avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prevăzut de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.
 
Art.21 a Legii nr.10/2001 (devenit art.22 după republicarea legii)
Articolul unic din O.U.G. nr.109/2001
Articolul unic din O.U.G. nr.145/2001.
Titlul I din Legea nr.247/2005
Art.6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
 
Rolul activ al judecătorului se exercită întotdeauna numai cu respectarea normelor procedurale privitoare la judecată, respectiv a condiţiilor şi termenelor prevăzute de Codul de procedură civilă pentru introducerea şi modificarea cererii de chemare în judecată.
Mai mult decât atât, şi dispoziţiile art.6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impun obligaţia instanţei de judecată, de a proceda la un examen efectiv al susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor şi de asemenea are în vedere acele observaţii formulate de către părţi, cu respectarea procedurii obligatorii, a formalităţilor şi termenelor stabilite de lege în etapa judecăţii, precum şi faza procesuală finalizată prin închiderea dezbaterilor.
 
(Decizia civilă nr. 1185/04.05.2012)
 
Constată că, prin cererea de chemare în judecată contestatorul S.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul P. prin Primar repunerea în termenul de formulare a notificării potrivit legii nr.10/2001, desfiinţarea dispoziţiei nr.1836/2011, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor băneşti pentru imobilele case situate în municipiul P., b-dul IC B., nr.25,fost 29, judeţul A.
În motivarea cererii s-a arătat că s-a formulat cerere de revendicare pentru imobilele în litigiu, care formează obiectul dosarului nr.15146/280/2010 aflat pe rolul Judecătoriei P. şi că prin notificarea nr.17517/19.04.2011 a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilele construcţie, ce au aparţinut autorilor acestuia conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.842/20.03.1936. S-a mai susţinut că se solicită repunerea în termen întrucât locuieşte în F. din anul 5.07.1965, fapt ce l-a împiedicat să formuleze notificare în termenul legal.
La data de 20.12.2011 a fost depusă întâmpinare de către intimatul Municipiul P., care a solicitat respingerea acţiunii, motivată de faptul că termenul de formulare a notificării este un termen de decădere, care nu este susceptibil de întrerupere sau de repunere în termen.
Tribunalul A., Secţia civilă, prin sentinţa civilă nr.29/24.01.2012, a respins cererea de repunere în termenul de formulare a notificării conform Legii nr.10/2001, precum şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu intimatul Municipiul P., reprezentat prin Primar, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Conform art.21 din Legea nr.10/2001 (devenit art.22 în urma republicării legii) în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, persoana îndreptăţită trebuie să notifice persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea imobilului. Prin Legea nr.247/2005 s-au adus anumite modificări Legii nr.10/2001, însă, în ceea ce priveşte termenul de formulare a notificării, care a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr.10/2001 şi O.U.G. nr.145/2001, acesta se raportează la intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, astfel încât, data până la care se puteau formula notificările pe această procedură specială este 14 februarie 2002. Faţă de dispoziţiile textului de lege menţionat,  acest termen este de decădere, sancţiunea nerespectării acestuia fiind pierderea posibilităţii pentru persoana îndreptăţită de a-şi valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe procedura specială a Legii nr.10/2001.
Faţă de natura juridică a termenului de 6 luni (termen de decădere), acesta nu poate fi nici întrerupt şi nici suspendat şi nici nu se poate pune în discuţie problema repunerii în termen conform art.103 alin.2) Cod procedură civilă.
De asemenea, legea specială nu prevede o repunere în termen pentru depunerea notificării. Sancţiunea decăderii constă în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege, iar forţa majoră este un caz tipic de suspendare a cursului prescripţiei inaplicabil în speţa de faţă (prescripţia extinctivă stinge doar dreptul material la acţiune).Raţiunea pentru care termenul în discuţie a fost instituit ca fiind termen de decădere rezultă din dorinţa legiuitorului de a dinamiza procedurile de punere în aplicare şi finalizare a operaţiunilor de retrocedare în natură sau prin echivalent a bunurilor trecute în proprietatea statului sau preluate în orice mod de acesta [în acelaşi sens: Cas., s.a I-a civ., dec.nr.315/2011, www.legalis.ro]
În speţă, reclamantul a formulat notificare la data de 19.04.2011 (fila 35), cum mult după expirarea termenului legal prevăzut de Legea nr.10/2001, fapt ce a dus la decăderea acestuia de a solicita măsuri reparatorii pentru imobilele construcţii, astfel că dispoziţia nr.1836/6.06.2011, prin care s-a respins notificarea pentru acest considerent, a fost dată cu aplicarea corectă a legii. De astfel şi prin sentinţa civilă nr.2712/7.05.2007 a Judecătoriei P., pronunţată în dosarul nr.11576/280/2006 (fila 16),rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.1732/8.11.2007 a Tribunalului A. (fila 19-dosar fond), s-a statuat că imobile demolate nu pot fi solicitate decât în temeiul Legii nr.10/2001, cu condiţia să fi fost depusă notificare în termen, înainte de apariţia Legii nr.247/2005. Prin  urmare, având în vedere considerentele menţionate, tribunalul a respins cererea de repunere în termenul de formulare a notificării ca nefondată.
