Drept procesual civil. Lipsa din cuprinsul cererii de chemare în judecată a menţiunilor privind cuantumul pretenţiilor. Motive de recurs. Soluţie.

Drept procesual civil. Lipsa din cuprinsul cererii de chemare în judecată a menţiunilor privind cuantumul pretenţiilor. Motive de recurs. Soluţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă, invocate de recurentă, se poate cere modificarea unei hotărâri dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

Acest text vizează respectarea principiului disponibilităţii, respectiv obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra cererilor deduse judecăţii, adică în limitele investirii.

Contrar interpretării date de recurentă, împrejurarea că prin cererea introductivă reclamantul nu a precizat cuantumul pretenţiilor de la pct. 2 şi 3, acesta fiind determinat de instanţă în baza probelor administrate, nu poate fi apreciată ca plus petita.

Reclamantul a indicat numărul orelor suplimentare şi perioada în care a prestat activitate, făcând referire la convenţiile şi actele normative care prevăd plata acestora, iar Tribunalul s-a pronunţat asupra capetelor de cerere din acţiune, adică în limitele investirii, conform disp. art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 112 alin. 3 Cod procedură civilă, cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă obiectul şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă.

Per a contrario, atunci când preţuirea nu este cu putinţă, determinarea cuantumului pretenţiilor deduse judecăţii se realizează în cursul judecăţii, pe baza probelor administrate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 132 alin. 2 Cod procedură civilă, cererea de chemare în judecată nu se socoteşte modificată şi, drept urmare, instanţa nu este ţinută a dispune amânarea pricinii pentru comunicarea cererii modificate pârâtului, atunci când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii, o astfel de precizare putând fi făcută de parte prin declaraţie verbală, consemnată în încheierea de şedinţă.

O astfel de precizare a fost făcută în speţă de reclamant la 9.06.2011 (f.508 dosar fond), după depunerea raportului de expertiză şi a precizărilor întocmite de expertul numit în cauză.

Curtea de Apel Suceava, Decizia civilă nr. 441/15 februarie 2012

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Botoşani sub nr. 4175/40/2010 şi precizată ulterior (f. 37-39), reclamantul J.V. a chemat în judecată pârâta SC XX SRL Sibiu, solicitând obligarea acesteia la plata:

- diferenţei de diurnă în cuantum de 1600 euro pentru cele 80 zile de detaşare din perioadele 6.12.2007-17.01.2008 şi 1.06.2008-7.07.2008;

- salariului şi sporului pentru un număr de 1376 ore suplimentare lucrate în zile de sâmbătă şi duminică, precum şi pentru 24 ore în zilele de sărbătoare legală din perioada 1.01.2007-28.02.2009, actualizate în funcţie de indicii de inflaţie.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a avut calitatea de salariat al pârâtei în perioada 5.01.2004-7.07.2009, perioadă în care a îndeplinit atribuţiile corespunzătoare postului de şofer.

În perioada dată şi-a desfăşurat activitatea în Spania, plătindu-i-se o diurnă de doar 15 euro/zi, deşi cuantumul legal al acesteia era de 35 euro/zi, cuvenindu-i-se astfel o diferenţă de diurnă de 1600 euro.

În intervalul 01.01.2007-28.02.2009 a lucrat ore suplimentare în zile de sâmbătă, duminică şi de sărbătoare legală, fără a primi salariul şi sporul prevăzut de Codul muncii şi de CCMUN pe anii 2007-2010.

În drept, reclamantul a invocat disp. HG nr. 518/1995.

În dovedire, reclamantul a depus înscrisuri şi a solicitat efectuarea unei expertize contabile.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

În apărare, pârâta a arătat că temeiul de drept al pretenţiei de acordare a diferenţei de diurnă este, de fapt, art. 44 alin.2 din Codul muncii, conform căruia salariatul beneficiază de o indemnizaţie de delegare „în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil”.

