avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 


Drept procesual penal. Partea generală. Probele şi aprecierea lor. Condamnare după achitare.
 
Cod proc. penală, art. 63
 
Instanţa de fond a conferit valenţă exclusiv faptului că nu există probe directe referitoare, strict, la momentul luării bunurilor de către inculpaţi şi deci la momentul realizării apropriaţiunii, omiţând însă să realizeze o examinare aprofundată a celorlalte mijloace de probă, administrate în decursul urmăririi penale,  fără a proceda la o coroborare a acestor mijloace de probă între ele pentru a verifica realitatea apărărilor inculpaţilor.
Conferirea de forţă probantă exclusiv probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti, mai exact declaraţiilor inculpaţilor, prin care aceştia au negat săvârşirea faptelor şi  înlăturarea din ansamblul probator a mijloacelor de probă administrate în decursul urmăririi penale contravine disp. art.63 alin.2 cod procedură penală, potrivit căruia probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea acestora se realizează de către organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Atâta vreme cât nu s-a făcut dovada întrebuinţării unor mijloace interzise de către lege la administrarea probelor din cursul urmăririi penale, nu există nici un motiv justificat pentru înlăturarea forţei probante a acestora şi conferirea de forţă probantă deplină exclusiv probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti.
                               
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,
Decizia  penală nr. 562 din 23 aprilie 2012.
 
Prin sentinţa penală nr.190/03.02.2012 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, în baza art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. c C.p.p., s-a dispus achitarea inculpaţilor M.A.,  R.F., U.I.N. şi B.F.M.  sub aspectul săvârşirii infracţiunii de furt calificat prev. si ped. de dispoz. art.208 - 209 alin. 1 lit. a şi i C.p.
În baza art. 192 alin. 2 C.p.p., părţile vătămate au fost obligate la plata sumei în cuantum de 1000 lei reprezentând  cheltuieli judiciare către stat, câte 500 lei pentru fiecare.
In baza art.189 alin.1 C.proc.pen onorariul apărătorilor din oficiu în cuantum de 300 lei pentru fiecare apărător, s-a dispus a fi avansat din fondurile Ministerului de Justiţie către Baroul Prahova.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, pe baza analizei actelor şi lucrărilor dosarului, următoarele:
La data de 17.06.2008, partea vătămată V. A. şi partea vătămata V. A., coproprietari ai imobilului situat în mun. Ploiesti pe strada U. nr.8 jud. Prahova au sesizat organele de poliţie, cu plângerii prin care au solicitat tragerea la răspundere penală şi sancţionarea numiţilor M. A. şi U. I. N. întrucât aceştia se fac vinovaţi de sustragerea a şase calorifere din fonta şi respective a două căzi din fontă, plus a unei cantităţi din plumb rezultată din dezafectarea instalaţiei termice şi care se găsea la etajul unu al imobilului.
Deşi audiat în cursul urmăririi penale inculpatul M. A. a recunoscut sustragerea doar a unui singur calorifer (la filele 16-17 dosar urmărire  penală),  în cel de al doilea ciclu procesual, inculpatul M. A. a arata că nu îşi menţine declaraţiile date în faţa organelor de urmărire penală şi nu recunoaşte fapta, întrucât acel calorifer ce provenea din imobilul aparţinând parţilor vătămate V. A. şi V. A. l-a cumpărat contra sumei de 20 lei dintr-o zonă din mun. Ploieşti.
A arătat de asemenea inculpatul că ,,…în timp ce mă pregăteam să îl transport la domiciliu împreuna cu  R. F., U. I. N. şi B. F. M., am fost oprit de un domn care m-a întrebat de unde am furat caloriferul, iar eu i-am răspuns ca nu l-am furat ci că l-am cumpărat, moment în care l-am lăsat alături de prietenul meu U. pentru a mă duce să-l caut pe cel de la care cumpărasem caloriferul…’’ iar după ce a revenit a relatat inculpatul ca acel calorifer fusese luat de proprietarul imobilului.
