|
Insolvenţă. Cerere admitere
creanţă. Contract de leasing. Clauze îndoielnice. Interpretare.Drept comercial. Insolvenţă.
Art.138 din Legea 85/2006;
Art. 15 din O.G. nr. 15/1997; Art. 977-984; art. 1066; art. 1068; art. 1169 şi
1084 şi urm. Cod Civil
Clauza penală trebuie să fie
redactată în contract astfel ca aceasta să stabilească, fără echivoc, cuantumul
convenit al despăgubirilor în cazul neexecutării culpabile a contractului de
către una din părţi. Când o astfel de clauză este îndoielnică şi criteriile de
interpretare nu relevă voinţa părţilor, aceasta se interpretează în favoare
părţii care se obligă.
Curtea de Apel Bacău – Secţia
a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal Decizia civilă nr. 1382
din 12 iulie 2012
Prin sentinţă civilă nr.
131/F15.02.2012 s-au anulat contestaţiile formulate de debitorul
S.C. A.A. S.R.L. împotriva
creanţelor creditorilor S.C. P. România S.R.L. şi S.C. M. S.A. trecute în
tabelul preliminar de creanţe, ca netimbrate, au fost admise contestaţiile
formulate de debitor împotriva creanţelor din tabelul preliminar de creanţe ale
creditorilor S.C. Ţ.L. IFN
S.A. Bucureşti şi BT L.T. IFN
S.A. Cluj.
A stabilit că S.C. Ţ.L.IFN
S.A. Bucureşti are o creanţă în valoare de 3.528,55 lei şi nu de 34.303,75 lei,
reprezentând contravaloare facturi neachitate, iar creanţa creditorului BT
L.T. IFN S.A. Cluj este în
valoare de 51.011,03 lei şi nu de 86.509 lei. A dispus lichidatorului
judiciar să modifice tabelul
definitiv de creanţe conform hotărârii.
Pentru a pronunţa această
hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:
Debitorul a refuzat să
plătească taxa de timbru şi timbrul judiciar, aferente contestaţiilor
îndreptate împotriva creanţelor invocate de creditorii S.C. M. S.A. şi S.C. P.
România S.R.L, instanţa aplicând în cauză dispoziţiile art. 20 alin. 3 din
Legea nr. 146/1997, a anulat contestaţiile referitoare la aceşti doi creditori.
Cu privire la contestaţiilor
îndreptate împotriva creditorilor S.C. Ţ.L. I.F.N. SA. Bucureşti şi S.C. BT L.
T. I.F.N. S.A., din raportul de expertiză contabilă şi completările la acest
raport întocmite de expertul contabil B.P. (fila 4-5-16 şi 43 vol. 2) rezultă că
debitorul datorează creditorului S.C. BT L. T. I.F.N. S.A. suma de 86.509,09
lei, din care 14.878,82 lei, reprezintă facturi neachitate, 13.675,39 lei,
penalităţi conform contractului, 35.498,06 lei, daune interese conform art.
13.3 din contractul de leasing nr. 11136 BT/2008 şi 11137/BT/2008, 10.467,11
lei reprezintă rate dobânzi şi asigurări pentru luna iunie 2009, 11.869,71 lei
penalităţi pentru debitul din luna iunie 2009 calculate până la deschiderea
procedurii insolvenţei şi 120 lei taxă de timbru.
Debitorul datorează
creditorului S.C. Ţ. L. I.F.N. S.A., suma de 34.303,75 lei, din care suma de
3.528,55 lei, reprezintă facturi neachitate, iar suma de 30.775,2 lei,
reprezintă daune interese conform art. 15.7 din contractul de leasing.
Raportul de expertiză analizat
în cele ce preced, dispoziţiile art. 1066 şi 1068 Cod civil şi decizia nr.
998/2011, pronunţată de Curtea de Apel Bacău într-un caz asemănător, a format
convingerea instanţei că contestaţiile analizate sunt fondate pentru
următoarele considerente:
Conform art. 1066 Cod civil în
vigoare la data sesizării instanţei cu contestaţiile înregistrate la data de
19.02.2010 şi 23.04.2010, „Clauza penală este aceea prin care o persoană, spre
a da asigurare pentru exonerarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz
de neexecutare din parte-i”.
Potrivit art. 1068 Cod civil,
creditorul poate cere de la debitorul care nu şi-a executat obligaţia la timp,
îndeplinirea clauzei penale sau acea a obligaţiei principale.
