Drept procesual penal. Partea
generală. Probele şi aprecierea lor. Condamnare după achitare.
Cod proc. penală, art. 63
Instanţa de fond a conferit
valenţă exclusiv faptului că nu există probe directe referitoare, strict, la
momentul luării bunurilor de către inculpaţi şi deci la momentul realizării
apropriaţiunii, omiţând însă să realizeze o examinare aprofundată a celorlalte
mijloace de probă, administrate în decursul urmăririi penale, fără a proceda la o coroborare a acestor
mijloace de probă între ele pentru a verifica realitatea apărărilor
inculpaţilor.
Conferirea de forţă probantă
exclusiv probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti, mai exact
declaraţiilor inculpaţilor, prin care aceştia au negat săvârşirea faptelor
şi înlăturarea din ansamblul probator a
mijloacelor de probă administrate în decursul urmăririi penale contravine disp.
art.63 alin.2 cod procedură penală, potrivit căruia probele nu au valoare mai
dinainte stabilită, iar aprecierea acestora se realizează de către organul
judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării
adevărului. Atâta vreme cât nu s-a făcut dovada întrebuinţării unor mijloace
interzise de către lege la administrarea probelor din cursul urmăririi penale,
nu există nici un motiv justificat pentru înlăturarea forţei probante a
acestora şi conferirea de forţă probantă deplină exclusiv probelor administrate
în cursul cercetării judecătoreşti.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia
Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,
Decizia penală nr. 562 din 23 aprilie 2012.
Prin sentinţa penală
nr.190/03.02.2012 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, în baza art. 11 pct. 2
lit. a rap. la art. 10 lit. c C.p.p., s-a dispus achitarea inculpaţilor
M.A., R.F., U.I.N. şi B.F.M. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt
calificat prev. si ped. de dispoz. art.208 - 209 alin. 1 lit. a şi i C.p.
În baza art. 192 alin. 2 C.p.p., părţile vătămate au
fost obligate la plata sumei în cuantum de 1000 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat, câte 500 lei
pentru fiecare.
In baza art.189 alin.1 C.proc.pen
onorariul apărătorilor din oficiu în cuantum de 300 lei pentru fiecare
apărător, s-a dispus a fi avansat din fondurile Ministerului de Justiţie către
Baroul Prahova.
Pentru a hotărî astfel, prima
instanţă a reţinut, pe baza analizei actelor şi lucrărilor dosarului,
următoarele:
La data de 17.06.2008, partea
vătămată V. A. şi partea vătămata V. A., coproprietari ai imobilului situat în
mun. Ploiesti pe strada U. nr.8 jud. Prahova au sesizat organele de poliţie, cu
plângerii prin care au solicitat tragerea la răspundere penală şi sancţionarea
numiţilor M. A. şi U. I. N. întrucât aceştia se fac vinovaţi de sustragerea a
şase calorifere din fonta şi respective a două căzi din fontă, plus a unei cantităţi
din plumb rezultată din dezafectarea instalaţiei termice şi care se găsea la
etajul unu al imobilului.
Deşi audiat în cursul urmăririi
penale inculpatul M. A. a recunoscut sustragerea doar a unui singur calorifer
(la filele 16-17 dosar urmărire penală), în cel de al doilea ciclu procesual,
inculpatul M. A. a arata că nu îşi menţine declaraţiile date în faţa organelor
de urmărire penală şi nu recunoaşte fapta, întrucât acel calorifer ce provenea
din imobilul aparţinând parţilor vătămate V. A. şi V. A. l-a cumpărat contra
sumei de 20 lei dintr-o zonă din mun. Ploieşti.
A arătat de asemenea inculpatul
că ,,…în timp ce mă pregăteam să îl transport la domiciliu împreuna cu R. F., U. I. N. şi B. F. M., am fost oprit de
un domn care m-a întrebat de unde am furat caloriferul, iar eu i-am răspuns ca
nu l-am furat ci că l-am cumpărat, moment în care l-am lăsat alături de
prietenul meu U. pentru a mă duce să-l caut pe cel de la care cumpărasem
caloriferul…’’ iar după ce a revenit a relatat inculpatul ca acel calorifer
fusese luat de proprietarul imobilului.
Din declaraţiile inculpaţilor U. I. N. şi B.
