Executarea partială a unui titlu executoriu. Acţiune în raspundere pentru acoperirea prejudiciului suferit. Momentul de la care curge termenul de prescripţie a dreptului la acţiune.

Executarea parţială a unui titlu executoriu. Acţiune în răspundere pentru acoperirea prejudiciului suferit. Momentul de la care curge termenul de prescripţie a dreptului la acţiune

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripţia extinctivă

Index alfabetic: acţiune în răspundere

- titlu executoriu

- executare parţială

- prescripţia dreptului material la acţiune

- prescripţia dreptului de a cere executarea silită

C. civ., art. 998-999

Decretul nr. 167/1958, art. 1, art. 8 alin. (1)

C. proc. civ., art. 405 alin. (1) teza a II-a

Regula specială înscrisă în art. 8 din Decretul nr. 167/1958 pentru determinarea începutului prescripţiei extinctive în cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită stabileşte două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă, respectiv data la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde, fie data la care trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.

Astfel, în cazul în care partea reclamantă nu a rămas în pasivitate după executarea parţială a hotărârii ce constituie titlu executoriu şi a depus o serie de diligenţe pentru executarea în continuare în natură a hotărârii, momentul începutului cursului prescripţiei pentru acţiunea în reparaţie pentru prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării titlului, respectiv momentul când a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei pricinuite se plasează cel mai târziu la data împlinirii prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a titlului.

În consecinţă, dreptul la acţiunea în reparaţie, promovată înainte de expirarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, nu se poate considera ca fiind prescris.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 879 din 5 martie 2013

Notă: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod civil şi din vechiul Cod de procedură civilă.

- Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011

1.Obiectul cauzei şi hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă ca primă instanţă.

Prin acţiunea introductivă, înregistrată la data de 1 august 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, astfel cum a fost precizată, reclamanta I.D. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata sumei de 32 mil. euro reprezentând contravaloarea părţii de teren în suprafaţă de 10.240 mp situată în parcela din Şoseaua Nordului (fostă Str. Herăstrău) ce nu poate fi retrocedată în natură, potrivit titlului executor reprezentat de sentinţa civilă nr. 436 din 15 iunie 2000, definitivă şi irevocabilă.

În motivare, reclamanta a arătat că, prin sentinţa civilă susmenţionată, pârâtul a fost obligat să-i lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa totală de teren de 20.541 mp, terenuri situate în parcela M - din Şoseaua Nordului ce au aparţinut autoarei sale E.R., fiind preluat abuziv de către stat.

A susţinut reclamanta că prin Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti, nr. 791 din 18 iulie 2002 emisă în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 436/2000, i-a fost restituită în natură doar suprafaţa de 10.301 m.p. reprezentând lotul C din întreaga suprafaţă de teren identificată prin titlu, astfel că pentru restituirea suprafeţei de teren solicită să i se acorde o reparaţie bănească, aceasta neputând fi restituită în natură deoarece a făcut obiectul Legii nr. 18/1991 fiind emise titluri de proprietate altor persoane.

Reclamanta şi-a întemeiat în drept cererea pe dispoziţiile art. 998 C. civ. coroborat cu legislaţia privind restituirea proprietăţilor preluate abuziv de Statul Român.

La data de 3 iunie 2010 reclamanta a formulat şi o cerere de chemare în garanţie a Statului român prin Ministerul Finanţelor Publice, care a fost introdus în cauză în această calitate.

Pârâtul Municipiul Bucureşti s-a apărat invocând pe cale de excepţie autoritatea de lucru judecat în raport de cele statuate prin sentinţa civilă nr. 8978/2008 a Judecătoriei Sector 1, lipsa calităţii sale procesual pasive, netimbrarea acţiunii şi prescripţia dreptului material la acţiune.

Astfel investit, Tribunalul Bucureşti prin încheierile interlocutorii din 30 septembrie 2010 şi 25 noiembrie 2010 a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, a autorităţii de lucru judecat şi a anulării cererii ca netimbrate, iar, prin sentinţa civilă nr. 257 din 17 februarie 2011, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamantă.

Prima instanţă a reţinut în fapt că imposibilitatea de executare a sentinţei ce constituie titlul executoriu i-a fost adusă la cunoştinţă reclamantei chiar anterior emiterii dispoziţiei nr. 791 din 18 iulie 2002 de punere în posesie, prin corespondenţa purtată cu Primarul General.

Pornind de la această statuare în fapt şi având în vedere caracterul prescriptibil al acţiunii, supusă termenului general de prescripţie de 3 ani, tribunalul a apreciat că, în raport de prevederile art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi ce cel răspunzător de ea, astfel că promovarea acţiunii la data de 24 septembrie 2009 a fost făcută cu depăşirea termenului de 3 ani.