Creditorul nu poate cere
conform art. 1069 Cod civil şi penalitatea şi obiectul obligaţiei principale.
În cazul în speţă contractul
de leasing nr. 11136 BT şi 11137 BT din 07.02.2008 prin care debitorul a
achiziţionat prin creditorul S.C. BT L. T. S.A Cluj două autoturisme KIA CEED,
în valoare de 30.849 lei, precum şi contractul de leasing nr. 31573/01.08.2008,
prin care acelaşi debitor a achiziţionat prin creditorul S.C. Ţ. L. I.F.N. SA
Bucureşti un autoturism KIA CEED, în valoare de 18.390,46 lei, au fost
reziliate de creditori la cererea debitorului, bunurile achiziţionate astfel,
au fost preluate de creditori.
Raportând faptele comerciale
existente între părţi la dispoziţiile legale indicate în cele ce preced,
instanţa a apreciat că creditorii sunt îndreptăţiţi să pretindă cu titlu de creanţe
sumele de bani ce reprezintă ratele neachitate până în momentul rezilierii
contractului, precum şi cele ce reprezintă penalităţi de întârziere stabilite
de expert conform clauzelor contractuale.
Sumele de bani reprezentând
daune interese nu li se cuvin întrucât, pe de o parte, potrivit art. 1069 Cod
civil, creditorii nu pot cere penalităţi pentru neexecutarea obligaţiei
principale şi executarea obiectului obligaţiei principale, iar pe de altă
parte, a obliga pe debitor să plătească creditorilor şi sumele de bani
reprezentând daune interese în condiţiile în care bunurile au reintrat în
posesia creditorilor ar însemna o îmbogăţire fără justa cauză a creditorilor.
Împotriva acestei hotărâri au
declarat recurs creditorii S.C. Ţ. L. IFN S.A. Bucureşti, şi S.C. BT L. T.
I.F.N. S.A. Cluj.
I. Recurenta S.C. Ţ. L. IFN
S.A. arată că în conformitate cu dispoziţiile art. 15.7 din Contractul de
leasing, la data rezilierii debitoarea avea obligaţia să achite integral
contravaloarea ratelor de leasing datorate până la finalul acestuia, obligaţie
ce avea scopul de a-l despăgubi pe locator pentru prejudiciul cauzat ca urmare
a rezilierii contractului, indiferent de restituirea bunului, că data
obligaţiei de plată a ratelor în caz de reziliere nu este stabilită în funcţie
de data emiterii facturilor ci de data rezilierii.
Susţine recurenta că refuzul
înscrierii creanţei de 30.775,20 lei este nelegală şi abuzivă, faţă de voinţa
părţilor exprimată în art. 15.7 raportat la art. 22 din contract, că instanţa,
având în vedere dispoziţiile art. 1066 Cod Civil nu putea reduce sau mări
cuantumul daunelor, utilizatorul fiind obligat la plata integrală a ratelor de
leasing, penalităţilor aferente şi după caz daune interese, că în acest sens
sunt şi dispoziţiile tezei 2 din art. 15.7 din contract referitoare la biletele
la ordin care urmau să fie utilizate pentru acoperirea prejudiciului suferit.
Arată creditoarea că sumele
aferente ratelor de leasing rămase neachitate au devenit integral scadente în
urma rezilierii contractului, şi concluzionează că este certă, lichidă şi
exigibilă şi creanţa de 30.775,20 lei.
II. Recurenta S.C. BT L. T.
I.F.N. S.A. arată că prima instanţă în mod greşit a înlăturat
o parte a sumelor pretinse în
temeiul celor două contracte de leasing. Susţine că utilizatorul nu şi-a
respectat obligaţia de plată a ratelor de leasing, ceea ce a impus rezilierea
contractelor. Că daunele interese în cuantum de 35.498,066 lei sunt datorate ca
urmare a neexecutării contractului, în temeiul art. 1066 Cod Civil, clauza penală
fiind inserată în art. 13.3 din ambele contracte şi este opozabilă debitorului
în condiţiile art. 969 Cod Civil.
Susţine recurenta că în
executarea celor două contracte au rămas de achitat restul de rate de la 17-48
în cuantum total de 8.264,60 Euro cu T.V.A. inclus însă a solicitat doar
3.454,85 Euro şi T.V.A., că prin neexecutarea contractului i-a fost cauzat un
prejudiciu important.