F. reiese de asemenea ca acel calorifer fusese cumpărat de către inculpatul M.
A. de la o persoana necunoscuta, aceştia ajutându-l să-l transporte la
domiciliu.
Deşi inculpatul R. F. a arătat ca
nu doreşte sa dea o declaraţie în faţa instanţei şi ca îşi menţine declaraţiile
date în faţa organelor judiciare, luând în considerare declaraţia data de
acesta la data de 23.07.2008 instanţa a reţinut că, de asemenea acesta a
relatat organelor judiciare ca este vorba de un singur calorifer pe care M. A.
îl cumpărase de la o persoana necunoscuta si
e care urma sa il transporte la domiciliu împreuna cu acesta.
Din declaraţiile parţii vătămate
V. A. reiese ca la data de 30.05.2008 a
fost anunţat telefonic de vecina sa V. C. despre faptul că în acea noapte a
auzit zgomot în apropierea locuinţei sale însă i-a fost frica sa iasă afară să
vadă despre ce este vorba, iar în urma deplasării la imobilul situate pe strada
Unirii nr.8 a constata lipsa a 7-8 calorifere pe care partea vătămata le
curăţase pentru a fi refolosite, de asemenea se precizează că la data de
17.06.2008 a fost anunţat de vecinul său T. M. care i-a relatat ca a văzut o
persoana ieşind din imobil cu un căruţ în care se afla un calorifer, moment în
care au fost anunţate organele de poliţie ce s-au deplasat la faţa locului,
recunoscându-l la data audierii pe U. I. ca fiind acea persoană descoperită în
acel loc şi care avea asupra sa un calorifer.
Aspectele sesizate sunt
învederate şi de către partea vătămata V. A. aşa cum reiese din declaraţia
acestuia aflata la filele 154-155 dosar.
Procedând la audierea martorilor
T. M. si V. C., instanţa de fond a constatat că din declaraţiile acestora nu reiese că inculpaţii sunt autori ai
faptelor reţinute în sarcina sa.
A apreciat prima instanţă că, în
mod evident declaraţia inculpatului M. A., cumpărător al caloriferului ce
aparţinea parţilor vătămate se coroborează cu declaraţia martorului T. M. care
a relatat că într-adevăr a văzut o persoana care transporta un calorifer pe
care l-a recunoscut ca fiind al lui V. A. însă la momentul la care l-a întrebat
despre provenienţa bunului i s-a răspuns că a fost cumpărat.
In ceea ce priveşte declaraţia
inculpatei V. C. instanţa de fond a reţinut că deşi acesta a relatat că a auzit
zgomote în preajma locuinţei parţilor vătămate nu a putut observa ce se
întâmpla deoarece i-a fost teama sa iasă din propriul imobil si atunci in mod
evident ca in cauza dubiul profita inculpaţilor care nu au fost văzuţi efectiv
sustrăgând acele bunuri nici in data de 30.05.2008 si nici la data de
17.06.2008.
In plus, chiar dacă nu este
exclusă dispariţia bunurilor celor doua părţi vătămate, instanţa de fond nu a
reţinut vinovata celor patru inculpaţi, probele administrate în cauză atât în
cursul urmăririi penale cât şi în cursul cercetării judecătoreşti stabilind
fără putinţa de tăgada că nu inculpaţii sunt autori ai infracţiunii de furt
calificat.
A constatat prima instanţă că,
potrivit dispoziţiilor art.345 alin.2 C.proc.penală, condamnarea se pronunţă
dacă instanţa constata ca fapta există, constituie infracţiune si a fost
săvârşită de inculpat.
Conform art.5/2 din Cod proc.pen.
orice persoana este considerată nevinovata pana la stabilirea vinovăţiei sale
printr-o hotărâre penala definitiva iar potrivit dispoziţiilor art.66 din Codul
de procedura penala învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de
nevinovăţie si nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.
De asemenea, potrivit
dispoziţiilor art.6 alin.2 din CEDO orice persoana acuzata de o infracţiune
este prezumata nevinovata pana ce vinovăţia sa va fi legal stabilită,
condamnarea inculpatului in lipsa unor dovezi convingătoare de vinovăţie fiind
de natura să atragă constatarea încălcării art.6 paragraf 2 din Convenţie.
