|
Exercitarea unui drept de către
titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prevăzut de
legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor
termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este
posibilă.
Art.21 a Legii nr.10/2001
(devenit art.22 după republicarea legii)
Articolul unic din O.U.G.
nr.109/2001
Articolul unic din O.U.G.
nr.145/2001.
Titlul I din Legea nr.247/2005
Art.6 paragraful 1 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului
Rolul activ al judecătorului se
exercită întotdeauna numai cu respectarea normelor procedurale privitoare la
judecată, respectiv a condiţiilor şi termenelor prevăzute de Codul de procedură
civilă pentru introducerea şi modificarea cererii de chemare în judecată.
Mai mult decât atât, şi
dispoziţiile art.6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
impun obligaţia instanţei de judecată, de a proceda la un examen efectiv al
susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor şi de asemenea
are în vedere acele observaţii formulate de către părţi, cu respectarea
procedurii obligatorii, a formalităţilor şi termenelor stabilite de lege în
etapa judecăţii, precum şi faza procesuală finalizată prin închiderea
dezbaterilor.
(Decizia civilă nr. 1185/04.05.2012)
Constată că, prin cererea de
chemare în judecată contestatorul S.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul
Municipiul P. prin Primar repunerea în termenul de formulare a notificării
potrivit legii nr.10/2001, desfiinţarea dispoziţiei nr.1836/2011, obligarea
pârâtei la plata despăgubirilor băneşti pentru imobilele case situate în
municipiul P., b-dul IC B., nr.25,fost 29, judeţul A.
În motivarea cererii s-a arătat
că s-a formulat cerere de revendicare pentru imobilele în litigiu, care
formează obiectul dosarului nr.15146/280/2010 aflat pe rolul Judecătoriei P. şi
că prin notificarea nr.17517/19.04.2011 a solicitat acordarea de despăgubiri
pentru imobilele construcţie, ce au aparţinut autorilor acestuia conform
contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.842/20.03.1936. S-a mai
susţinut că se solicită repunerea în termen întrucât locuieşte în F. din anul
5.07.1965, fapt ce l-a împiedicat să formuleze notificare în termenul legal.
La data de 20.12.2011 a fost
depusă întâmpinare de către intimatul Municipiul P., care a solicitat
respingerea acţiunii, motivată de faptul că termenul de formulare a notificării
este un termen de decădere, care nu este susceptibil de întrerupere sau de
repunere în termen.
Tribunalul A., Secţia civilă,
prin sentinţa civilă nr.29/24.01.2012, a respins cererea de repunere în
termenul de formulare a notificării conform Legii nr.10/2001, precum şi cererea
de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu intimatul
Municipiul P., reprezentat prin Primar, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel,
tribunalul a reţinut următoarele:
Conform art.21 din Legea
nr.10/2001 (devenit art.22 în urma republicării legii) în termen de 6 luni de
la data intrării în vigoare a legii, persoana îndreptăţită trebuie să notifice
persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea imobilului. Prin Legea
nr.247/2005 s-au adus anumite modificări Legii nr.10/2001, însă, în ceea ce
priveşte termenul de formulare a notificării, care a fost prelungit succesiv
prin O.U.G. nr.10/2001 şi O.U.G. nr.145/2001, acesta se raportează la intrarea
în vigoare a Legii nr.10/2001, astfel încât, data până la care se puteau
formula notificările pe această procedură specială este 14 februarie 2002. Faţă
de dispoziţiile textului de lege menţionat,
acest termen este de decădere, sancţiunea nerespectării acestuia fiind
pierderea posibilităţii pentru persoana îndreptăţită de a-şi valorifica dreptul
la măsuri reparatorii pe procedura specială a Legii nr.10/2001.
Faţă de natura juridică a
termenului de 6 luni (termen de decădere), acesta nu poate fi nici întrerupt şi
nici suspendat şi nici nu se poate pune în discuţie problema repunerii în
termen conform art.103 alin.2) Cod procedură civilă.
De asemenea, legea specială nu
prevede o repunere în termen pentru depunerea notificării. Sancţiunea decăderii
constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de
lege, iar forţa majoră
este un caz tipic de suspendare a cursului prescripţiei inaplicabil în speţa de
faţă (prescripţia extinctivă stinge doar dreptul material la acţiune).Raţiunea
pentru care termenul în discuţie a fost instituit ca fiind termen de decădere
rezultă din dorinţa legiuitorului de a dinamiza procedurile de punere în
aplicare şi finalizare a operaţiunilor de retrocedare în natură sau prin
echivalent a bunurilor trecute în proprietatea statului sau preluate în orice
mod de acesta [în acelaşi sens: Cas., s.a I-a civ., dec.nr.315/2011,
www.legalis.ro]
În speţă, reclamantul a formulat
notificare la data de 19.04.2011 (fila 35), cum mult după expirarea termenului
legal prevăzut de Legea nr.10/2001, fapt ce a dus la decăderea acestuia de a
solicita măsuri reparatorii pentru imobilele construcţii, astfel că dispoziţia
nr.1836/6.06.2011, prin care s-a respins notificarea pentru acest considerent,
a fost dată cu aplicarea corectă a legii. De astfel şi prin sentinţa civilă
nr.2712/7.05.2007 a Judecătoriei P., pronunţată în dosarul nr.11576/280/2006
(fila 16),rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.1732/8.11.2007 a
Tribunalului A. (fila 19-dosar fond), s-a statuat că imobile demolate nu pot fi
solicitate decât în temeiul Legii nr.10/2001, cu condiţia să fi fost depusă
notificare în termen, înainte de apariţia Legii nr.247/2005. Prin urmare, având în vedere considerentele
menţionate, tribunalul a respins cererea de repunere în termenul de formulare a
notificării ca nefondată.
