Drept procesual civil.
Recuperarea, din cauţiunea depusă în contestaţia la executare, a prejudiciului
suferit de proprietar. Natura litigiului.
Recuperarea fructelor de către
proprietarul adjudecatar de la debitorul posesor ţine de dreptul comun, câtă
vreme în virtutea actului de adjudecare se recunoaşte ope legis exercitarea
nestingherită a tuturor atributelor dreptului real. Astfel fiind, restituirea a
ceea ce i se cuvenea de drept proprietarului adjudecatar şi recuperarea
despăgubirilor din cauţiunea depusă de debitor în faza contestaţiei la
executare nu putea atrage competenţa specială în materie comercială, în
considerarea calităţii părţilor şi a naturii veniturilor.
Art. 7231 alin. 3 Cod procedură
civilă
Art. 518 alin. 1 Cod procedură
civilă
Prin decizia civilă nr.
217/27.03.2012 a Tribunalului Constanţa a fost respins apelul pârâtei S.C. A.
S.R.L. împotriva sentinţei 2106/13.03.2009 a Judecătoriei Galaţi, prin care s-a
admis acţiunea reclamantei S.C. S. S.R.L., fondată pe dispoziţiile art. 7231
cod proc. civilă şi pe temeiul cărora pârâta a fost obligată la plata sumei de
280.000 lei (consemnate cu titlu de cauţiune în dosarul privind contestaţia la
executare), ca despăgubiri echivalente unei părţi din fructele şi veniturile
realizate în perioada 07.02.2007 – 10.06.2008 din exploatarea bunului imobil
adjudecat de reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri a
formulat recurs societatea pârâtă, care a solicitat admiterea căii de atac,
casarea deciziei recurate şi trimiterea dosarului, spre competentă soluţionare
în fond, la Tribunalul Constanţa
– secţia a II-a civilă. S-a arătat că textul art. 2 pct. 1 lit. a cod proc.
civilă (în vigoare la data sesizării instanţei de fond) indica – faţă de
valoarea litigiului – competenţa în primă instanţă a tribunalului, însă deşi
acest aspect a fost evocat în apel, judecătorii şi-au întemeiat soluţia de
respingere a căii de atac pe încheierea din 11.10.2011 a preşedintelui
Tribunalului Constanţa, care a stabilit natura civilă a cauzei. Recurenta a
arătat că în speţă a operat o depăşire a atribuţiilor legale ale judecătorului
cu funcţie de conducere, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil câtă
vreme Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti îi conferă
acestuia doar atribuţii strict administrative.
S-a susţinut că în mod greşit
instanţa de apel a înlăturat aceste apărări, mulţumindu-se să arate că problema
naturii litigiului (ca fiind civil, iar nu comercial) a fost ,,dezlegată
implicit prin încheierea de şedinţă a preşedintelui instanţei’’, ignorându-se
principiul independenţei judecătorilor. Recurenta a arătat că, primind cauza,
completul de apel al secţiei I civile urma să respecte încheierea
interlocutorie din 5.09.2011 prin care se stabilise că litigiul are o natură
comercială şi să stabilească, în acest caz, că secţia a II-a civilă devenea
competentă material să soluţioneze dosarul în primă instanţă (luând în
considerare disp. art. 3, 4, 7 şi 56 Cod comercial, care configurau regulile de
interpretare a faptelor de comerţ şi care atrăgeau competenţa materială
specială dată de art. 2 alin. 1 lit. a cod proc. civilă).
În recurs s-a susţinut că aceste
presupuse venituri comerciale, analizate şi din perspectiva calităţii de
comerciant a reclamantei şi a scopului activităţii sale (exploatarea comercială
a imobilului), nu pot fi privite decât ca fructe produse din activitatea
hotelieră - având în mod evident natură
comercială.
Curtea a apreciat ca nefondată
această critică.