Prezumţia de nevinovăţie
presupune dreptul la tăcere, iar acuzatul nu trebuie sa dovedească nimic, el
putând sa nu declare nimic pana la sfârşitul procesului
In cauza dimpotrivă inculpaţii,
cu excepţia inculpatului R.F. au dorit a da o declaraţie şi totodată au
solicitat probe în dovedirea nevinovăţiei lor. Potrivit dispoziţiilor art.65
Cod proc.pen. sarcina administrării probelor in procesul penal revine organului
de urmărire penala şi instanţei de judecată, iar răsturnarea prezumţiei de
nevinovăţie poate fi făcută numai prin probe certe de vinovăţie, orice dubiu
profita inculpatului potrivit principiului in dubio pro reo.
Faţă de toate aceste texte
legale, având în vedere considerentele expuse anterior şi probele administrate
care, în mod indubitabil s-a apreciat că nu au răsturnat prezumţia de
nevinovăţie, instanţa de fond a dispus achitarea inculpaţilor, în baza art. 11
pct. 2 lit.a C.pr.penală, rap. la art. 10 lit.c C.pr.penală, reţinând că
aceştia nu sunt autorii infracţiunii de
furt calificat comisa in dauna parţilor vătămate V. A.şi V. A..
Împotriva acestei sentinţe au
declarat recurs părţile vătămate V. A. şi V. A., criticând-o pentru
netemeinicie şi nelegalitate, susţinând în esenţă că în mod greşit s-a dispus obligarea lor la
plata cheltuielilor judiciare către stat, prin sentinţa recurată, deoarece nu
sunt incidente ipotezele prevăzute de art.192 alin.2 c.pr.penală, nefiind vorba
de respingerea vreunei cereri formulate de părţile vătămate, atâta timp cât
instanţa de fond a procedat la judecata pe fond a cauzei, judecată ce a avut
loc în urma admiterii recursului promovat de părţile vătămate.
Potrivit motivelor scrise de
recurs depuse la dosar, au mai susţinut recurenţii părţi vătămate că în mod
greşit s-a dispus achitarea inculpaţilor deoarece, instanţa de fond nu a
realizat o justă corelare a mijloacelor de probă administrate în cauză,
respectiv procesul verbal de cercetare la faţa locului, declaraţiile
inculpaţilor din care rezultă că au valorificat bunurile sustrase la un centru
de colectare a fierului vechi, procesul-verbal de custodie încheiat de
lucrătorii de poliţie cu privire la caloriferele sustrase, precum şi
declaraţiile părţilor vătămate şi depoziţiile martorilor.
Au învederat recurenţii că
soluţia primei instanţe prin care s-a constatat inexistenţa condiţiilor
prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii penale a inculpaţilor, este
greşită iar, în realitate, aceştia se fac vinovaţi de comiterea infracţiunilor
pentru care s-a formulat plângere penală împotriva lor.
S-a solicitat admiterea
recursurilor, casarea hotărârii atacate, înlăturarea obligării părţilor
vătămate la plata cheltuielilor judiciare către stat, precum şi atragerea
răspunderii penale a inculpaţilor pentru comiterea infracţiunilor pentru care
au fost formulate plângerile penale de către părţile vătămate.
Recursurile părţilor vătămate
sunt fondate .
În mod greşit instanţa de fond a
apreciat că probele administrate în decursul urmăririi penale (finalizată însă
prin adoptarea ordonanţei de aplicare a unei sancţiuni cu caracter
administrativ, ordonanţă ce a fost desfiinţată de instanţă în exercitarea
controlului jurisdicţional) sunt insuficiente pentru a răsturna prezumţia de
nevinovăţie ce operează în favoarea inculpaţilor şi că nu s-a făcut dovada existenţei
faptelor şi a săvârşirii acestora cu vinovăţie în forma cerută de lege de către
intimaţii-inculpaţi.
Procedând la evaluarea, înainte
de toate, a realităţii situaţiei de fapt configurată de către instanţa de fond
pe baza probelor administrate în cauză, Curtea constată, din această
perspectivă, că instanţa de fond a realizat o apreciere a situaţiei factuale cu
ignorarea disp. art. 63 alin.2 şi 69 Cod procedură penală.
