|
1. Dreptul muncii. Obligarea
societăţii la plata de despăgubiri legale cu salariile indexate, majorate
şi reactualizate. Natura juridică.
Art. 78 Codul muncii.
Cuantumul despăgubirilor egale cu
salariile indexate, majorate şi reactualizate, nu poate fi diminuat cu suma
egală cu drepturile salariale încasate de salariat în baza unui contract
temporar de muncă, dată fiind natura juridică diferită a acestora.
Curtea de Apel Bacău -Secţia I
Civilă Decizia civilă nr. 1403 din 12 iulie 2012
Prin sentinţa civilă nr.
262/27.02.2012 pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. 5089/103/2010* a
fost admisă contestaţia precizată formulată de către contestatoarea T.R. şi
intimata D.J.T.S. Neamţ şi în consecinţă:
A fost anulată decizia nr. 24 din
19.10.2010 emisă de intimată.
S-a dispus reintegrarea
contestatoarei în postul deţinut anterior emiterii deciziei de încetare a
contractului de muncă.
A fost obligată intimata la plata
unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu
celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata de la data concedierii
până la data reintegrării efective.
Pentru a pronunţa această
sentinţă prima instanţă a reţinut – următoarele:
Prin cererea înregistrată pe
rolul Secţiei civile a Tribunalului Neamţ sub nr. 5089/103/2010 şi precizată
ulterior, contestatoarea T.R. a chemat în judecată pe intimata
D.J.T.S. Neamţ pentru ca, prin
hotărârea judecătorească ce se va pronunţa în cauză, să se anuleze Decizia de
concediere nr. 24/19.10.2010, să se dispună reintegrarea şi obligarea intimatei
la plata drepturilor salariale cuvenite de la data de 20.10.2010 şi până la
reintegrare.
În motivarea cererii,
contestatoarea a arătat că a fost angajată pe bază de concurs, prin Contract
individual de muncă pe perioadă nedeterminată la fosta A.T.T.T.Ş. Neamţ
începând cu data de 19.02.2003 pe funcţia de contabil IA.
Ulterior a deţinut din data de
15.09.2003 până la data de 14.12.2005 şi funcţia de contabil şef, după care a
revenit pe postul de contabil IA, neavând studii superioare, această funcţie a
fost ocupată de o persoană cu studii superioare, prin concurs.
Fosta A.T.T.Ş. şi-a schimbat
denumirea în D.J.T. Neamţ, iar prin O.G. nr.15/2010 s-a reorganizat şi în
prezent se numeşte D.J.T.S. Neamţ, fuzionând fosta Direcţia pentru Tineret cu
Direcţia de Sport. A arătat că şi înainte de desfacerea contractului individual
de muncă avea funcţia de referent IA( IA fiind treapta de salarizare).
Forul superior, respectiv
A.N.S.T. Bucureşti a întocmit un nou stat de funcţii.
A mai arătat contestatoarea că
decizia de desfacere a contractului de muncă nu conţine elemente care să
justifice măsura, că aceasta a fost luată de directorul instituţiei datorită
unor stări conflictuale.
Prin încheierea din 7.03.2011
dosarul a fost scos de pe rolul Secţiei civile şi înaintat spre competentă
soluţionare secţiei de Contencios Administrativ, pe considerentul că, la data
desfacerii contractului de muncă, contestatoarea avea calitatea de funcţionar
public.
Prin sentinţa civilă nr.
176/CA/14.06.2011, instanţa a admis acţiunea contestatoarei, a dispus anularea
deciziei nr. 24 din 19.10.2010 emisă de D.J.S.T. Neamţ, reintegrarea
reclamantei pe funcţia publică corespunzătoare postului ocupat la data emiterii
deciziei şi a obligat pârâta să plătească reclamantei drepturile salariale corespunzătoare,
începând cu data de 20.10.2010 şi până la reintegrare.
D.J.S.T. Neamţ a promovat recurs.