În ce priveşte cererea de
obligare a pârâtei la plata despăgubirilor băneşti pentru imobilele case
situate în municipiul P., b-dul IC B. nr.25, fost nr.29, judeţul A., tribunalul
a respins această cerere, având în vedere că nu s-a uzat, în termenul legal, de
procedura prealabilă administrativă, impusă de Legea nr.10/2001.
Astfel Legea nr.10/2001 prevede
obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o
reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un
tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura
administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i
se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune
controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii
nr.10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de
soluţionare a notificării (conform Deciziei nr.XX/19 martie 2007 pronunţată în
recurs în interesul legii de înalta Curte de casaţie şi Justiţie în Secţii
Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie. Existenţa Legii
nr.10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii
utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în
situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului
dedus pretins este una efectivă (în acelaşi sens: Cas, s. a I-a, dec.nr.2489/2010, www.scj.ro)
Pentru considerentele expuse, tribunalul
a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.
Împotriva sentinţei instanţei de
fond, în termen legal a declarat recurs reclamantul S.M. criticând-o pentru
nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art.304 pct.7, 8 şi 9 Cod procedură
civilă, însă criticile sale pot fi încadrate în dispoziţiile art.304 pct.9 Cod
procedură civilă, după cum urmează:
- greşit instanţa de fond a
respins cererea de repunere în termen, conform art.103 alin.2 Cod procedură
civilă, deoarece recurentul nu a fost în ţară până în anul 2005, situaţie faţă
de care în baza Legii nr.247/2005 a solicitat retrocedarea unor imobile şi prin
soluţia pronunţată s-au încălcat dispoziţiile art.6 din CEDO;
- eronat s-a reţinut de către
instanţă natura termenului ca fiind de decădere şi nu de prescripţie, atâta
vreme cât legea îl califică drept prescripţie, recurentul-reclamant nu a avut
nici un fel de culpă şi instanţa trebuia să dea o interpretare corectă a
instituţiei repunerii în termen a cazuri speciale, acesta fiind plecat în
străinătate şi în imposibilitate să-şi exercite dreptul conform legii,
ignorându-se Decizia nr.20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
- prin soluţia pronunţată s-a
produs o discriminare faţă de ceilalţi cetăţeni ai României încălcându-se
dispoziţiile art.16, art.18 şi art.41 alin.2 din Constituţia României, sens în
care se solicită aplicarea principiului egalităţii de tratament juridic.
Reprezentantul intimatului-pârât
solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei
de fond ca fiind legală, precizând că reclamantul a formulat notificare cu mult
peste termenul legal prevăzut de Legea nr.10/2001, ceea ce a condus la
decăderea acestuia din dreptul de a solicita măsuri reparatorii, în termenul
prevăzut de lege.
Examinând actele şi lucrările
dosarului şi sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de
recurentul-reclamant, Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru
următoarele considerente:
Primele două critici vor fi
analizate împreună, întrucât vizează aceleaşi probleme de drept şi vor fi
respinse pentru următoarele considerente:
Art.21 a Legii nr.10/2001
(devenit art.22 după republicarea legii), prevede la alin.1 că persoana
îndreptăţită va notifica persoana juridică deţinătoare solicitând restituirea
în natură a imobilului sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în
termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acestei legi, termen ce a
fost prelungit prin articolul unic din O.U.G. nr.109/2001 cu 3 luni, iar
ulterior cu încă 3 luni prin articolul unic din O.U.G. nr.145/2001.
Alin.4 şi 5 ale aceluiaşi articol
prevăd că notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror
autorităţi, respectiv persoanelor fizice sau juridice a respectării termenului
prevăzut la alin.1, chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care
deţine imobilul, iar nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea
notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri
reparatorii în natură sau prin echivalent.
Astfel, Legea nr.247/2005 privind
reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei aduce o serie de modificări şi
completări ale Legii nr.10/2001, evidenţiate punctual în Titlul I al legii,
însă aceste modificări nu se referă în nici un fel la art.21 respectiv 22 din
Legea nr.10/2001, care prevăd astfel obligativitatea adresării notificării în
termenul prelungit până la 12 luni, respectiv până la data de 14 februarie
2002, iar termenul de decădere instituit în mod imperativ prin aceste
dispoziţii legale, nu a fost prorogat prin Legea nr.247/2005, cum în mod greşit
se susţine de către recurentul-reclamant şi ca atare, nu poate fi vorba despre
instituţia repunerii în termen care este specifică termenului de prescripţie şi
nu de decădere.