Din acest punct de vedere, Curtea
observă că prima instanţă şi-a fundamentat soluţia de achitare exclusiv pe
mijloacele de probă administrate în mod direct şi nemijlocit, în cursul
cercetării judecătoreşti, ignorând cu desăvârşire mijloacele de probă
administrate în decursul urmăririi penale, din coroborarea cărora rezultă, fără
putinţă de tăgadă, concluzia existenţei faptelor şi a săvârşirii lor de către
inculpaţi în calitate de autori.
Este îndeobşte cunoscut că
declaraţiile cele mai apropiate de adevăr, care reflectă faptele aşa cum s-au
petrecut, sunt cele date imediat după producerea unui eveniment, cum este şi
cazul declaraţiilor date de inculpatul M. A. în faţa lucrătorilor de poliţie la
datele de 20.06.2008 şi respectiv 7.08.2008 (filele 34-39 dosar urmărire
penală) care în aprecierea Curţii sunt calificate ca fiind cele mai plauzibile,
din care rezultă, fără echivoc, că inculpatul la sfârşitul lunii mai 2008 (deci
la 30 mai 2008, aşa cum rezultă din declaraţiile părţilor vătămate), şi-a
însuşit fără drept din
incinta imobilului aparţinând
părţilor vătămate V.A. şi V. A., situat pe strada U. din Ploieşti, 6
calorifere, 2 căzi de baie şi ţevi metalice, pe care le-a transportat cu un
căruţ şi le-a vândut la un centru de colectare a materialului feros din zona
cartierului B. din Ploieşti.
Tot acest inculpat recunoaşte că
la 17.06.2008, în jurul prânzului, aflându-se tot în zona străzii U.din
Ploieşti, a observat un calorifer de fontă în faţa unui bloc nelocuit şi i-a
anunţat pe ceilalţi trei inculpaţi, promiţându-le că le dă câte 10 lei şi un
pachet de ţigări pentru a-l ajuta la transportul respectivului bun. În timp ce
transportau caloriferul au fost depistaţi de partea vătămată, care a anunţat
lucrătorii de poliţie ce s-au deplasat la faţa locului şi au încheiat procesul
verbal de constatare, aflat la filele 6-8 dosar urmărire penală.
Judecătorul fondului a omis să
examineze aceste declaraţii date în cursul urmăririi penale de către inculpatul
M.A., precum şi conţinutul procesului verbal de constatare încheiat de către
lucrătorii de poliţie, rezumându-se să aprecieze ca fiind conforme realităţii
doar declaraţiile date de către inculpaţi ulterior, în faţa instanţei de fond,
când aceştia au negat participaţia lor penală, susţinând că bunurile ar fi fost
cumpărate, ei rezumându-se doar a le transporta, fără a putea indica persoana
de la care au fost cumpărate, condiţiile cumpărării ori preţul şi fără a putea
explica contradicţia dintre propriile lor declaraţii şi menţiunile cuprinse în
procesul verbal de constatare încheiat de poliţie.
Potrivit acestui proces verbal de
constatare încheiat la 17.06.2008, cu prilejul surprinderii inculpaţilor, este
cert că aceştia transportau caloriferul din fontă şi fiindu-le solicitate
explicaţii cu privire la acest aspect, inculpatul U.I.N. a declarat: „ne-am
deplasat cu un căruţ şi de la etajul 2 al imobilului toţi 4 am luat un
calorifer din fontă cu intenţia de a-l valorifica la un centru de fier vechi.
Am fost depistaţi de proprietar şi întrucât ceilalţi 3 au fugit, am fost
predaţi organelor de poliţie pentru cercetări.”
Fiind prins şi inculpatul B. F.
M., acesta a declarat, la rândul său, potrivit aceluiaşi proces verbal de
constatare că: ”la 17.06.2008, orele 12,00 împreună cu ceilalţi inculpaţi am
mers într-un imobil situat în zona centrală a municipiului Ploieşti, de unde de
la etaj am luat un calorifer din fontă, l-am pus pe un căruţ, dar la scurt timp
am fost depistaţi iar eu am fost reţinut cu U. I. N.”.
