legătura dintre tată şi fiică, dar în prezent ar fi benefic
pentru el, cât şi pentru fiica sa, să se reia legătura, chiar dacă vizita se va
realiza la domiciliul fostei sale soţii.
Prin întâmpinare, intimata G.S.A.M. a
solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimata a arătat că fiica sa V.N., în
vârstă de 16 ani, nu doreşte să aibă legături cu recurentul datorită conduitei
violente pe care tatăl a avut-o în trecut atât cu privire la minoră, cât şi
faţă de intimata pârâtă, existând temerea că aceste întâlniri să fie de natură
să pericliteze dezvoltarea fizică şi intelectuală a copilului.
Analizând legalitatea hotărârii
Tribunalului Tulcea în raport de criticile recurentului reclamant, Curtea
constată următoarele:
Părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul
păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea
la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională (art. 401 din
Noul Cod civil şi art. 10 pct. 2 din Convenţia cu privire la drepturile
copilului, ratificată de România prin Legea nr. 470/2001).
Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 272/2004,
minorul care a fost separat de unul dintre părinţi printr-o măsură dispusă în
condiţiile legii, deci şi în cazul pronunţării divorţului acestora, are dreptul
de a menţine legături personale şi contacte directe cu acesta, cu excepţia
situaţiei în care această măsură contravine interesului superior al minorului.
Limitarea dreptului părintelui căruia
nu i-a fost încredinţat minorul, spre creştere şi educare, de a avea relaţii
personale cu acesta se poate realiza numai în condiţiile art. 16 alin. 1 din
Legea nr. 272/2004, în cazul în care există motive temeinice de natură a
periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a
copilului, cu respectarea art. 34 alin. 2 din lege.
În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a reţinut în mod constant că părintele are dreptul de a
beneficia de măsuri adecvate din partea statului pentru a fi alături de copilul
său, iar autorităţile naţionale au obligaţia să dispună aceste măsuri. Cu toate
acestea, obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu
este absolută deoarece este posibil ca reluarea convieţuirii cu minorii care au
locuit un timp cu celălalt părinte să nu se realizeze atât de uşor, să nu se
poată face imediat şi să necesite unele măsuri pregătitoare. De asemenea, Curtea
a subliniat că instanţele judecătoreşti trebuie să ţină seama de interesele şi
de drepturile acelor persoane şi, în special, de interesul superior al
copilului şi de drepturile sale stipulate în art. 8 din Convenţie (Cauza
Ignaccolo-Zenide contra României, Hotărârea nr. 1/2000, Cauza Laforgue contra
României, Hotărârea din 13 iulie 2006).
Potrivit dispoziţiilor legale mai sus
invocate, copilul are dreptul să-şi cunoască rudele şi să întreţină relaţii
personale cu acestea, iar aceste relaţii nu pot fi împiedicate decât în
cazurile în care există motive temeinice de natură să primejduiască dezvoltarea
sa fizică, psihică, intelectuală sau morală.
Conform art. 15 din lege, relaţiile
personale se pot realiza prin întâlniri ale copilului cu părintele, vizitarea
copilului la domiciliul său, găzduirea copilului pe o perioadă determinată de
către părinte, şi altele.
Aşadar, acest drept este recunoscut de
lege atât părintelui, cât şi copilului, pentru a da conţinut vieţii de familie,
drept recunoscut, de asemenea, copilului prin art. 8 din Legea nr. 272/2004 şi
art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, dar şi pentru a da conţinut dreptului copilului la identitate.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, părintele
căruia îi este încredinţat minorul nu este îndreptăţit să refuze relaţia dintre
minor şi celălalt părinte întrucât asemenea legături sunt absolut fireşti şi
lipsa lor determină un dezechilibru emoţional al copilului.
Situaţia conflictuală dintre părinţi nu
trebuie să se repercuteze negativ asupra relaţiilor recurentului cu minora,
impunându-se asigurarea unui raport de proporţionalitate între limitările
dreptului tatălui de a avea legături cu minora şi scopul urmărit – respectarea
interesului superior al copilului.
Pentru asigurarea în timp a unei
relaţii solide, bazată pe afecţiune şi înţelegere între recurent şi minoră, se
impune ca exercitarea acestui drept să
se realizeze cu o anumită ritmicitate, dar ţinând seama şi de situaţia
specială a tuturor persoanelor implicate, şi în special de temerea pe care
recurentul o provoacă minorei, întâlnirea între tată şi fiică impunându-se a se
realiza pe o durată scurtă de timp, la domiciliul mamei minorei şi în prezenţa
unui psiholog care să asigure consultanţă ambelor părţi şi care să observe
evoluţia şi comportamentul minorei.