 Din declaraţiile inculpaţilor U. I. N. şi B. F. reiese de asemenea ca acel calorifer fusese cumpărat de către inculpatul M. A. de la o persoana necunoscuta, aceştia ajutându-l să-l transporte la domiciliu.
Deşi inculpatul R. F. a arătat ca nu doreşte sa dea o declaraţie în faţa instanţei şi ca îşi menţine declaraţiile date în faţa organelor judiciare, luând în considerare declaraţia data de acesta la data de 23.07.2008 instanţa a reţinut că, de asemenea acesta a relatat organelor judiciare ca este vorba de un singur calorifer pe care M. A. îl cumpărase de la o persoana necunoscuta si  e care urma sa il transporte la domiciliu împreuna cu acesta.
Din declaraţiile parţii vătămate V. A.  reiese ca la data de 30.05.2008 a fost anunţat telefonic de vecina sa V. C. despre faptul că în acea noapte a auzit zgomot în apropierea locuinţei sale însă i-a fost frica sa iasă afară să vadă despre ce este vorba, iar în urma deplasării la imobilul situate pe strada Unirii nr.8 a constata lipsa a 7-8 calorifere pe care partea vătămata le curăţase pentru a fi refolosite, de asemenea se precizează că la data de 17.06.2008 a fost anunţat de vecinul său T. M. care i-a relatat ca a văzut o persoana ieşind din imobil cu un căruţ în care se afla un calorifer, moment în care au fost anunţate organele de poliţie ce s-au deplasat la faţa locului, recunoscându-l la data audierii pe U. I. ca fiind acea persoană descoperită în acel loc şi care avea asupra sa un calorifer.
Aspectele sesizate sunt învederate şi de către partea vătămata V. A. aşa cum reiese din declaraţia acestuia aflata la filele 154-155 dosar.
Procedând la audierea martorilor T. M. si V. C., instanţa de fond a constatat că din declaraţiile acestora  nu reiese că inculpaţii sunt autori ai faptelor reţinute în sarcina sa.
A apreciat prima instanţă că, în mod evident declaraţia inculpatului M. A., cumpărător al caloriferului ce aparţinea parţilor vătămate se coroborează cu declaraţia martorului T. M. care a relatat că într-adevăr a văzut o persoana care transporta un calorifer pe care l-a recunoscut ca fiind al lui V. A. însă la momentul la care l-a întrebat despre provenienţa bunului i s-a răspuns că a fost cumpărat.
In ceea ce priveşte declaraţia inculpatei V. C. instanţa de fond a reţinut că deşi acesta a relatat că a auzit zgomote în preajma locuinţei parţilor vătămate nu a putut observa ce se întâmpla deoarece i-a fost teama sa iasă din propriul imobil si atunci in mod evident ca in cauza dubiul profita inculpaţilor care nu au fost văzuţi efectiv sustrăgând acele bunuri nici in data de 30.05.2008 si nici la data de 17.06.2008.  
In plus, chiar dacă nu este exclusă dispariţia bunurilor celor doua părţi vătămate, instanţa de fond nu a reţinut vinovata celor patru inculpaţi, probele administrate în cauză atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul cercetării judecătoreşti stabilind fără putinţa de tăgada că nu inculpaţii sunt autori ai infracţiunii de furt calificat.
A constatat prima instanţă că, potrivit dispoziţiilor art.345 alin.2 C.proc.penală, condamnarea se pronunţă dacă instanţa constata ca fapta există, constituie infracţiune si a fost săvârşită de inculpat.
Conform art.5/2 din Cod proc.pen. orice persoana este considerată nevinovata pana la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penala definitiva iar potrivit dispoziţiilor art.66 din Codul de procedura penala învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie si nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.6 alin.2 din CEDO orice persoana acuzata de o infracţiune este prezumata nevinovata pana ce vinovăţia sa va fi legal stabilită, condamnarea inculpatului in lipsa unor dovezi convingătoare de vinovăţie fiind de natura să atragă constatarea încălcării art.6 paragraf 2 din Convenţie.