Instanţa de recurs mai constată
că un alt indiciu că inculpatul M. A. încearcă să denatureze adevărul este şi
acela că omite a indica numele persoanei de la care a susţinut că a cumpărat
bunurile pe care părţile vătămate le-au reclamat ca fiind sustrase, persoană
care ar putea preciza dacă este reală susţinerea inculpatului referitoare la
faptul că la 17.06.2008 inculpatul ar fi cumpărat acest bun în schimbul sumei
de 20 lei, fiind surprins în timp ce se pregătea să îl transporte împreună cu
ceilalţi trei inculpaţi.
Curtea constată, aşadar, că
aprecierea primei instanţe referitoare la faptul că inculpaţii nu au participat
la comiterea infracţiunii, are la bază o
analiză trunchiată şi selectivă a materialului probator, în condiţiile
în care nu există nici un argument şi nici o explicaţie logică şi credibilă
care să motiveze revenirea inculpatului M. A. asupra primei declaraţii şi
opţiunea sa pentru relatarea unei alte situaţii de fapt care, aşa după cum s-a
arătat mai sus, nu rezistă criticilor.
În plus, declaraţia iniţială a
inculpatului M. A. se coroborează şi cu plângerile şi declaraţiile celor două
părţi vătămate, din care rezultă că la datele de 30.05.2008 şi 17.06.2008
apartamentul situat la etajul unui bloc din zona centrală a municipiului
Ploieşti a fost forţat, pătrunzându-se prin efracţie în interiorul său şi
sustrăgându-se mai multe obiecte metalice rezultat din dezafectarea instalaţiei
termice a imobilului, în total fiind sustrase 7 calorifere din fontă, 2 căzi de
baie şi circa 30 kg
de ţeavă de plumb.
Trecând peste faptul că o
asemenea cantitate de deşeuri metalice nu putea fi în mod fizic transportată de
către o singură persoană, fiind deci evidentă împrejurarea că era necesară
participaţia mai multor persoane pentru a se reuşi luarea şi transportarea
bunurilor, Curtea constată că acest lucru este confirmat de altfel şi de
declaraţiile iniţiale ale inculpatului M. A. date în cursul urmăririi penale,
despre care am făcut vorbire mai sus, precum şi de procesul verbal de
constatare încheiat de lucrătorii de poliţie, în care ceilalţi doi autori U. I.
N. şi B. M.F., recunosc pătrunderea în imobil şi luarea bunurilor, evident,
fără consimţământul părţilor vătămate.
Pe de altă parte, tot în procesul
verbal de constatare încheiat la 17.06.2008, cu prilejul depistării şi
surprinderii inculpaţilor, se precizează că la faţa locului a fost identificat
martorul ocular D. M. care „la data de mai sus a observat un grup de 4
persoane, având asupra lor un căruţ, persoane care au intrat în imobil,
coborând la scurt timp, având asupra lor un calorifer din fontă, pe care l-au
încărcat în căruţ, iar când au vrut să plece au fost opriţi de un cetăţean, iar
trei dintre persoane au fugit, fiind reţinut la acel moment doar inculpatul U.
I. N.”.
Susţinerile acestei martore,
cuprinse în procesul verbal de constatare, sunt confirmate şi de depoziţiile
date în cursul cercetării judecătoreşti, de alţi doi martori – V. C. şi T. M.,
prima martoră declarând că a observat urmele de forţare de la apartamentul
părţilor vătămate, precum şi lipsa căzilor şi caloriferelor, iar cel de-al
doilea martor precizând că a observat pe unul dintre inculpaţi ce transporta un
calorifer într-un căruţ, martorul recunoscând că este un bun ce aparţinea
părţii vătămate V. A..
Trecând peste faptul că, aşa cum
s-a specificat mai sus, declaraţiile martorilor din cursul cercetării
judecătoreşti au fost date la un interval mai mare de timp de la comiterea
faptei, scurgându-se aproximativ 3 ani de la acel moment, Curtea mai remarcă şi
faptul că în cursul urmării penale, martorii T. M. şi D.M. au dat declaraţii
imediat după comiterea faptei, respectiv la data de 17.06.2008 (martora D. M.)
şi la data de 12.09.2008 (martorul T. M.), declaraţii care în mod evident pot
fi avute în vedere la stabilirea situaţiei de fapt, câtă vreme sunt mult mai
apropiate de momentul comiterii faptelor şi deci, informaţiile oferite de
martori sunt mult mai exacte, nepunându-se problema alterării lor prin
scurgerea timpului.