În ce priveşte cererea de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor băneşti pentru imobilele case situate în municipiul P., b-dul IC B. nr.25, fost nr.29, judeţul A., tribunalul a respins această cerere, având în vedere că nu s-a uzat, în termenul legal, de procedura prealabilă administrativă, impusă de Legea nr.10/2001.
Astfel Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr.10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform Deciziei nr.XX/19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de înalta Curte de casaţie şi Justiţie în Secţii Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie. Existenţa Legii nr.10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă (în acelaşi sens:  Cas, s. a I-a, dec.nr.2489/2010, www.scj.ro)
Pentru considerentele expuse, tribunalul a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.
Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal a declarat recurs reclamantul S.M. criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art.304 pct.7, 8 şi 9 Cod procedură civilă, însă criticile sale pot fi încadrate în dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, după cum urmează:
- greşit instanţa de fond a respins cererea de repunere în termen, conform art.103 alin.2 Cod procedură civilă, deoarece recurentul nu a fost în ţară până în anul 2005, situaţie faţă de care în baza Legii nr.247/2005 a solicitat retrocedarea unor imobile şi prin soluţia pronunţată s-au încălcat dispoziţiile art.6 din CEDO;
- eronat s-a reţinut de către instanţă natura termenului ca fiind de decădere şi nu de prescripţie, atâta vreme cât legea îl califică drept prescripţie, recurentul-reclamant nu a avut nici un fel de culpă şi instanţa trebuia să dea o interpretare corectă a instituţiei repunerii în termen a cazuri speciale, acesta fiind plecat în străinătate şi în imposibilitate să-şi exercite dreptul conform legii, ignorându-se Decizia nr.20/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
- prin soluţia pronunţată s-a produs o discriminare faţă de ceilalţi cetăţeni ai României încălcându-se dispoziţiile art.16, art.18 şi art.41 alin.2 din Constituţia României, sens în care se solicită aplicarea principiului egalităţii de tratament juridic.
Reprezentantul intimatului-pârât solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală, precizând că reclamantul a formulat notificare cu mult peste termenul legal prevăzut de Legea nr.10/2001, ceea ce a condus la decăderea acestuia din dreptul de a solicita măsuri reparatorii, în termenul prevăzut de lege.
Examinând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant, Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Primele două critici vor fi analizate împreună, întrucât vizează aceleaşi probleme de drept şi vor fi respinse pentru următoarele considerente:
Art.21 a Legii nr.10/2001 (devenit art.22 după republicarea legii), prevede la alin.1 că persoana îndreptăţită va notifica persoana juridică deţinătoare solicitând restituirea în natură a imobilului sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acestei legi, termen ce a fost prelungit prin articolul unic din O.U.G. nr.109/2001 cu 3 luni, iar ulterior cu încă 3 luni prin articolul unic din O.U.G. nr.145/2001.
Alin.4 şi 5 ale aceluiaşi articol prevăd că notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, respectiv persoanelor fizice sau juridice a respectării termenului prevăzut la alin.1, chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul, iar nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Astfel, Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei aduce o serie de modificări şi completări ale Legii nr.10/2001, evidenţiate punctual în Titlul I al legii, însă aceste modificări nu se referă în nici un fel la art.21 respectiv 22 din Legea nr.10/2001, care prevăd astfel obligativitatea adresării notificării în termenul prelungit până la 12 luni, respectiv până la data de 14 februarie 2002, iar termenul de decădere instituit în mod imperativ prin aceste dispoziţii legale, nu a fost prorogat prin Legea nr.247/2005, cum în mod greşit se susţine de către recurentul-reclamant şi ca atare, nu poate fi vorba despre instituţia repunerii în termen care este specifică termenului de prescripţie şi nu de decădere.