Prin urmare, întrucât diurna externă plătită salariatului s-a bazat pe prevederile contractului individual de muncă nr. 407350/2004 precum şi pe cele ale contractelor colective de muncă la nivel de unitate (CCM) nr. 1651/12.06.2003 (valabil pentru anii 2003- 2008) şi nr. 1890/5.05.2008 (valabil pentru anii 2008-2011), sunt neîntemeiate pretenţiile acestuia de a fi avute în vedere dispoziţiile HG nr. 518/1995.

Aceasta, deoarece reglementările legale menţionate nu-i sunt aplicabile reclamantului, care nu a desfăşurat nici una dintre activităţile enumerate de art. 1 din HG nr. 518/1995, în acest sens fiind pronunţate mai multe hotărâri judecătoreşti de către instanţe din ţară.

Şi pretenţia referitoare la plata orelor suplimentare este netemeinică, întrucât pentru orele lucrate sâmbătă şi duminică, salariatul a primit zile libere în cursul săptămânii. Reclamantul nu a efectuat decât orele suplimentare care apar pe „fluturaşii” de salariu ca fiind plătite de societate, nefiind înregistrat cu cele pretinse prin acţiune.

În calitate de conducător auto, reclamantul a respectat timpii de odihnă şi de conducere conform Regulamentului 561/2006 al Comunităţii Europene şi Normelor Europene AETR, deoarece în urma controlului organelor abilitate, interne şi internaţionale, nu au fost constatate depăşiri ale acestor timpi.

În dovedirea apărărilor formulate, pârâta a depus înscrisuri şi a formulat obiective proprii la expertiza judiciară contabilă administrată în cauză.

Pârâta a depus la dosar şi un raport de expertiză contabilă extrajudiciară (f. 431-439), însă reclamantul s-a opus verificării lui de către expertul judiciar şi luării în considerare ca mijloc de probă în prezenta cauză, nefiind întocmit cu participarea reclamantului.

În şedinţa publică din 23.11.2010, instanţa a invocat din oficiu şi a pus în discuţia părţilor excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţia de plată a orelor suplimentare din zilele de sâmbătă şi duminică aferente intervalului 1.01.2007-30.04.2007.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la aceeaşi dată, excepţia a fost admisă în temeiul art. 166 alin.1 şi a art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii, ce reglementează un termen de prescripţie de 3 ani pentru drepturile salariale neacordate, avându-se în vedere că data plăţii salariului pentru reclamant era „20 a lunii următoare” şi că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 7.06.2010 ( prin urmare, termenul de 3 ani nefiind încă împlinit pentru eventualele ore suplimentare efectuate în luna mai 2007, întrucât se sfârşea la 20.06.2010).

Prin sentinţa nr. 2713 din 10 iunie 2011 Tribunalul Botoşani – Secţia civilă – a respins ca prescrise pretenţiile reclamantului de plată a orelor suplimentare din perioada 1.01.2007-30.04.2007; a admis în parte acţiunea precizată; a obligat pârâta să plătească reclamantului:

-1281 euro, reprezentând diferenţe de diurnă pentru 68 de zile de delegare din perioadele 6.12.2007-17.01.2008 şi 1.06.2008-7.07.2008;

- 4838 lei, reprezentând drepturile salariale de 4128 lei, actualizate în funcţie de indicii de inflaţie până la data de 31.01.2011, pentru 496 de ore suplimentare efectuate în perioada 1.05.2007-28.02.2009, suma urmând a fi actualizată în funcţie de indicii de inflaţie în continuare până la data plăţii efective; a obligat pârâta să plătească în contul Ministerului Justiţiei suma de 1300 lei, cu titlu de cheltuieli avansate de stat pentru ajutorul public judiciar acordat reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile băneşti aferente orelor suplimentare din perioada 01.01.2007-30.04.2007, are a analiza pe fond aceste pretenţii doar cu referire la intervalul 1.05.2007-28.02.2009.