Prezumţia de nevinovăţie presupune dreptul la tăcere, iar acuzatul nu trebuie sa dovedească nimic, el putând sa nu declare nimic pana la sfârşitul procesului
In cauza dimpotrivă inculpaţii, cu excepţia inculpatului R.F. au dorit a da o declaraţie şi totodată au solicitat probe în dovedirea nevinovăţiei lor. Potrivit dispoziţiilor art.65 Cod proc.pen. sarcina administrării probelor in procesul penal revine organului de urmărire penala şi instanţei de judecată, iar răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie poate fi făcută numai prin probe certe de vinovăţie, orice dubiu profita inculpatului potrivit principiului in dubio pro reo.
Faţă de toate aceste texte legale, având în vedere considerentele expuse anterior şi probele administrate care, în mod indubitabil s-a apreciat că nu au răsturnat prezumţia de nevinovăţie, instanţa de fond a dispus achitarea inculpaţilor, în baza art. 11 pct. 2 lit.a C.pr.penală, rap. la art. 10 lit.c C.pr.penală, reţinând că aceştia nu sunt  autorii infracţiunii de furt calificat comisa in dauna parţilor vătămate V. A.şi V. A..
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs părţile vătămate V. A. şi V. A., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, susţinând în esenţă că  în mod greşit s-a dispus obligarea lor la plata cheltuielilor judiciare către stat, prin sentinţa recurată, deoarece nu sunt incidente ipotezele prevăzute de art.192 alin.2 c.pr.penală, nefiind vorba de respingerea vreunei cereri formulate de părţile vătămate, atâta timp cât instanţa de fond a procedat la judecata pe fond a cauzei, judecată ce a avut loc în urma admiterii recursului promovat de părţile vătămate.
Potrivit motivelor scrise de recurs depuse la dosar, au mai susţinut recurenţii părţi vătămate că în mod greşit s-a dispus achitarea inculpaţilor deoarece, instanţa de fond nu a realizat o justă corelare a mijloacelor de probă administrate în cauză, respectiv procesul verbal de cercetare la faţa locului, declaraţiile inculpaţilor din care rezultă că au valorificat bunurile sustrase la un centru de colectare a fierului vechi, procesul-verbal de custodie încheiat de lucrătorii de poliţie cu privire la caloriferele sustrase, precum şi declaraţiile părţilor vătămate şi depoziţiile martorilor.
Au învederat recurenţii că soluţia primei instanţe prin care s-a constatat inexistenţa condiţiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii penale a inculpaţilor, este greşită iar, în realitate, aceştia se fac vinovaţi de comiterea infracţiunilor pentru care s-a formulat plângere penală împotriva lor.
S-a solicitat admiterea recursurilor, casarea hotărârii atacate, înlăturarea obligării părţilor vătămate la plata cheltuielilor judiciare către stat, precum şi atragerea răspunderii penale a inculpaţilor pentru comiterea infracţiunilor pentru care au fost formulate plângerile penale de către părţile vătămate.
Recursurile părţilor vătămate sunt fondate .
În mod greşit instanţa de fond a apreciat că probele administrate în decursul urmăririi penale (finalizată însă prin adoptarea ordonanţei de aplicare a unei sancţiuni cu caracter administrativ, ordonanţă ce a fost desfiinţată de instanţă în exercitarea controlului jurisdicţional) sunt insuficiente pentru a răsturna prezumţia de nevinovăţie ce operează în favoarea inculpaţilor şi că nu s-a făcut dovada existenţei faptelor şi a săvârşirii acestora cu vinovăţie în forma cerută de lege de către intimaţii-inculpaţi.
Procedând la evaluarea, înainte de toate, a realităţii situaţiei de fapt configurată de către instanţa de fond pe baza probelor administrate în cauză, Curtea constată, din această perspectivă, că instanţa de fond a realizat o apreciere a situaţiei factuale cu ignorarea disp. art. 63 alin.2 şi 69 Cod procedură penală.