Din sintagma „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”, rezultă în mod incontestabil natura juridică a termenului ca fiind acela de decădere şi nu de prescripţie, cum în mod eronat se susţine.
Practic pe de o parte, se susţine de către recurentul-reclamant că s-a aflat în imposibilitate de a formula notificare în termenul prevăzut de lege, faţă de dispoziţia ce face obiectul judecăţii şi anume nr.1836/6.06.2011, iar pe de altă parte se susţine că a revenit în ţară în anul 2005, când a şi formulat alte acţiuni şi a solicitat restituirea în natură a unor imobile sau acordarea de măsuri reparatorii.
Prin soluţia adoptată nu i s-a încălcat în nici un fel recurentului-reclamant accesul la o instanţă independentă şi imparţială şi deci nu au fost încălcate dispoziţiile art.6 din CEDO, aşa cum în mod legal s-a reţinut de către instanţa de fond.
Rolul activ al judecătorului se exercită întotdeauna numai cu respectarea normelor procedurale privitoare la judecată, respectiv a condiţiilor şi termenelor prevăzute de Codul de procedură civilă pentru introducerea şi modificarea cererii de chemare în judecată.
Mai mult decât atât, şi dispoziţiile art.6 Paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impun obligaţia instanţei de judecată, de a proceda la un examen efectiv al susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă ale părţilor şi de asemenea are în vedere acele observaţii formulate de către părţi, cu respectarea procedurii obligatorii, a formalităţilor şi termenelor stabilite de lege în etapa judecăţii, precum şi faza procesuală finalizată prin închiderea dezbaterilor.
Astfel, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prevăzut de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Neexercitarea acestui drept în termenul stabilit de lege sau după respectarea procedurii prealabile, stabilită în mod imperativ de către legislaţia internă, datorită lipsei de diligenţe sau relei credinţe a titularului acestuia, nu poate fi considerată consecinţa îngrădirii liberului acces la justiţie al persoanelor care au pierdut posibilitatea valorificării dreptului.
Stabilirea unor condiţii obligatorii sau a unor termene în raport de care părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură nu poate fi considerată de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, finalitatea fiind, dimpotrivă, de a-l facilita prin asigurarea unui climat de ordine indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile.
De altfel, în Cauza „Union Alimentaria Sanders SA contra Spaniei” Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că partea interesată, este la rândul ei ţinută să aducă la îndeplinire cu diligenţă toate actele procesuale ce-i revin potrivit legislaţiei interne, să nu uzeze de manevre dilatorii şi să folosească posibilităţile oferite de normele procesuale interne pentru reducerea timpului în care se derulează procedura de judecată sau să eludeze procedura internă, invocând dispoziţiile art.6 din CEDO, cu alte cuvinte să nu întreprindă demersuri contrare realizării acestui scop.
Nici invocarea de către recurentul-reclamant a dispoziţiilor art.14 din CEDO nu este fondată, atât vreme cât în speţa dedusă judecăţii nu este vorba de situaţie discriminatorie, deoarece recurentul-reclamant nu a urmat procedura prealabilă obligatorie impusă de statul naţional şi deci nu se află în situaţie similară sau analogă cu alte persoane.
Practic se invocă de către recurentul-reclamant existenţa unei „speranţe legitime”, care ar reprezenta o creanţă certă cât priveşte existenţa sa, adică reprezintă dreptul cert al unei persoane de a deţine un bun, însă pentru a fi în prezenţa unei „speranţe legitime” trebuiesc îndeplinite mai multe condiţii şi anume ca bunul să aibă o bază constantă în dreptul intern, cu alte cuvinte legislaţia internă să prevadă acest drept sau să existe o practică constantă de ani de zile a instanţelor judecătoreşti prin care să se dispună recunoaşterea acestui bun.
Se constată de către Curte că niciuna din aceste condiţii nu este îndeplinită în speţa dedusă judecăţii, situaţie faţă de care acesta nu poate fi în prezenţa unei „speranţe legitime”.
În această împrejurare şi faţă de considerentele arătate anterior, în mod legal instanţa de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile privind repunerea în termen prevăzute de dispoziţiile art.103 alin.2 Cod procedură civilă, raportat la natura juridică a termenului de 6 luni, respectiv ca fiind un termen de decădere şi nu de prescripţie, cum în mod eronat se susţine de către recurent.
Faţă de cele arătate mai sus, Curtea, în baza disp.art.312 şi art.316 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul formulat de recurentul-reclamant.