Pentru stabilirea numărului de zile de delegare şi a diurnei cuvenită pentru acestea cât şi a numărului de ore suplimentare şi a drepturilor băneşti aferente, a fost întocmit în cauză un raport de expertiză contabilă judiciară (f. 402-418), la care s-au depus şi precizări (f.482-496), ca urmare a lămuririlor solicitate de instanţă.

În ceea ce priveşte diferenţa de diurnă solicitată de reclamant pentru cele 80 zile din perioadele 6.12.2007-17.01.2008 şi 1.06.2008-7.07.2008, în care a desfăşurat activitate în Spania, tribunalul a reţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 42-45 din Codul muncii, în aceste perioade salariatul a fost delegat în Spania şi nu detaşat, întrucât a avut loc doar schimbarea locului său de muncă nu şi a angajatorului.

Prin urmare, aşa cum a arătat şi pârâta, temeiul de drept al pretenţiei de plată a diferenţei de diurnă este reprezentat în primul rând de art. 44 alin.2 din Codul muncii, conform căruia salariatul delegat are dreptul „ şi la o indemnizaţie de delegare, în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil”.

Însă în perioadele din acţiune erau în vigoare atât disp. art. 238 alin.1 din Codul muncii cât şi cele ale art.8 alin.2 din Legea nr. 130/1996, conform cărora „ contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.”

Prin urmare, cum potrivit art. 241 alin.1 lit. d Codul muncii şi art. 11 alin.1 lit.d din Legea 130/1996 – în vigoare în aceleaşi perioade – clauzele contractului colectiv de muncă la nivel naţional produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară – rezultă că CCMUN nr. 2895/2006 pentru anii 2007-2010 era aplicabil părţilor din prezenta cauză şi trebuia avut în vedere la negocierea clauzelor CCM unitate.

Astfel, art.45 lit. b din CCMUN 2007-2010 prevedea că salariaţii trimişi în delegaţie în ţară sau străinătate vor beneficia şi de „diurnă de deplasare, al cărei cuantum se stabileşte prin negociere la nivel de ramură, grupuri de unităţi sau unitate; nivelul minim al diurnei este cel stabilit prin actele normative ce se aplică instituţiilor publice.”

Aşadar, atât Codul muncii cât şi CCMUN 2007-2010 prevedeau că nivelul diurnei se stabileşte prin negociere şi prin CCM la nivel de unitate, însă fără a fi mai mic decât nivelul minim stabilit prin acte normative pentru instituţiile publice.

În consecinţă, întrucât Anexa 1 a HG nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor măsuri cu caracter temporar prevedea că diurna pentru deplasarea în Spania este 35 euro/zi, prin negocierea în CCM încheiat la nivelul pârâtei a unei diurne sub acest minim au fost încălcate atât dispoziţiile Codului muncii, cât şi cele ale CCMUN pentru 2007-2010.

Drept urmare, tribunalul a apreciat că reclamantului îi erau aplicabile dispoziţiile HG nr. 518/1995, ( în acelaşi sens fiind şi opinia exprimată de Curtea de Apel Suceava în decizia nr. 2/13.01.2011 pronunţată în dosarul nr. 5009/40/2009 al Tribunalului Botoşani ).

Cât priveşte numărul de zile pentru care reclamantul trebuia să beneficieze de plata diurnei, acesta nu este 59 – aşa cum se apreciază în precizările la expertiza judiciară (f. 483-484).

Astfel, expertul reţine că din cele 80 zile cuprinse în perioadele 6.12.2007-17.01.2008 şi 1.06.2008-7.07.2008 pentru 59 zile angajatorul a plătit diurnă conform CCM unitate, pentru 9 zile s-a consemnat de către angajator „lipsă diagramă” şi nu s-a plătit diurnă, iar 12 zile au fost luate în calcul ca zile în care au fost efectuate cursele România – Spania şi retur şi au fost plătite ca şi curse.