În speţă este de clarificat dacă
prezenta acţiune este una clasică, în pretenţii, între două societăţi
comerciale, pentru recuperarea unor venituri din activităţi derulate conform
obiectului lor de activitate (situaţie ce atrage incidenţa art. 3 şi 56 Cod
com. – în vigoare la data sesizării Judecătoriei Galaţi – iar în plan
procesual, pe cele ale art. 2 pct. 1 lit. a cod proc. civilă) sau, dimpotrivă,
este o cerere în materie civilă, de drept comun, decurgând din procedura de
executare silită finalizată prin actul de adjudecare şi în virtutea căreia
adjudecatarul pretinde acoperirea din cauţiune a fructelor şi veniturilor
produse de imobil conform art. 518 alin. 1 cod proc. civilă – proces în cadrul
căruia nu prezintă nici o relevanţă calitatea părţilor – aceea de
profesionişti.
Sub un prim aspect s-a reţinut
că temeiul în drept al acţiunii intimatei reclamante s-a raportat la
dispoziţiile art. 518 alin. 1 cod proc. civilă şi art. 7231 al. 3 cod proc.
civilă, corelate cu cele ale art. 480 Cod civil 1864 (din perspectiva dreptului
adjudecatarului asupra fructelor bunului adjudecat).
Doctrina a stabilit cu claritate
care sunt elementele ce trebuie avute în vedere pentru a califica un litigiu ca
fiind comercial, arătând că dacă obligaţiile comerciantului nu pot fi direct
raportate la faptele de comerţ obiective, consacrate cu titlu exemplificativ
prin art. 3 Cod com., se aplică prezumţia de comercialitate reglementată prin
art. 4, cu excepţia cazului în care acele obligaţii nu sunt de natură civilă
sau dacă contrariul nu rezultă din însăşi actul. Ori, aşa cum judicios s-a
stabilit prin încheierea din 27.04.2011 a Tribunalului Constanţa - secţia
comercială, temeiul cererii s-a raportat la efectele generate de emiterea
actului de adjudecare în favoarea reclamantei, situaţie care nu poate fi
subsumată criteriului subiectiv de determinare a faptelor de comerţ consacrată
prin art. 4 Cod com., ,,fapta (…) imputată fiind străină de comerţul exercitat
de aceasta’’. Astfel, intimata reclamantă nu a pretins că are dreptul la
restituirea valorică a fructelor şi
veniturilor prin prisma unui act sau fapt de comerţ, în înţelesul dat de art. 3
şi 4 Cod com.; acţiunea promovată a presupus recuperarea de către adjudecatar a
acestor beneficii, din perspectiva calităţii sale afirmate, de titular al
dreptului de proprietate asupra bunului imobil adjudecat – fiind fără relevanţă
sub aspectul temeiului juridic dacă acest demers aparţine unei persoane fizice
sau unui profesionist.
Curtea reţine, în acest context,
că dispoziţiile art. 7231 alin. 3 cod proc. civilă, care permit recuperarea
vătămării aduse din cauţiunea depusă la dispoziţia instanţei, se regăsesc în
Cartea VII ,,Dispoziţii finale’’ ale Codului de procedură civilă, după textul
art. 721 care consacră natura de drept comun în materie procesuală, în orice
materie, a acestui cod; că despre adjudecare şi efectele ei juridice se discută
în procedura vânzării la licitaţie (secţiunile III, IV şi V din capitolul IV al
Cărţii V ,,Despre executarea silită’’). Aceste norme au prin urmare natura
celor de drept comun, nedisociate după calitatea părţilor sau după criteriul valoric
al obiectului, situaţie care atrage competenţa materială de drept comun.
Rezumând, într-o asemenea
acţiune nu se punea în discuţie, în condiţiile statuate prin art. 7201 şi urm.
cod proc. civilă, dacă pârâta datora sau nu aceste fructe produse de imobilul
adjudecat de reclamantă, ori dacă ele ar putea fi acoperite din cauţiunea
depusă în cursul contestaţiei asupra actului de adjudecare. Drepturile date
adjudecatarului imobilului din perspectiva efectelor adjudecării sunt clar
exprimate de legiuitor prin art. 518 cod proc. civilă.