Apărarea reclamantei potrivit căreia în cauză se aplică termenul de prescripţie de 10 ani prevăzut de dispoziţiile art. 405 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ. privind titlurile executorii ce privesc bunuri imobile, a fost înlăturată de instanţa cu motivarea că dispoziţiile invocate nu sunt incidente deoarece obiectul cauzei nu vizează punerea în executare a sentinţei civile nr. 436/2000, ci obligarea pârâtului la plata echivalentului bănesc a suprafeţei de teren ce nu poate fi restituită deoarece se suprapune cu alte proprietăţi particulare.

Sub un alt aspect, tribunalul a apreciat că se impune analiza efectelor admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 par. 1 din CEDO şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie deoarece aspectele legate de executarea unei hotărâri judecătoreşti atrag aplicabilitatea acestor norme convenţionale.

Din această perspectivă şi având în vedere jurisprudenţa CEDO în materie, prima instanţă a apreciat că deşi este dincolo de orice îndoială că reclamanta, în absenţa executării întocmai a sentinţei civile nr. 436/2000 suferă o ingerinţă în dreptul garantat de art. 6 par. 1 din CEDO, cu toate acestea obiectul cererii nu îl constituie obligarea pârâtei la executarea întocmai a hotărârii irevocabile, ci acordarea în temeiul art. 998 C. civ. a contravalorii echivalentului bănesc al celor două loturi imposibil de executat în natură, cerere supusă regulilor prescripţiei dreptului materiale la acţiune de trei ani care s-a împlinit în anul 2005, în raport de data la care reclamanta a avut cunoştinţă despre neexecutarea hotărârii irevocabile.

2. Apelul.

Prin decizia civilă nr. 824/A din 28 noiembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta I.D. împotriva sentinţei fondului pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, ca nefondată, şi, în consecinţă, a trimis cauza pentru soluţionare în rejudecare primei instanţe, Tribunalului Bucureşti.

Instanţa de control judiciar a constatat că prevederile art. 405 alin. 1 teza a II-a C. proc.civ. au incidenţă în cauză sub aspectul stabilirii momentului de la care începe să curgă prescripţia dreptului material la acţiune întemeiată pe art. 998 C. civ., deoarece reclamanta deţine o hotărâre definitivă şi irevocabilă cu privire la un bun imobil, hotărâre care potrivit art. 405 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ. este susceptibilă de executare timp de 10 ani, astfel că până la împlinirea termenului de prescripţie a executării de 10 ani, reclamanta are dreptul la executarea sentinţei în toate formele prevăzute de lege, debitorul obligaţiei de restituire în natură a imobilului nefiind absolvit de executarea acestei obligaţii înainte de împlinirea termenului de prescripţie de 10 ani, decât printr-o executare integrală a sentinţei de retrocedare.

În opinia instanţei de apel, câtă vreme reclamanta este în drept la executarea sentinţei de restituire a bunului în natură nu se poate aprecia că dreptul său, la obţinerea contravalorii bunului pentru care nu s-a obţinut puterea în executare a sentinţei, este prescris, deoarece prescripţia dreptului material la acţiune în pretenţii, începe să curgă cel mai târziu la momentul la carte s-a împlinit prescripţia executării titlului, respectiv a sentinţei civile nr. 436 din 15 iunie 2000 definitive prin respingerea apelului la data de 28 noiembrie 2000.

Totodată, a reţinut instanţa de apel că în cauză prescripţia executării sentinţei civile nr. 436/F din 15 iunie 2000 s-a întrerupt prin executarea parţială la 18 iulie 2002 conform dispoziţiei Primarului General, dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripţie a executării de 10 ani, astfel că acţiunea în pretenţii constând în obţinerea contravalorii bunului ce nu poate fi restituit în natură, introdusă la 1 august 2009 se situează înăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani.

3. Recursul. Motivele de recurs.

3.1. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi chemata în garanţie Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

Recurenta-pârâtă Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţinând, în esenţă, că faţă de considerentele care explicitează dezlegarea dată de instanţa de apel excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, rezultă incontestabil confuzia pe care instanţa o face între instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi prescripţia dreptului de a cere executarea silită.

În opinia recurentei, dispoziţiile art. 405 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, momentul începerii cursului prescripţiei dreptului material la acţiune fiind reglementat de art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 în raport de care data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător este data de 18 iulie 2002 când a fost emisă Dispoziţia de restituire în natură pentru o parte din teren.

Concluzionând, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerii sentinţei fondului.

3.2. Recurentul-chemat în garanţie Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat, prin cererea de recurs, aceleaşi aspecte de nelegalitate vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor din Decretul nr. 167/1958 susţinând că în raport de temeiul de drept al acţiunii, art. 998-999 C. civ., termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă cel mai târziu la data la care i-a fost comunicată reclamantei dispoziţia de restituire a Primarului General, având în vedere că anterior acestui moment, prin nota din 18 iulie 2002 şi adresa din 20 iunie 2002 a Ministerului Administraţiei Publice, i s-a adus la cunoştinţă reclamantei imposibilitatea de executare integrală a titlului executoriu.

4. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, a constatată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:

Rezultă cu evidenţă, din conţinutul dispoziţiei legale, că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei prin fapta ilicită nu începe să curgă la data când paguba s-a produs, ci la momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi pe autorul ei sau la momentul obiectiv al datei când trebuia să cunoască paguba şi pe autor.

Cu alte cuvinte, dreptul subiectiv la reparaţie şi dreptul la acţiune în răspundere civilă deşi se nasc în mod obiectiv la data cauzării prejudiciului, exerciţiul său depinde de cunoaşterea de către titularul dreptului a unui minim de elemente pentru a acţiona, respectiv obiectul, valoarea litigiului şi pe cel răspunzător.

Transpunând această regulă specială înscrisă în art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care detaşează momentul începerii curgerii prescripţiei de momentul naşterii dreptului subiectiv şi, implicit, al naşterii dreptului la acţiune, la circumstanţele cauzei, Curtea constată că reclamanta şi-a fundamentat demersul său judiciar pe existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, ce constituie titlu executoriu, care a fost executată parţial prin restituirea unei părţi din suprafaţa totală de teren ce a făcut obiectul titlului, solicitând în cadrul prezentei acţiuni în reparaţie contravaloarea echivalentului bănesc al celor două loturi ce nu i-au fost restituite în natură.

Or, aceste aspecte relevante legate de executarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pe care reclamanta îşi întemeiază acţiunea în reparaţie se impuneau a fi avute în vedere în stabilirea momentului începutului cursului prescripţiei extinctive.

Prima instanţă, deşi porneşte de la o premisă corectă în evaluarea circumstanţelor cauzei, stabilind că reclamanta, în absenţa executării întocmai a sentinţei civile nr. 436/2000, suferă o ingerinţă în dreptul garantat de art. 6 par. 1 CEDO şi din Primul Protocol Adiţional, în aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabileşte în mod greşit şi în bună măsură formal momentul începutului cursului prescripţiei ca fiind momentul producerii pagubei, respectiv data de 18 iulie 2002 când a fost executată în parte sentinţa prin restituirea în proprietate doar a suprafeţei de teren de 10.301 mp.

Or, aşa cum Curtea a arătat deja în considerentele anterioare, momentul începerii cursului prescripţiei este detaşat, prin reglementarea art. 8 din Decret, de momentul producerii pagubei, fiind legat în mod subiectiv sau obiectiv de momentul în care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei ca element indispensabil pentru valorificarea dreptului său.

Câtă vreme reclamanta deţine un titlu executoriu, sentinţa civilă nr. 436/F din 15 iunie 2000, a cărui executare silită nu s-a prescris, nu se poate susţine că reclamanta a avut cunoştinţă de paguba pricinuită prin imposibilitatea restituirii în natură a restului de teren.

Sub acest aspect, dispoziţiile art. 405 alin. 1 teza a II-a C. proc. civ. au incidenţă în cauză, aşa cum a stabilit instanţa de apel, respectiv în aprecierea momentului începerii cursului prescripţiei.

Cu alte cuvinte, atâta timp cât reclamanta, beneficiind de un titlu executoriu valid, nu a rămas în pasivitate, după executarea parţială a hotărârii ce constituie titlu executoriu şi a depus o serie de diligenţe pe parcursul a şase ani pentru executarea în continuare în natură a hotărârii, promovând în acest sens şi o serie de acţiuni în justiţie, nu se poate considera că dreptul la acţiune în reparaţie promovată în 2009, înainte de expirarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, este la rândul său prescris.

În acelaşi sens, Curtea reaminteşte că prescripţia dreptului de a cere executarea silită constituie o cauză legală de stingere a puterii executorii a oricărui titlu, respectiv a dreptului titularului de a cere executarea silită, nu însă şi dreptul subiectiv material care trebuie realizat prin punerea în executare a titlului deoarece nimic nu-l împiedică pe creditor să obţină un nou titlu pe acelaşi temei sau pe un alt temei dacă dreptul material la acţiune nu e prescris.

Aşa fiind, Curtea socoteşte că, în cauză, în condiţiile în care reclamanta după obţinerea titlului executor nu a rămas în nepăsare, ci a stăruit în punerea în executare, aşa cum rezultă din corespondenţa purtată cu autoritatea publică obligată la restituirea bunului şi litigiile demarate în acest sens, momentul începutului cursului prescripţiei pentru acţiunea în reparaţie pentru prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării titlului, respectiv momentul când a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei pricinuite se plasează cel mai târziu la data împlinirii prescripţiei dreptului de a cere executarea silită a titlului, prin urmare, în cauză nu operează prescripţia dreptului material la acţiune faţă de data introducerii acţiunii.

Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta Curte, constatând că aspectele de nelegalitate invocate prin cererile de recurs nu relevă încălcarea dispoziţiilor legale incidente în cauză, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins ambele recursuri ca nefondate.