În acelaşi timp, în precizările la expertiză se reţine că „Nu există concordanţă între statele de plată, fişa şoferului şi foile colective de prezenţă”. Aceasta întrucât în fişa şoferului pentru luna ianuarie 2008 este lăsat loc liber (necompletat) pentru perioada 8.01.-17.01 (f.454), în timp ce în foaia colectivă de prezenţă (f.19), în perioada 8.01.-12.01 apare menţiunea „Det” de la detaşare ( în fapt, delegare), iar pentru perioada 13.01.-17.01 se observă efectuarea unor modificări nesemnate, din „Det” în „L” (liber).

Prin urmare, având în vedere că sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului conform art. 287 Codul muncii şi că pârâta nu a contestat că reclamantul ar fi prestat activitate în Spania în perioada susmenţionată şi nici nu a probat contrariul, instanţa va reţine că reclamantul era îndreptăţit la plata indemnizaţiei de delegare (a diurnei) pentru 68 zile, restul de 12 zile fiindu-i plătite integral pe curse.

Aşadar, deşi expertul a reţinut că reclamantul ar fi primit suma de 1239 euro pentru 59 zile de delegare ( 59 zile x 20 euro/zi x 5% spor vechime holding), pârâta a recunoscut că a plătit diurna doar pentru 58 de zile x 20 euro/zi x 5% = 1218 euro, astfel încât rezultă că acestuia i se cuvine diferenţa de 1162 euro (68 zile x 35 euro/zi – 1218 euro).

Apărările pârâtei în sensul că la stabilirea diurnei ce s-ar mai datora reclamantului pentru activitatea din Spania în perioadele din acţiune ar trebui luată în calcul suma totală de 1718 euro, compusă din :

- total diurnă cuvenită pentru delegare efectivă 58 zile x 21 euro = 1218 euro,

- total diurnă încasată suplimentar pentru curse în perioada detaşării (intern Spania) = 160 euro,

- total diurnă încasată suplimentar pentru cursele de plecare sau sosire din detaşare = 340 euro (f.503), au fost înlăturate de instanţă, întrucât ceea ce se pune în discuţie este doar diurna cuvenită pentru zilele efective de delegare.

Or, din susţinerea pârâtei rezultă că aceasta a considerat că ar fi fost 58 zile de delegare şi nu 68 zile, cum a reţinut instanţa pentru motivele anterior arătate, refuzând în mod neîntemeiat să-i plătească salariatului cele 10 zile de delegare din perioada 8.01.2008-17.01.2008.

De asemenea, din susţinerile şi calcul prezentat de pârâtă rezultă că aceasta apreciază că nivelul diurnei pentru Spania ar fi fost de 20 euro/zi +5% = 21 euro/zi, în timp ce din dispoziţiile legale şi CCMUN 2007-2010 rezultă cuantumul acesteia ca fiind de 35 euro/zi.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, pârâta a criticat expertiza judiciară şi precizările la aceasta sub două aspecte, respectiv :

- a numărului de ore suplimentare ce au rezultat că ar trebui achitate, adică 636 ore conform raportului iniţial şi 496 ore conform precizărilor la raport;

- a sumelor efectiv calculate cu acest titlu.

Aceste obiecţiuni au fost înlăturate de instanţă cu motivarea că, aşa cum rezultă atât din raportul de expertiză judiciară şi precizările la acesta cât şi din înscrisurile depuse în dosar, respectiv foile colective de prezenţă, fişele şoferului pentru reclamant şi statele de plată, există neconcordanţe între menţiunile din foile colective de prezenţă şi fişele şoferului, pe de o parte, şi cele din statele de plată, pe de altă parte.