Din acest punct de vedere, Curtea observă că prima instanţă şi-a fundamentat soluţia de achitare exclusiv pe mijloacele de probă administrate în mod direct şi nemijlocit, în cursul cercetării judecătoreşti, ignorând cu desăvârşire mijloacele de probă administrate în decursul urmăririi penale, din coroborarea cărora rezultă, fără putinţă de tăgadă, concluzia existenţei faptelor şi a săvârşirii lor de către inculpaţi în calitate de autori.
Este îndeobşte cunoscut că declaraţiile cele mai apropiate de adevăr, care reflectă faptele aşa cum s-au petrecut, sunt cele date imediat după producerea unui eveniment, cum este şi cazul declaraţiilor date de inculpatul M. A. în faţa lucrătorilor de poliţie la datele de 20.06.2008 şi respectiv 7.08.2008 (filele 34-39 dosar urmărire penală) care în aprecierea Curţii sunt calificate ca fiind cele mai plauzibile, din care rezultă, fără echivoc, că inculpatul la sfârşitul lunii mai 2008 (deci la 30 mai 2008, aşa cum rezultă din declaraţiile părţilor vătămate), şi-a însuşit fără drept din
incinta imobilului aparţinând părţilor vătămate V.A. şi V. A., situat pe strada U. din Ploieşti, 6 calorifere, 2 căzi de baie şi ţevi metalice, pe care le-a transportat cu un căruţ şi le-a vândut la un centru de colectare a materialului feros din zona cartierului B. din Ploieşti.
Tot acest inculpat recunoaşte că la 17.06.2008, în jurul prânzului, aflându-se tot în zona străzii U.din Ploieşti, a observat un calorifer de fontă în faţa unui bloc nelocuit şi i-a anunţat pe ceilalţi trei inculpaţi, promiţându-le că le dă câte 10 lei şi un pachet de ţigări pentru a-l ajuta la transportul respectivului bun. În timp ce transportau caloriferul au fost depistaţi de partea vătămată, care a anunţat lucrătorii de poliţie ce s-au deplasat la faţa locului şi au încheiat procesul verbal de constatare, aflat la filele 6-8 dosar urmărire penală.
Judecătorul fondului a omis să examineze aceste declaraţii date în cursul urmăririi penale de către inculpatul M.A., precum şi conţinutul procesului verbal de constatare încheiat de către lucrătorii de poliţie, rezumându-se să aprecieze ca fiind conforme realităţii doar declaraţiile date de către inculpaţi ulterior, în faţa instanţei de fond, când aceştia au negat participaţia lor penală, susţinând că bunurile ar fi fost cumpărate, ei rezumându-se doar a le transporta, fără a putea indica persoana de la care au fost cumpărate, condiţiile cumpărării ori preţul şi fără a putea explica contradicţia dintre propriile lor declaraţii şi menţiunile cuprinse în procesul verbal de constatare încheiat de poliţie.
Potrivit acestui proces verbal de constatare încheiat la 17.06.2008, cu prilejul surprinderii inculpaţilor, este cert că aceştia transportau caloriferul din fontă şi fiindu-le solicitate explicaţii cu privire la acest aspect, inculpatul U.I.N. a declarat: „ne-am deplasat cu un căruţ şi de la etajul 2 al imobilului toţi 4 am luat un calorifer din fontă cu intenţia de a-l valorifica la un centru de fier vechi. Am fost depistaţi de proprietar şi întrucât ceilalţi 3 au fugit, am fost predaţi organelor de poliţie pentru cercetări.”
Fiind prins şi inculpatul B. F. M., acesta a declarat, la rândul său, potrivit aceluiaşi proces verbal de constatare că: ”la 17.06.2008, orele 12,00 împreună cu ceilalţi inculpaţi am mers într-un imobil situat în zona centrală a municipiului Ploieşti, de unde de la etaj am luat un calorifer din fontă, l-am pus pe un căruţ, dar la scurt timp am fost depistaţi iar eu am fost reţinut cu U. I. N.”.