Recurenta arată că raţiunea
stabilirii clauzei penale este dată de faptul că finanţatorul finanţează bunul
iar pentru aceasta a accesat la rândul ei credite care trebuie restituite
conform unui grafic de plăţi pe măsura încasării ratelor de la utilizator şi
rezilierea contractelor de leasing face ca ratele la credit să nu mai poată fi
plătite.
Solicită recurenta să se constate
că dispoziţiile art. 1069 Cod Civil nu sunt incidente în cauză, iar suma
solicitată este datorată în temeiul art. 13.3 din Contract şi art. 969, 1066,
1073 şi 1087 Cod Civil, că sunt titluri executorii contractele de leasing, iar
acestea au fost încuviinţate de instanţa de executare pentru executarea silită
a debitorului.
Prin decizia 1382/2012
instanţa de recurs a respins recursurile, hotărârea primei instanţe fiind
legală însă pentru următoarele considerente:
I. Referitor la recursul
creditoarei S.C. Ţ. L. IFN S.A.:
Între debitoare şi recurentă
s-a încheiat contractul de leasing nr. 31573/01.08.2008 potrivit căruia
debitorului i-a fost dat în leasing un autoturism KIA CEE'D, acesta datorând
redevenţa în 63 de rate.
Recurenta a solicitat
înscrierea pe tabelul preliminar cu creanţa de 34.303,75 lei reprezentând
3.528,55 lei rate neachitate şi suma de 30.775,20 lei daune interese conform
art.
15.7 teza a II a din Contract.
Potrivit art. 15.7 teza I şi
II din Contractul de leasing, restituirea obiectului leasingului către locator
în oricare din condiţiile stipulate mai sus, nu îl scuteşte pe utilizator de
plata integrală a ratelor de leasing, a penalităţilor aferente şi, după caz, a
daunelor interese. De la data rezilierii, toate biletele la ordin emise de
utilizator în favoarea locatorului pentru garantarea plăţilor din contract
devin scadente.
După cum rezultă din clauza
convenită de părţi acestea utilizează trei categorii de obligaţii, respectiv
rate leasing, penalităţi şi daune interese. Aşadar, părţile au făcut deosebirea
dintre ratele de leasing, penalităţilor aferente şi daunele interese din moment
ce sunt enumerate distinct.
Instanţa constată că
dispoziţiile art. 15.7 din contract sunt echivoce şi în timp ce recurenta
pretinde că acestea ar fi o clauză penală, debitorul contestă interpretarea
acesteia, ceea ce impunea interpretarea contractului de către
judecătorul-sindic.
Potrivit art. 15.2 din
contract, în caz de reziliere, partea în culpă datorează şi daune pentru
acoperirea integrală a prejudiciului cauzat. Pe de altă parte, potrivit art.
1066 Cod Civil, clauza penală este aceea prin care o persoană se obligă a da un
lucru în caz de neexecutare, printr-o astfel de clauză părţile contractante
stabilesc convenţional întinderea prejudiciului în caz de neexecutare.
Deşi în art. 15.7 părţile
stabilesc că datorează daune-interese întinderea acestora nu este determinată
de părţi şi nici nu stabilesc criterii de determinare. Aşadar, cu privire la
daunele-interese menţionate în art. 15.7 din contract, în lipsa unei
determinări a cuantumului acestora de către părţi, revine recurentei să
dovedească întinderea lor, potrivit dispoziţiilor art.1169 şi 1084 şi urm. Cod
Civil. În prezenta cauză, deşi recurenta a pretins suma de 30.775,20 lei nu a
făcut dovada sumei pretinse.
Susţinerea recurentei că
daunele pretinse reprezintă restul ratelor din contractul de leasing rămase
neachitate după data rezilierii contractului din culpa utilizatorului, nu are
temei contractual.
Aşa cum s-a arătat, în art.
15.7 din contract părţile au convenit plata integrală a ratelor de leasing.
Părţile nu au precizat expres că această plată integrală ar reprezenta ratele
de leasing ce ar deveni scadente dacă contractul nu ar fi fost reziliat aşa cum
pretinde recurenta că s-ar interpreta această clauză.
Ca urmare a echivocului
clauzei instanţa, având în vedere că interpretarea sistematică prevăzută de
art. 982 Cod Civil în raport de clauza cuprinsă în art. 15.2 din contract nu
relevă intenţia comună a părţilor, găseşte ca fiind incidente dispoziţiile art.