Or, nu se pot imputa expertului aceste neconcordanţe, în condiţiile în care nici pârâta nu le-a explicat şi dovedit. Astfel, de exemplu prezumţia expertului că zilele libere de care a beneficiat reclamantul în perioada 3-10 mei 2007 au fost acordate pentru compensarea orelor suplimentare efectuate în lunile anterioare nu a fost răsturnată de pârâtă, care a pretins că trebuia să fie considerate ca fiind ”acordate pentru nevoi personale ale reclamantului în urma unei solicitări verbale a acestuia (cum de altfel se obişnuia), urmând să presteze activitate pentru aceste zile libere ulterior acordării lor”. Aceasta deoarece susţinerea pârâtei trebuia dovedită conform art. 287 Codul muncii, angajatorul fiind obligat şi chiar interesat să pună la dispoziţia expertului toate înscrisurile pe care le deţine, în vederea obţinerii unei evidenţe cât mai corecte a activităţii desfăşurate de reclamant. În plus, este puţin probabil să-i fi acordat salariatului 8 zile libere fără cerere scrisă, lipsa cererii sau a altor menţiuni în legătură cu motivele /temeiul acordării lor fiind de natură să împiedice ţinerea de către angajator a unei evidenţe clare a activităţii salariatului, ceea ce ar fi fost în interesul ambelor părţi.

Prin urmare, în aceste condiţii şi în lipsa unor probe care să dovedească contrariul celor reţinute în precizările la raportul de expertiză judiciară, tribunalul a apreciat că în perioada 1.05.2007-28.02.2009 reclamantul a efectuat 496 ore suplimentare, conform menţiunilor din foile colective de prezenţă şi din fişa şoferului – acestea fiind primele documente care se întocmesc cu privire la activitatea salariatului şi care ar fi trebuit să stea la baza statelor de plată (pârâta pretinzând a fi luate în considerare statele de plată, dar a explica şi proba motivul pentru care acestea nu cuprind aceleaşi menţiuni cu foile colective de prezenţă şi fişa şoferului) .

Cât priveşte suma cuvenită reclamantului pentru efectuarea acestor ore suplimentare, aceasta a fost stabilită în mod corect în precizările la raportul de expertiză la cuantumul de 4218 lei (neactualizat), pentru aceste ore reclamantului cuvenindu-i-se atât salariul cât şi sporul de 100% din salariul de bază, conform art. 109 şi art. 120 din Codul muncii şi art.41 alin.3 lit. c din CCMUN pentru anii 2007-2010 (calcul efectuat prin raportul de expertiză – fila 415 – având în vedere doar salariul cuvenit, nu şi sporul de 100% din salariul de bază).

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta S.C. XX SRL Sibiu criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor a arătat că prima instanţă a acordat prin hotărârea pronunţată ceea ce nu s-a cerut, motiv de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile. art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă.

Astfel, reclamantul nu şi-a precizat câtimea obiectului acţiunii în privinţa capetelor de cerere referitoare la plata orelor suplimentare, a sporului şi a muncii prestate în zilele de sâmbătă şi sărbătorile legale şi nici nu a solicitat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

În speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 132 alin. 2 pct. 2 Cod procedură civilă, privind posibilitatea măririi sau micşorării câtimii obiectului cererii de chemare în judecată, deoarece o astfel de câtime nu fusese determinată în prealabil prin cererea de chemare în judecată.

Prin precizările depuse în cursul procesului la dosarul cauzei, reclamantul a indicat numărul orelor suplimentare lucrate, adică date “tehnice”, nu “juridice”, fără a indica vreo sumă, adică pretenţiile civile concrete. Aşadar, pentru capetele 2 şi 3 din cerere câtimea nu a fost indicată, suma fiind una iluzorie.

Cheltuielile de judecată nu au fost solicitate nici măcar prin concluziile orale ale apărătorului reclamantului, iar instanţa nu a respectat cu referire la acestea regimul probator, aducând astfel atingere dreptului la un proces echitabil, principiului contradictorialităţii, ca şi principiului egalităţii armelor.

Mai mult, cuantumul cheltuielilor de judecată a fost stabilit greşit, câtă vreme pretenţiile reclamantului au fost admise doar în parte.