Instanţa de recurs mai constată că un alt indiciu că inculpatul M. A. încearcă să denatureze adevărul este şi acela că omite a indica numele persoanei de la care a susţinut că a cumpărat bunurile pe care părţile vătămate le-au reclamat ca fiind sustrase, persoană care ar putea preciza dacă este reală susţinerea inculpatului referitoare la faptul că la 17.06.2008 inculpatul ar fi cumpărat acest bun în schimbul sumei de 20 lei, fiind surprins în timp ce se pregătea să îl transporte împreună cu ceilalţi trei inculpaţi.
Curtea constată, aşadar, că aprecierea primei instanţe referitoare la faptul că inculpaţii nu au participat la comiterea infracţiunii, are la bază o  analiză trunchiată şi selectivă a materialului probator, în condiţiile în care nu există nici un argument şi nici o explicaţie logică şi credibilă care să motiveze revenirea inculpatului M. A. asupra primei declaraţii şi opţiunea sa pentru relatarea unei alte situaţii de fapt care, aşa după cum s-a arătat mai sus, nu rezistă criticilor.
În plus, declaraţia iniţială a inculpatului M. A. se coroborează şi cu plângerile şi declaraţiile celor două părţi vătămate, din care rezultă că la datele de 30.05.2008 şi 17.06.2008 apartamentul situat la etajul unui bloc din zona centrală a municipiului Ploieşti a fost forţat, pătrunzându-se prin efracţie în interiorul său şi sustrăgându-se mai multe obiecte metalice rezultat din dezafectarea instalaţiei termice a imobilului, în total fiind sustrase 7 calorifere din fontă, 2 căzi de baie şi circa 30 kg de ţeavă de plumb.
Trecând peste faptul că o asemenea cantitate de deşeuri metalice nu putea fi în mod fizic transportată de către o singură persoană, fiind deci evidentă împrejurarea că era necesară participaţia mai multor persoane pentru a se reuşi luarea şi transportarea bunurilor, Curtea constată că acest lucru este confirmat de altfel şi de declaraţiile iniţiale ale inculpatului M. A. date în cursul urmăririi penale, despre care am făcut vorbire mai sus, precum şi de procesul verbal de constatare încheiat de lucrătorii de poliţie, în care ceilalţi doi autori U. I. N. şi B. M.F., recunosc pătrunderea în imobil şi luarea bunurilor, evident, fără consimţământul părţilor vătămate.
Pe de altă parte, tot în procesul verbal de constatare încheiat la 17.06.2008, cu prilejul depistării şi surprinderii inculpaţilor, se precizează că la faţa locului a fost identificat martorul ocular D. M. care „la data de mai sus a observat un grup de 4 persoane, având asupra lor un căruţ, persoane care au intrat în imobil, coborând la scurt timp, având asupra lor un calorifer din fontă, pe care l-au încărcat în căruţ, iar când au vrut să plece au fost opriţi de un cetăţean, iar trei dintre persoane au fugit, fiind reţinut la acel moment doar inculpatul U. I. N.”.
Susţinerile acestei martore, cuprinse în procesul verbal de constatare, sunt confirmate şi de depoziţiile date în cursul cercetării judecătoreşti, de alţi doi martori – V. C. şi T. M., prima martoră declarând că a observat urmele de forţare de la apartamentul părţilor vătămate, precum şi lipsa căzilor şi caloriferelor, iar cel de-al doilea martor precizând că a observat pe unul dintre inculpaţi ce transporta un calorifer într-un căruţ, martorul recunoscând că este un bun ce aparţinea părţii vătămate V. A..
Trecând peste faptul că, aşa cum s-a specificat mai sus, declaraţiile martorilor din cursul cercetării judecătoreşti au fost date la un interval mai mare de timp de la comiterea faptei, scurgându-se aproximativ 3 ani de la acel moment, Curtea mai remarcă şi faptul că în cursul urmării penale, martorii T. M. şi D.M. au dat declaraţii imediat după comiterea faptei, respectiv la data de 17.06.2008 (martora D. M.) şi la data de 12.09.2008 (martorul T. M.), declaraţii care în mod evident pot fi avute în vedere la stabilirea situaţiei de fapt, câtă vreme sunt mult mai apropiate de momentul comiterii faptelor şi deci, informaţiile oferite de martori sunt mult mai exacte, nepunându-se problema alterării lor prin scurgerea timpului.