984 Cod Civil potrivit cărora, când este îndoială convenţia se interpretează în
favoarea celui care se obligă. Aşa fiind instanţa, referitor la restituirea
integrală a ratelor de leasing, va avea în vedere şi dispoziţiile
O.G. nr. 51/1997 în forma în
vigoare la data încheierii contractului care este guvernat de această lege.
Astfel, potrivit art. 15 din
O.G. nr. 15/1997 dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care
locatorul/utilizatorul nu execută obligaţia de plată integrală a ratei de
leasing, locatorul/finanţatorul are dreptul de a rezilia contractul iar
locatarul este obligat să restituie bunul şi să plătească toate sumele
datorate, până în momentul restituirii.
Aşadar, plata integrală a
ratelor de leasing convenite de părţi prin art. 15.7 din contract se referă la
ratele de leasing datorate de utilizator până în momentul restituirii bunului
ca urmare a rezilierii contractului.
Că aceasta este interpretarea
rezultă şi din faptul că obligaţia de plată integrală a ratelor de leasing este
convenită de părţi împreună cu „penalităţile aferente” or, penalităţile
aferente sunt stabilite doar pentru acele rate de leasing ce nu au fost
achitate de utilizator până la predarea bunului, ratele ulterioare, dacă ar
reprezenta daune-interese nu pot conţine penalităţi aferente.
Mai mult, potrivit tezei a III
a din art. 15.7 din Contract, penalităţile de 0,1% din valoarea înscrisă la
art. 3.2 din contract pe zi de întârziere sunt datorate pentru perioada
cuprinsă între momentul în care utilizatorul trebuia să returneze bunul conform
contractului şi data predării efective, ceea ce reprezintă un argument în plus
pentru interpretarea instanţei de recurs privind plata integrală a ratelor de
leasing convenită de părţi prin contract.
În consecinţă, fără a nega
dreptul părţilor din contractul de leasing de a determina convenţional
prejudiciul ca urmare a neexecutării contractului de către una din părţi,
clauza convenită prin art. 15.7 din Contractul părţilor nu este o clauză
penală, recurenta pentru acoperirea integrală a prejudiciului trebuia să facă
dovada acestuia, dovadă care însă nu a fost făcută.
Susţinerea recurentei
referitoare la caracterul de titlu executoriu al contractului de leasing este
corectă, însă în lipsa unei determinări convenţionale a întinderii
prejudiciului în caz de neexecutare, partea ce-l pretinde trebuie să-l şi
dovedească.
II. Referitor la recursul
creditoarei S.C. BT L. T. IFN S.A.:
Recurenta a încheiat două
contracte de leasing cu debitoarea, nr. 11136/BT/2008 şi 11137/BT/2008 potrivit
cărora se acordă utilizatorului folosinţa a doua autovehicule, acesta din urmă
obligându-se să achite rata de leasing convenită.
Durata contractului a fost
convenită de părţi la 48 de luni însă, din culpa utilizatorului acestea au fost
reziliate de finanţator la 23.06.2009.
Ambele contracte conţin clauze
identice privind drepturile şi obligaţiile părţilor în cazul rezilierii
contractelor.
Recurenta a solicitat să fie
înscrisă pe tabelul de creanţe cu suma de 86.509,09 lei, judecătorul-sindic
reţinând înscrierea pe tabel cu o creanţă de 51.011,03 lei, fiind înlăturată
creanţa solicitată de recurentă în condiţiile art. 13.3 din contractele de
leasing, în cuantum de 35.498,06 lei.
Potrivit art. 13.3 din
Contract, dacă acesta încetează din culpa utilizatorului acesta trebuie să
plătească suma de recuperat plus costurile asociate, plus daune-interese (acolo
unde finanţatorul consideră că este cazul).
În cuprinsul aceluiaşi articol
părţile definesc termenii folosiţi în paragraful 1.
Astfel, prin suma de recuperat
se înţelege orice factură neîncasată la data rezilierii la care se adaugă
penalităţile de întârziere şi dobânzi cumulate, prin costuri asociate se
înţelege costuri de reposesie şi alte sume ce ar fi datorate de finanţator
terţilor şi cheltuielile suplimentare (în legătură cu reposesia), iar prin
daune interese se înţelege valoarea rămasă a bunului, cu privire la aceasta din
urmă părţile menţionând că este clauză penală, aceasta din urmă fiind invocată
ca temei pentru suma pretinsă şi înlăturată de judecătorul sindic.