Acesta a fost soluţionat de instanţa ierarhic superioară, fiind admis, prin
decizia civilă nr. 1665/2011, sentinţa civilă nr. 176/CA/2011 a instanţei de
fond casată, iar cauza trimisă spre competentă soluţionare la Tribunalul Neamţ Secţia
I civilă.
În rejudecare, cauza a fost
înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 5089/103/2010**.
Analizând legalitatea si
temeinicia deciziei contestate prin prisma motivelor invocate si a apărărilor
formulate, s-a constatat că aceasta este nulă absolut fiind emisă cu încălcarea
prevederilor imperative ale codului muncii care prevăd îndeplinirea unor
condiţii de fond şi formă la luarea unei astfel de măsuri.
Astfel, potrivit dispoziţiilor
art. 74 din Codul muncii (în vigoare la data emiterii deciziei de concediere)
decizia trebuie să cuprindă în mod obligatoriu:
a) motivele care determină
concedierea;
b) durata preavizului;
c) criteriile de stabilire a
ordinii de priorităţi
d) lista tuturor locurilor de
muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze
pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64.
Ori, examinând actul contestat
s-a constatat că acesta nu conţine niciunul din elementele susmenţionate, nu
este motivat, instituţia publică neevidenţiind motivele care au determinat
încetarea raportului de muncă şi considerentele pentru care i s-a aplicat
contestatoarei respectiva măsură.
Faţă de lipsa motivării actului nu
au putut fi analizate criteriile de emitere, respectiv dacă acestea sunt în
concordanţă cu legea.
Prin urmare, pentru
considerentele reţinute, instanţa a admis contestaţia şi a anulat Decizia nr.
24 din 19.10.2010 emisă de intimată. Totodată, a dispus reintegrarea
contestatoarei în postul deţinut anterior emiterii actului de concediere, iar
potrivit art. 78 Codul Muncii, a obligat angajatorul la plata unei despăgubiri
egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi
de care ar fi beneficiat salariata, aceste drepturi cuvenindu-se până la
reintegrarea în postul deţinut anterior concedierii.
Împotriva acestei sentinţe a
formulat recurs pârâta D.J.T.S. Neamţ, recurs declarat şi motivat în termen,
legal scutit de plata taxei de timbru şi înregistrat pe rolul Curţii de Apel
Bacău sub nr. 5089/103/2010**.
A fost criticată soluţia primei
instanţe pentru următoarele considerente:
-nu s-a avut în vedere conţinutul
notificării 2027/22.09.2010, atâta timp cât decizia contestată a fost emisă în
baza acesteia;
-măsura luată împotriva
intimatei-reclamante nu a fost luată, aşa cum a susţinut aceasta ca urmare a
unor conflicte cu directorul instituţiei, dovadă fiind reîncadrarea ei pe un
post temporar;
-nu s-a avut în vedere de către
instanţă faptul că în perioada 29.11.2010 – 31.03.2011 intimata-reclamantă a
realizat venituri;
-soluţia dată nu poate fi pusă în
aplicare deoarece organigrama instituţiei nu mai are nici un loc liber, şi de
asemenea există o imposibilitate de
plată a salariilor deoarece bugetul alocat în acest scop este limitat de
organigrama aprobată şi emisă prin ordin de către Preşedintele A.N.S.T. Bucureşti.
Intimata a depus întâmpinare,
solicitând în esenţă respingerea ca nefondat a recursului, cu menţiunea că
hotărârea judecătorească a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea întocmai
a prevederilor legale, în urma unei analize corecte a situaţiei de fapt şi de
drept.
Examinând recursul prin prisma
motivelor invocate, a actelor şi lucrărilor dosarului, a dispoziţiilor art.
304, 3041 şi 312 Cod pr. civilă, Curtea reţine următoarele:
În speţă sunt incidente
dispoziţiile art. 74 din Codul muncii (în forma în vigoare la data emiterii
deciziei contestate) care stabilesc următoarele:
Decizia de concediere se comunică
salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu:
a. motivele care determină
concedierea,
b. durata preavizului,
c. criteriile de stabilire a
ordinii de prioritate, conform art.69 alin. 2 lit.d necesar în cazul
concedierilor colective;
d. lista tuturor locurilor de
muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze
pentru a ocupa un loc de muncă vacant în condiţiile art. 64.