Această modalitate de realizare a
legăturilor personale dintre recurent şi minor, ce implică atât limite de timp
cât şi o supraveghere din partea unui specialist –psiholog este impusă de natura
relaţiilor existente între tată şi fiica sa în prezent, cât şi de împrejurarea
că minora refuză o asemenea întâlnire, manifestând temere faţă de tatăl său.
În speţă se constată că relaţiile
dintre recurentul reclamant şi fiica sa au fost grav afectate datorită
comportamentului tatălui reclamant care în perioada căsătoriei a manifestat
violenţă verbală atât faţă de minoră, cât şi faţă de mama sa, acest
comportament afectând încrederea copilului în părinţii săi.
După divorţ, recurentul reclamant a
urmat un tratament de specialitate, iar din adeverinţa medicală nr.
3073/17.03.2011 rezultă că în prezent acesta nu constituie un factor de pericol
în relaţia cu copilul său.
Din fişa de evaluare psihologică a
recurentului realizată la data de 3 mai 2011 de Direcţia Generală de Asistenţă
Socială şi Protecţia Copilului – Consiliul Judeţean Tulcea, rezultă că
recurentul reclamant în cursul evaluării a fost cooperant şi neagresiv, urmează
un tratament de profil şi reuşeşte să îşi controleze emoţiile, deşi prezintă o
tulburare congnitivă uşoară, o lentoare psihică în gândire şi limbaj. S-a mai
reţinut că reclamantul este conştient că datorită comportamentului său violent
faţă de fosta sa soţie a îndepărtat-o pe fiica lui şi i-a pierdut încrederea,
dar regretă această conduită şi îşi doreşte o viaţă normală, care implică o
legătură firească cu fiica sa. S-a recomandat reclamantului să continue
tratamentul medical şi s-a apreciat că reluarea relaţiilor dintre tată şi fiica
sa va fi posibilă doar dacă atât tatăl cât şi fiica vor fi consiliaţi în acest
scop.
De asemenea din raportul de evaluare
psihologică a minorei V.N., născută la 20 iulie 1995, realizat la data de 3
iunie 2011 rezultă că minora are amintiri neplăcute referitoare la relaţiile ei
cu tatăl, dar aceasta urmează un program de consiliere psihologică pentru
acomodare cu noul habitat, crearea de relaţii de prietenie, modalităţi de
rezolvare a problemelor legate de relaţiile familiale şi la relaţia tată-fiică.
În raport de toate aceste elemente,
care au conturat atât legătura precară dintre tată şi fiică, cât şi eforturile
făcute de reclamant pentru recâştigarea încrederii fiicei sale şi stabilirea
unei relaţii de afecţiune normală, specifică raporturilor dintre părinte şi
copilul său minor, instanţa apreciază că este esenţial, pentru dezvoltarea
psihică şi intelectuală a minorei ca aceasta să reia în mod treptat legăturile
cu tatăl său. Această reconciliere cu recurentul reclamant este de natură să
aibă efecte benefice pentru ambele părţi şi să redea minorei încrederea în ea,
dar şi în familia ei, fiind esenţial ca tatăl să nu fie perceput de minoră ca
un posibil factor de perturbare a vieţii sale, respectiv ca un pericol iminent.
Un rol esenţial în crearea unui climat de încredere şi chiar de afecţiune
revine mamei minorei care nu trebuie să se opună acestor relaţii şi nici să
contribuie la sporirea temerilor minorei faţă de legătura cu tatăl său.
Dat fiind faptul că ambele părţi, atât
recurentul cât şi minora beneficiază de consiliere psihologică, se impune ca şi vizitele pe care recurentul le va
face fiicei sale, să se desfăşoare în prezenţa unui psiholog, costurile
serviciilor acestuia urmând să fie suportate de către recurentul reclamant –
întâlnirea dintre tată şi fiica urmând să se realizeze la domiciliul mamei,
lunar, sâmbăta între orele - 1400-1600.
Acest program de vizită limitat atât
sub aspectul duratei, cât şi sub aspectul cadrului în care se desfăşoară este
determinat de specificul relaţiei existente între recurent şi minora V.N.,
fiind esenţial ca minora să se simtă în siguranţă, în mediul său familial la
momentul reluării acestor întâlniri cu tatăl său.
Pentru considerentele expuse, în baza
art. 312 Cod procedură civilă se va admite recursul reclamantului şi se vor
modifica decizia şi sentinţa recurate, în sensul stabilirii unui program de
vizită a minorei V.N., lunar, la domiciliul mamei sale, sâmbăta între orele 1400-1600
şi numai în prezenţa unui psiholog – ale cărui servicii vor fi asigurate
pe cheltuiala recurentului reclamant.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Decizia
civilă nr. 2/FM/11.01.2012
Dosar
nr. 9527/327/2010
Judecător redactor Mihaela Popoacă