Generând un titlu de proprietate
care reflectă dreptul noului proprietar asupra imobilului executat silit, în
jurisprudenţă s-a statuat, cu titlu de exemplu, că în cazul adjudecării nu este
necesară promovarea unei acţiuni în revendicare pentru evacuarea debitorului,
ci o simplă acţiune personală, fondată pe atributul folosinţei bunului (decizia
civilă nr. 2526/31.03.2005 a Î.C.C.J. - Secţia civilă şi de proprietate
intelectuală, decizia civilă nr. 169/18.01.2011 a Î.C.C.J. - Secţia
comercială). Pe acelaşi raţionament, recuperarea fructelor de către noul
proprietar de la debitorul posesor ţine de dreptul comun, câtă vreme în
virtutea actului de adjudecare se recunoaşte ope legis exercitarea
nestingherită a tuturor atributelor dreptului real. Prin urmare, recuperarea
despăgubirilor din cauţiunea depusă de debitor în faza contestaţiei la
executare nu putea atrage competenţa specială în materie comercială.
Litigiul a fost aşadar corect
soluţionat în primă instanţă de Judecătoria Galaţi, fără a se da eficienţă
criteriilor legate de calitatea de comercianţi a ambelor părţi ori de cuantumul
pretenţiilor formulate; în mod corect, aşa cum s-a arătat, Tribunalul Constanţa
– secţia comercială, primind cauza după strămutare, a constatat că litigiul are
o natură civilă, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a cod proc.
civilă (urmând a fi înlăturat astfel temeiul de casare invocat din perspectiva
art. 304 pct. 3 cod proc. civilă).
Astfel fiind, dată fiind
încheierea din 27.04.2011 a acelei secţii, secţia civilă a Tribunalului
Constanţa nu mai putea pronunţa o nouă încheiere, de desistare în judecată, pe
considerentul că litigiul este comercial, ignorând în fapt că însăşi competenţa
funcţională cerea ca un litigiu judecat potrivit normelor de drept civil să fie
soluţionat de secţia corespunzătoare a tribunalului. Soluţia procesuală corectă
era, în acest caz, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti susceptibile de
reformare în căile de atac, în sensul anulării sentinţei apelate şi reţinerii
spre judecare în primă instanţă, la tribunal, în mod evident cu prezentarea
argumentaţiei pentru care litigiul urma a fi apreciat ca având o natură
comercială. Neprocedând în acest mod şi dispunându-se prin încheierea din
5.09.2011 înaintarea dosarului la preşedintele instanţei pentru depăşirea
acestui incident procedural s-a creat premisa evaluării, printr-o nouă
încheiere (ca act procesual care permitea continuarea judecăţii) a
,,competenţei funcţionale’’ a secţiei civile.
Încheierea pronunţată de preşedintele
instanţei la 11.10.2011 nu putea primi însă interpretarea lipsită de temei
legal reţinută prin decizia recurată, anume că ea s-ar fi opus unei reexaminări
ulterioare a chestiunii competenţei materiale în primă instanţă şi că ar fi
dezlegat irevocabil, pentru acea instanţă, motivul de apel care viza incidenţa
art. 2 pct. 1 lit. a cod proc. civilă. Considerentul potrivit cu care completul
de judecată în apel ar fi ,,ţinut de încheierea preşedintelui din 11.10.2011’’,
în sensul că nu s-ar mai fi putut repune în discuţie motivul de apel al
competenţei din perspectiva naturii litigiului, este vădit contrar principiului
independenţei judecătorilor, consacrat prin art. 124 alin. 3 din Constituţie şi
reafirmat prin art. 2 din Legea nr. 303/2004.
Un astfel de argument ignoră
faptul că judecătorul cu funcţie de conducere a fost sesizat printr-un act
procedural, solicitându-i-se explicit să definească în acest caz care dintre
secţii judecă litigiul; că scopul pronunţării încheierii preşedintelui a fost acela
de a răspunde acestei solicitări, în condiţiile în care dosarul fusese transmis
între cele două secţii, iar judecata nu mai putea continua faţă de desistările
reciproce; că o asemenea încheiere vizând continuarea judecăţii la unul din
completele stabilite potrivit regulamentului nu putea avea caracter
interlocutoriu, pentru că indiferent de elementele avute în vedere, nu era
împiedicată aplicarea textului art. 297 alin. 2 cod proc. civilă.
