avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


1. Dreptul muncii. Obligarea societăţii la plata de despăgubiri legale cu salariile indexate, majorate şi  reactualizate. Natura juridică.

Art. 78 Codul muncii.
Cuantumul despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, nu poate fi diminuat cu suma egală cu drepturile salariale încasate de salariat în baza unui contract temporar de muncă, dată fiind natura juridică diferită a acestora.
 
Curtea de Apel Bacău -Secţia I Civilă Decizia civilă nr. 1403 din 12 iulie 2012
 
Prin sentinţa civilă nr. 262/27.02.2012 pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. 5089/103/2010* a fost admisă contestaţia precizată formulată de către contestatoarea T.R. şi intimata D.J.T.S. Neamţ şi în consecinţă:
A fost anulată decizia nr. 24 din 19.10.2010 emisă de intimată.
S-a dispus reintegrarea contestatoarei în postul deţinut anterior emiterii deciziei de încetare a contractului de muncă.
A fost obligată intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata de la data concedierii până la data reintegrării efective.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut – următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Secţiei civile a Tribunalului Neamţ sub nr. 5089/103/2010 şi precizată ulterior, contestatoarea T.R. a chemat în judecată pe intimata
D.J.T.S. Neamţ pentru ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa în cauză, să se anuleze Decizia de concediere nr. 24/19.10.2010, să se dispună reintegrarea şi obligarea intimatei la plata drepturilor salariale cuvenite de la data de 20.10.2010 şi până la reintegrare.
În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că a fost angajată pe bază de concurs, prin Contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată la fosta A.T.T.T.Ş. Neamţ începând cu data de 19.02.2003 pe funcţia de contabil IA.
Ulterior a deţinut din data de 15.09.2003 până la data de 14.12.2005 şi funcţia de contabil şef, după care a revenit pe postul de contabil IA, neavând studii superioare, această funcţie a fost ocupată de o persoană cu studii superioare, prin concurs.
Fosta A.T.T.Ş. şi-a schimbat denumirea în D.J.T. Neamţ, iar prin O.G. nr.15/2010 s-a reorganizat şi în prezent se numeşte D.J.T.S. Neamţ, fuzionând fosta Direcţia pentru Tineret cu Direcţia de Sport. A arătat că şi înainte de desfacerea contractului individual de muncă avea funcţia de referent IA( IA fiind treapta de salarizare).
Forul superior, respectiv A.N.S.T. Bucureşti a întocmit un nou stat de funcţii.
A mai arătat contestatoarea că decizia de desfacere a contractului de muncă nu conţine elemente care să justifice măsura, că aceasta a fost luată de directorul instituţiei datorită unor stări conflictuale.
Prin încheierea din 7.03.2011 dosarul a fost scos de pe rolul Secţiei civile şi înaintat spre competentă soluţionare secţiei de Contencios Administrativ, pe considerentul că, la data desfacerii contractului de muncă, contestatoarea avea calitatea de funcţionar public.
Prin sentinţa civilă nr. 176/CA/14.06.2011, instanţa a admis acţiunea contestatoarei, a dispus anularea deciziei nr. 24 din 19.10.2010 emisă de D.J.S.T. Neamţ, reintegrarea reclamantei pe funcţia publică corespunzătoare postului ocupat la data emiterii deciziei şi a obligat pârâta să plătească reclamantei drepturile salariale corespunzătoare, începând cu data de 20.10.2010 şi până la reintegrare.
D.J.S.T. Neamţ a promovat recurs. Acesta a fost soluţionat de instanţa ierarhic superioară, fiind admis, prin decizia civilă nr. 1665/2011, sentinţa civilă nr. 176/CA/2011 a instanţei de fond casată, iar cauza trimisă spre competentă soluţionare la Tribunalul Neamţ ­Secţia I civilă.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 5089/103/2010**.
Analizând legalitatea si temeinicia deciziei contestate prin prisma motivelor invocate si a apărărilor formulate, s-a constatat că aceasta este nulă absolut fiind emisă cu încălcarea prevederilor imperative ale codului muncii care prevăd îndeplinirea unor condiţii de fond şi formă la luarea unei astfel de măsuri.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 74 din Codul muncii (în vigoare la data emiterii deciziei de concediere) decizia trebuie să cuprindă în mod obligatoriu:
a) motivele care determină concedierea;
b) durata preavizului;
c) criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi
d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64.
Ori, examinând actul contestat s-a constatat că acesta nu conţine niciunul din elementele susmenţionate, nu este motivat, instituţia publică neevidenţiind motivele care au determinat încetarea raportului de muncă şi considerentele pentru care i s-a aplicat contestatoarei respectiva măsură.
Faţă de lipsa motivării actului nu au putut fi analizate criteriile de emitere, respectiv dacă acestea sunt în concordanţă cu legea.
Prin urmare, pentru considerentele reţinute, instanţa a admis contestaţia şi a anulat Decizia nr. 24 din 19.10.2010 emisă de intimată. Totodată, a dispus reintegrarea contestatoarei în postul deţinut anterior emiterii actului de concediere, iar potrivit art. 78 Codul Muncii, a obligat angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariata, aceste drepturi cuvenindu-se până la reintegrarea în postul deţinut anterior concedierii.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta D.J.T.S. Neamţ, recurs declarat şi motivat în termen, legal scutit de plata taxei de timbru şi înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bacău sub nr. 5089/103/2010**.
A fost criticată soluţia primei instanţe pentru următoarele considerente:
-nu s-a avut în vedere conţinutul notificării 2027/22.09.2010, atâta timp cât decizia contestată a fost emisă în baza acesteia;
-măsura luată împotriva intimatei-reclamante nu a fost luată, aşa cum a susţinut aceasta ca urmare a unor conflicte cu directorul instituţiei, dovadă fiind reîncadrarea ei pe un post temporar;
-nu s-a avut în vedere de către instanţă faptul că în perioada 29.11.2010 – 31.03.2011 intimata-reclamantă a realizat venituri;
-soluţia dată nu poate fi pusă în aplicare deoarece organigrama instituţiei nu mai are nici un loc liber, şi de asemenea  există o imposibilitate de plată a salariilor deoarece bugetul alocat în acest scop este limitat de organigrama aprobată şi emisă prin ordin de către Preşedintele A.N.S.T.  Bucureşti.
Intimata a depus întâmpinare, solicitând în esenţă respingerea ca nefondat a recursului, cu menţiunea că hotărârea judecătorească a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea întocmai a prevederilor legale, în urma unei analize corecte a situaţiei de fapt şi de drept.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a actelor şi lucrărilor dosarului, a dispoziţiilor art. 304, 3041 şi 312 Cod pr. civilă, Curtea reţine următoarele:
În speţă sunt incidente dispoziţiile art. 74 din Codul muncii (în forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate) care stabilesc următoarele:
Decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu:
a. motivele care determină concedierea,
b. durata preavizului,
 