Or, ambii martori în cuprinsul
acestor declaraţii au confirmat împrejurarea că la 17.06.2008 au observat un
grup de 4 bărbaţi transportând un calorifer de fontă cu un căruţ, după ce în
prealabil coborâseră de pe scara unui bloc în care se află şi apartamentul
părţilor vătămate şi fiind opriţi de către martorul T. M., 3 dintre aceştia au
fugit, iar unul a rămas pe loc şi a fost predat organelor de poliţie.
Raportat la depoziţiile acestor
martori, este evident că fuga celorlalţi 3 autori de la locul faptei este
inexplicabilă şi nu poate confirma decât împrejurarea că bunul respectiv
provenea din furt, fiind lipsită în mod cert de credibilitate afirmaţia lor, în
sensul că au cumpărat caloriferul şi revendicându-se proprietatea asupra
acestuia, au fugit pentru a depista persoana de la care cumpăraseră
caloriferul.
Aşa fiind, Curtea a remarcat că,
prima instanţă a conferit valenţă exclusiv faptului că nu există probe directe
referitoare, strict, la momentul luării bunurilor de către inculpaţi şi deci la
momentul realizării apropriaţiunii, omiţând însă să realizeze o examinare
aprofundată a celorlalte mijloace de probă, administrate în decursul urmăririi
penale, astfel cum au fost expuse mai sus, fără a proceda la o coroborare a
acestor mijloace de probă între ele pentru a verifica realitatea apărărilor
inculpaţilor.
În contextul celor expuse
anterior, Curtea a constatat că, în mod greşit instanţa de fond a conferit
forţă probantă exclusiv probelor administrate în cursul cercetării
judecătoreşti, mai exact declaraţiilor inculpaţilor, prin care aceştia au negat
săvârşirea faptelor, înlăturând practic din ansamblul probator, mijloacele de
probă administrate în decursul urmăririi penale, deşi conform art.63 alin.2 Cod
procedură penală, probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea
acestora se realizează de către organul judiciar în urma examinării tuturor
probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Atâta vreme cât nu s-a făcut
dovada întrebuinţării unor mijloace interzise de către lege la administrarea
probelor din cursul urmăririi penale, nu există nici un motiv justificat pentru
înlăturarea forţei probante a acestora şi conferirea de forţă probantă deplină
exclusiv probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti.
Pe cale de consecinţă, Curtea a
reţinut că, recursurile părţilor vătămate sunt fondate, în condiţiile în care
este evident că din probele administrate în cursul urmăririi penale, dar şi al
cercetării judecătoreşti (ne referim aici la depoziţiile martorilor), se face
dovada, cu claritate a existenţei faptelor şi săvârşirii lor cu vinovăţie de
către inculpaţi, fiind întemeiate criticile recurenţilor privind faptul că în
mod greşit nu a fost antrenată răspunderea penală a inculpaţilor pentru comiterea
acestor fapte.
Constatându-se incidenţa cazului
de casare prevăzut de art.385/9 alin.1, pct.18 c.pr.penală, în sensul că
instanţa de fond a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă
pronunţarea unor hotărâri greşite de achitare, Curtea a admis recursurile
părţilor vătămate, conform art.385/15 pct.2 lit.d c.pr.penală, a casat
hotărârea atacată şi rejudecând, a constatat vinovăţia inculpatului M. A. în
săvârşirea celor două infracţiuni de furt calificat comise în datele de
30.05.2008 şi 17.06.2008, în dauna părţilor vătămate V. A. şi V. A. şi a dispus
condamnarea acestuia.
De asemenea, constatându-se
existenţa faptei şi vinovăţia fiecăruia dintre inculpaţii R. F., U. I. N. şi B.
F. M., în privinţa săvârşirii infracţiunii de furt calificat, comisă prin
efracţie la 17.06.2008, s-a dispus condamnarea fiecăruia dintre aceştia, iar în
cazul inculpatului M. A., a cărui vinovăţie a fost reţinută într-o pluralitate
infracţională sub forma concursului real de infracţiuni, s-a făcut aplicarea
art.33 lit.a şi art.34 lit.b C.penal, stabilindu-se spre executare pedeapsa cea
mai grea.