Suma pretinsă de recurentă de
35.498,06 lei reprezintă o parte, stabilită arbitrar de creditor, din cuantumul
ratelor de leasing rămase până la împlinirea duratei contractate de părţi după
data rezilierii contractului, aşa cum detaliază şi prin motivele de recurs.
Sub un prim aspect, susţinerea
recurentei nu are la bază convenţia părţilor. Astfel, art.
13.3 paragraful 4 din
contractele invocate definesc daunele interese ca fiind valoarea rămasă a
bunului.
Faţă de susţinerea recurentei
potrivit căreia daunele interese sunt restul ratelor de după data rezilierii
contractului şi până la împlinirea duratei contractate şi convenţia părţilor
din paragraful 4 al art. 13.3 din contract, se impune interpretarea clauzei
invocate.
Părţile din contract au
stabilit valoarea de intrare a bunului, valoarea reziduală, însă nu au stabilit
ce înţeleg prin valoarea rămasă a bunului (art. 4.1, 5.3).
Faţă de modul în care părţile
au înţeles să contracteze, instanţa de recurs nu poate să reţină că ambele
părţi au avut în momentul contractării aceeaşi interpretare a daunelor interese
definite prin art. 13.3.
În aceste condiţii, instanţa
apreciază că interpretarea clauzei în contextul întregii convenţii a părţilor
impune că prin valoarea rămasă a bunului părţile au înţeles valoarea pe care
bunul o are în fapt în momentul restituirii, valoare care poate fi mai mare sau
mai mică decât ratele de leasing ulterioare momentului rezilierii contractului.
O astfel de interpretare este impusă de caracterul echivoc al clauzei, caracter
ce impune, în situaţia în care celelalte criterii de interpretare nu relevă
intenţia comună a părţilor, interpretarea contractului în favoarea celui care
se obligă conform art. 984 Cod Civil.
Reţinând că daunele-interese
sunt stabilite de părţi la nivelul valorii efective a bunului dat în folosinţă,
din momentul predării acestuia finanţatorului ca urmare a rezilierii
contractului de leasing, recurentei îi revenea obligaţia de a dovedi valoarea
rămasă a autovehiculelor ce au făcut obiectul celor două contracte de leasing.
Pretinderea ratelor de leasing
pentru perioada ulterioară predării bunurilor nu are nicio susţinere în
convenţia părţilor, critica formulată de recurentă sub acest aspect fiind
nefondată.
În ceea ce priveşte
susţinerile referitoare la clauza penală, acestea sunt în parte îndreptăţite,
însă clauza din contract stabileşte drept criteriu de determinare valoarea
rămasă a bunurilor şi nu valoarea rămasă a ratelor, recurenta interpretând
clauzele contractuale dincolo de voinţa părţilor.
În ceea ce priveşte valoarea
reziduală pretinsă ca element al prejudiciului invocat, aceasta reprezintă un
drept al finanţatorului numai în condiţiile în care utilizatorul optează pentru
dobândirea proprietăţii bunului, ceea ce nu este cazul în raporturile
contractuale existente între părţi.
În ceea ce priveşte critica
referitoare la incidenţa art. 1068 şi 1069 Cod Civil, aceasta este întemeiată,
contractul de leasing se consideră a fi executat când, după achitarea tuturor
ratelor de leasing utilizatorul fie restituie bunul, fie optează pentru
cumpărarea acestuia plătind valoarea reziduală.
Aşadar, art. 1069 Cod Civil ar
fi incident doar în situaţia în care finanţatorul ar pretinde atât achitarea
integrală a ratelor de leasing (executarea contractului) cât şi clauza penală
pentru neexecutare, oricum ar fi convenită aceasta.
În speţă, chiar dacă am reţine
că potrivit contractului, clauza penală ar reprezenta diferenţa de rate
neachitate, cât timp acestea nu sunt pretinse în temeiul contractului, aşa cum
s-a reţinut deja, dispoziţiile art. 1069 Cod Civil nu sunt incidente.
Cu toate acestea, reţinerea de către
judecătorul-sindic a dispoziţiilor art. 1069 Cod Civil nu poate duce la
reformarea hotărârii recurate, considerentele instanţei de recurs substituind,
sub acest aspect considerentele judecătorului-sindic.
| 