Instanţa este ţinută să analizeze
doar îndeplinirea în cauză a primelor 2 condiţii (cele de la literele a şi b)
atâta timp cât, pe de o parte nu suntem în cazul concedierii colective (cu
referire la litera c, concedierea având loc în temeiul dispoziţiilor art. 65
Codul muncii), iar pe de altă parte, se va avea în vedere decizia în interesul legii
nr. 6/9 mai 2011 (prin care s-a stabilit că dispoziţiile art. 74 alin. 1 lit. d
din Codul muncii nu se aplică în situaţia când concedierea s-a dispus în baza
art. 65 Codul muncii).
În baza acestor considerente,
instanţa va înlătura ca fără relevanţă juridică motivele de recurs referitoare
la criteriile de stabilire a ordinii de prioritate, ca şi cele privitoare la
existenţa sau nu a unor conflicte de natură personală între
intimata-contestatoare şi directorul societăţii recurente.
Susţine recurenta că decizia de
concediere atacată cuprinde toate motivele care au determinat luarea acestei
măsuri vis-a-vis de intimata-contestatoare cu referire la notificarea nr.
2027/22.09.2010. Acest punct de vedere va fi înlăturat. Conform art. 74 Codul
Muncii, decizia trebuie comunicată în scris, pentru ca salariatul căruia i s-a
desfăcut contractul de muncă să poată cunoaşte exact măsura luată, motivele şi
temeiurile de drept ale acesteia, în vederea
pregătiri apărării.
Punctul de vedere al recurentei,
conform cu care contestatoarea ar fi luat cunoştinţă de motivele de fapt ale
concedierii sale, prin notificarea nr. 2027/22.09.2010, nu se confirmă.
Notificarea nu a ajuns la cunoştinţa contestatoarei, dovada de comunicare având
menţiunea „destinatar lipsă domiciliu” (vezi filele 13-14), iar procesul verbal
întocmit de salariaţii instituţiei cu ocazia înmânării acestei notificări
poartă o dată ulterioară emiterii deciziei – 23.10.2010 (vezi fila 22); nu s-a
făcut, aşadar, dovada comunicării notificării nr. 2027/22.09.2010 către
intimată, fie anterior, fie odată cu decizia de concediere.
O altă critică a recurentei a
vizat perioada 29.11.2010-31.03.2011, când intimatareclamantă a fost
încadrată pe un post temporar.
Va fi înlăturată şi această
critică. În mod corect prima instanţă a obligat societatea la plata către
contestatoare de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi
reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat cel în cauză
dacă nu ar fi fost concediat, având în vedere
dispoziţia imperativă a art. 78 Codul Muncii.
Cuantumul acestor despăgubiri nu
poate fi diminuat, cum susţine recurenta, cu suma egală cu drepturile salariale
încasate de salariat în baza contractului temporar de muncă, dată fiind natura
juridică diferită a acestora. Nu există o inechivalenţă între prestaţiile
oferite de societate şi cele oferite de angajat, câtă vreme recurenta nu a fost
obligată la plata salariului reprezentând contraprestaţia muncii depuse de
salariat în baza contractului individual de muncă ci la plata unor despăgubiri.
Recurenta-angajatoare nu se poate
prevala de faptul că în noua sa structură organizatorică nu mai există postul
pe care trebuie să se facă reîncadrarea în muncă că nu ar avea buget pentru
plata salariului. Invocarea unor asemenea împrejurări ar însemna încălcarea
principiului protecţiei salariaţilor, dar şi paralizarea caracterului
executoriu al hotărârilor judecătoreşti din natura litigiilor de muncă.
Pentru considerentele sus
arătate, văzând dispoziţiile art. 312 Cod pr. civilă, va fi respins ca nefondat
recursul.
| 