Din sintagma „pierderea dreptului
de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”,
rezultă în mod incontestabil natura juridică a termenului ca fiind acela de
decădere şi nu de prescripţie, cum în mod eronat se susţine.
Practic pe de o parte, se susţine
de către recurentul-reclamant că s-a aflat în imposibilitate de a formula
notificare în termenul prevăzut de lege, faţă de dispoziţia ce face obiectul
judecăţii şi anume nr.1836/6.06.2011, iar pe de altă parte se susţine că a
revenit în ţară în anul 2005, când a şi formulat alte acţiuni şi a solicitat restituirea
în natură a unor imobile sau acordarea de măsuri reparatorii.
Prin soluţia adoptată nu i s-a
încălcat în nici un fel recurentului-reclamant accesul la o instanţă
independentă şi imparţială şi deci nu au fost încălcate dispoziţiile art.6 din
CEDO, aşa cum în mod legal s-a reţinut de către instanţa de fond.
Rolul activ al judecătorului se
exercită întotdeauna numai cu respectarea normelor procedurale privitoare la
judecată, respectiv a condiţiilor şi termenelor prevăzute de Codul de procedură
civilă pentru introducerea şi modificarea cererii de chemare în judecată.
Mai mult decât atât, şi
dispoziţiile art.6 Paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
impun obligaţia instanţei de judecată, de a proceda la un examen efectiv al
susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor şi de asemenea
are în vedere acele observaţii formulate de către părţi, cu respectarea
procedurii obligatorii, a formalităţilor şi termenelor stabilite de lege în
etapa judecăţii, precum şi faza procesuală finalizată prin închiderea
dezbaterilor.
Astfel, exercitarea unui drept de
către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prevăzut de
legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor
termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este
posibilă. Neexercitarea acestui drept în termenul stabilit de lege sau după
respectarea procedurii prealabile, stabilită în mod imperativ de către
legislaţia internă, datorită lipsei de diligenţe sau relei credinţe a
titularului acestuia, nu poate fi considerată consecinţa îngrădirii liberului
acces la justiţie al persoanelor care au pierdut posibilitatea valorificării
dreptului.
Stabilirea unor condiţii
obligatorii sau a unor termene în raport de care părţile au obligaţia să
îndeplinească actele de procedură nu poate fi considerată de natură să
îngrădească accesul liber la justiţie, finalitatea fiind, dimpotrivă, de a-l
facilita prin asigurarea unui climat de ordine indispensabil exercitării în
condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele
abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi
securităţii raporturilor juridice civile.
De altfel, în Cauza „Union
Alimentaria Sanders SA contra Spaniei” Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
statuat că partea interesată, este la rândul ei ţinută să aducă la îndeplinire
cu diligenţă toate actele procesuale ce-i revin potrivit legislaţiei interne,
să nu uzeze de manevre dilatorii şi să folosească posibilităţile oferite de
normele procesuale interne pentru reducerea timpului în care se derulează
procedura de judecată sau să eludeze procedura internă, invocând dispoziţiile
art.6 din CEDO, cu alte cuvinte să nu întreprindă demersuri contrare realizării
acestui scop.
Nici invocarea de către
recurentul-reclamant a dispoziţiilor art.14 din CEDO nu este fondată, atât
vreme cât în speţa dedusă judecăţii nu este vorba de situaţie discriminatorie,
deoarece recurentul-reclamant nu a urmat procedura prealabilă obligatorie
impusă de statul naţional şi deci nu se află în situaţie similară sau analogă
cu alte persoane.
Practic se invocă de către
recurentul-reclamant existenţa unei „speranţe legitime”, care ar reprezenta o
creanţă certă cât priveşte existenţa sa, adică reprezintă dreptul cert al unei
persoane de a deţine un bun, însă pentru a fi în prezenţa unei „speranţe
legitime” trebuiesc îndeplinite mai multe condiţii şi anume ca bunul să aibă o
bază constantă în dreptul intern, cu alte cuvinte legislaţia internă să prevadă
acest drept sau să existe o practică constantă de ani de zile a instanţelor
judecătoreşti prin care să se dispună recunoaşterea acestui bun.
Se constată de către Curte că
niciuna din aceste condiţii nu este îndeplinită în speţa dedusă judecăţii,
situaţie faţă de care acesta nu poate fi în prezenţa unei „speranţe legitime”.
În această împrejurare şi faţă de
considerentele arătate anterior, în mod legal instanţa de fond a apreciat că nu
sunt îndeplinite condiţiile privind repunerea în termen prevăzute de
dispoziţiile art.103 alin.2 Cod procedură civilă, raportat la natura juridică a
termenului de 6 luni, respectiv ca fiind un termen de decădere şi nu de
prescripţie, cum în mod eronat se susţine de către recurent.
Faţă de cele arătate mai sus, Curtea, în baza
disp.art.312 şi art.316 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul
formulat de recurentul-reclamant.
| 