Or, ambii martori în cuprinsul acestor declaraţii au confirmat împrejurarea că la 17.06.2008 au observat un grup de 4 bărbaţi transportând un calorifer de fontă cu un căruţ, după ce în prealabil coborâseră de pe scara unui bloc în care se află şi apartamentul părţilor vătămate şi fiind opriţi de către martorul T. M., 3 dintre aceştia au fugit, iar unul a rămas pe loc şi a fost predat organelor de poliţie.
Raportat la depoziţiile acestor martori, este evident că fuga celorlalţi 3 autori de la locul faptei este inexplicabilă şi nu poate confirma decât împrejurarea că bunul respectiv provenea din furt, fiind lipsită în mod cert de credibilitate afirmaţia lor, în sensul că au cumpărat caloriferul şi revendicându-se proprietatea asupra acestuia, au fugit pentru a depista persoana de la care cumpăraseră caloriferul.
Aşa fiind, Curtea a remarcat că, prima instanţă a conferit valenţă exclusiv faptului că nu există probe directe referitoare, strict, la momentul luării bunurilor de către inculpaţi şi deci la momentul realizării apropriaţiunii, omiţând însă să realizeze o examinare aprofundată a celorlalte mijloace de probă, administrate în decursul urmăririi penale, astfel cum au fost expuse mai sus, fără a proceda la o coroborare a acestor mijloace de probă între ele pentru a verifica realitatea apărărilor inculpaţilor.
În contextul celor expuse anterior, Curtea a constatat că, în mod greşit instanţa de fond a conferit forţă probantă exclusiv probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti, mai exact declaraţiilor inculpaţilor, prin care aceştia au negat săvârşirea faptelor, înlăturând practic din ansamblul probator, mijloacele de probă administrate în decursul urmăririi penale, deşi conform art.63 alin.2 Cod procedură penală, probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea acestora se realizează de către organul judiciar în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.
Atâta vreme cât nu s-a făcut dovada întrebuinţării unor mijloace interzise de către lege la administrarea probelor din cursul urmăririi penale, nu există nici un motiv justificat pentru înlăturarea forţei probante a acestora şi conferirea de forţă probantă deplină exclusiv probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti.
Pe cale de consecinţă, Curtea a reţinut că, recursurile părţilor vătămate sunt fondate, în condiţiile în care este evident că din probele administrate în cursul urmăririi penale, dar şi al cercetării judecătoreşti (ne referim aici la depoziţiile martorilor), se face dovada, cu claritate a existenţei faptelor şi săvârşirii lor cu vinovăţie de către inculpaţi, fiind întemeiate criticile recurenţilor privind faptul că în mod greşit nu a fost antrenată răspunderea penală a inculpaţilor pentru comiterea acestor fapte.
Constatându-se incidenţa cazului de casare prevăzut de art.385/9 alin.1, pct.18 c.pr.penală, în sensul că instanţa de fond a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unor hotărâri greşite de achitare, Curtea a admis recursurile părţilor vătămate, conform art.385/15 pct.2 lit.d c.pr.penală, a casat hotărârea atacată şi rejudecând, a constatat vinovăţia inculpatului M. A. în săvârşirea celor două infracţiuni de furt calificat comise în datele de 30.05.2008 şi 17.06.2008, în dauna părţilor vătămate V. A. şi V. A. şi a dispus condamnarea acestuia.
De asemenea, constatându-se existenţa faptei şi vinovăţia fiecăruia dintre inculpaţii R. F., U. I. N. şi B. F. M., în privinţa săvârşirii infracţiunii de furt calificat, comisă prin efracţie la 17.06.2008, s-a dispus condamnarea fiecăruia dintre aceştia, iar în cazul inculpatului M. A., a cărui vinovăţie a fost reţinută într-o pluralitate infracţională sub forma concursului real de infracţiuni, s-a făcut aplicarea art.33 lit.a şi art.34 lit.b C.penal, stabilindu-se spre executare pedeapsa cea mai grea.
 
 (Judecător Cristina Georgescu)