c. criteriile de stabilire a ordinii de prioritate, conform art.69 alin. 2 lit.d necesar în cazul concedierilor colective;
d. lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant în condiţiile art. 64.
 
Instanţa este ţinută să analizeze doar îndeplinirea în cauză a primelor 2 condiţii (cele de la literele a şi b) atâta timp cât, pe de o parte nu suntem în cazul concedierii colective (cu referire la litera c, concedierea având loc în temeiul dispoziţiilor art. 65 Codul muncii), iar pe de altă parte, se va avea în vedere decizia în interesul legii nr. 6/9 mai 2011 (prin care s-a stabilit că dispoziţiile art. 74 alin. 1 lit. d din Codul muncii nu se aplică în situaţia când concedierea s-a dispus în baza art. 65 Codul muncii).
În baza acestor considerente, instanţa va înlătura ca fără relevanţă juridică motivele de recurs referitoare la criteriile de stabilire a ordinii de prioritate, ca şi cele privitoare la existenţa sau nu a unor conflicte de natură personală între intimata-contestatoare şi directorul societăţii recurente.
Susţine recurenta că decizia de concediere atacată cuprinde toate motivele care au determinat luarea acestei măsuri vis-a-vis de intimata-contestatoare cu referire la notificarea nr. 2027/22.09.2010. Acest punct de vedere va fi înlăturat. Conform art. 74 Codul Muncii, decizia trebuie comunicată în scris, pentru ca salariatul căruia i s-a desfăcut contractul de muncă să poată cunoaşte exact măsura luată, motivele şi temeiurile de drept ale acesteia, în vederea  pregătiri apărării.
Punctul de vedere al recurentei, conform cu care contestatoarea ar fi luat cunoştinţă de motivele de fapt ale concedierii sale, prin notificarea nr. 2027/22.09.2010, nu se confirmă. Notificarea nu a ajuns la cunoştinţa contestatoarei, dovada de comunicare având menţiunea „destinatar lipsă domiciliu” (vezi filele 13-14), iar procesul verbal întocmit de salariaţii instituţiei cu ocazia înmânării acestei notificări poartă o dată ulterioară emiterii deciziei – 23.10.2010 (vezi fila 22); nu s-a făcut, aşadar, dovada comunicării notificării nr. 2027/22.09.2010 către intimată, fie anterior, fie odată cu decizia de concediere.
O altă critică a recurentei a vizat perioada 29.11.2010-31.03.2011, când intimata­reclamantă a fost încadrată  pe un post temporar.
Va fi înlăturată şi această critică. În mod corect prima instanţă a obligat societatea la plata către contestatoare de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat cel în cauză dacă nu ar fi fost concediat, având în vedere  dispoziţia imperativă a art. 78 Codul Muncii.
Cuantumul acestor despăgubiri nu poate fi diminuat, cum susţine recurenta, cu suma egală cu drepturile salariale încasate de salariat în baza contractului temporar de muncă, dată fiind natura juridică diferită a acestora. Nu există o inechivalenţă între prestaţiile oferite de societate şi cele oferite de angajat, câtă vreme recurenta nu a fost obligată la plata salariului reprezentând contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă  ci la plata unor despăgubiri.
Recurenta-angajatoare nu se poate prevala de faptul că în noua sa structură organizatorică nu mai există postul pe care trebuie să se facă reîncadrarea în muncă că nu ar avea buget pentru plata salariului. Invocarea unor asemenea împrejurări ar însemna încălcarea principiului protecţiei salariaţilor, dar şi paralizarea caracterului executoriu al hotărârilor judecătoreşti din natura litigiilor de muncă.
Pentru considerentele sus arătate, văzând dispoziţiile art. 312 Cod pr. civilă, va fi respins ca nefondat recursul.