De asemenea, reclamantul nu a solicitat reactualizarea sumelor pretinse la pct. 2 şi 3 din acţiune, astfel că acordarea acestei reactualizări reprezintă plus petita.

Cu referire la fondul litigiului, pârâta a arătat că în mod greşit prima instanţă s-a raportat la dispoziţiile H.G. nr. 518/1995 în ce priveşte cuantumul diurnei, reiterând apărările de la Tribunal. Nu există nici o legătură între activităţile desfăşurate de reclamant şi cele prevăzute de acest act normativ.

Mai mult, dacă reclamantul era nemulţumit de cuantumul diurnei încasate, avea posibilitatea să nu încheie contractul individual de muncă sau să atace contractul colectiv aplicabil, potrivit art. 283 din Codul muncii, conform principiului libertăţii contractuale.

De asemenea, a arătat că soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune este greşită, cu referire la perioada 1.01.2007 – 6.06.2010. În speţă nu interesează data exigibilităţii drepturilor salariale, ci dacă ele au fost pretinse în termenul general de prescripţie prevăzut de art. 283 al. 1 lit. c din Codul muncii.

Reclamantul nu a efectuat decât orele suplimentare care apar pe fluturaşi ca fiind plătite de societate, iar pentru orele lucrate în zilele de sâmbătă şi duminică a primit zile libere în cursul săptămânii. Evidenţele de personal şi de contabilitate sunt ţinute cu fidelitate de către angajator, iar proba plăţii orelor suplimentare o constituie statele de plată – rubrica sporuri nepermanente. Faptul că reclamantul a fost pontat în zilele de sâmbătă şi duminică nu conduce la concluzia că acesta a prestat ore suplimentare; pontajul s-a efectuat pentru ca acesta să-şi poată încasa diurna.

În drept, pârâta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 şi 3041 Cod procedură civilă.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de pârâtă, în raport de lucrările dosarului, curtea constată neîntemeiat recursul, urmând a-l respinge pentru considerentele ce succed.

Acest text vizează respectarea principiului disponibilităţii, respectiv obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra cererilor deduse judecăţii, adică în limitele investirii.

Per a contrario, atunci când preţuirea nu este cu putinţă, determinarea cuantumului pretenţiilor deduse judecăţii se realizează în cursul judecăţii, pe baza probelor administrate.

O astfel de precizare a fost făcută în speţă de reclamant la 9.06.2011 (f.508 dosar fond), după depunerea raportului de expertiză şi a precizărilor întocmite de expertul numit în cauză.

Nu se poate aprecia că, în lipsa determinării cuantumului tuturor pretenţiilor din acţiunea introductivă, pârâta a fost în imposibilitate de a-şi „construi apărarea” sau că instanţa a încălcat principiul contradictorialităţii ori pe cel al egalităţii armelor, câtă vreme, pe tot parcursul procesului la prima instanţă, pârâta a fost reprezentată legal, a combătut pe fond pretenţiile deduse judecăţii şi a propus probe în apărare.

Într-adevăr, nici prin cererea de chemare în judecată şi nici prin precizările ulterioare reclamantul nu a solicitat în mod explicit obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Cum rezultă din considerentele sentinţei recurate, această obligaţie nu a fost stabilită în sarcina pârâtei la cererea reclamantului, ci în aplicarea dispoziţiilor imperative ale art. 18 din OUG nr. 51/2008, potrivit cărora “ cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale”.

Criticile formulate de pârâtă cu referire la fondul pricinii vizează motivul de nelegalitate reglementat de disp. art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă şi sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Astfel conform prevederilor art. 45 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010, salariaţii unităţilor trimişi în delegaţie în ţară sau în străinătate beneficiază de diurna de deplasare, al cărei cuantum se stabileşte prin negociere la nivel de ramură, grupuri de unităţi sau unitate, însă nivelul minim al diurnei este cel stabilit prin act normativ ce se aplică la instituţiile publice.

Prin urmare, prin contractele colective de muncă la nivel de unitate nu se poate stabili un cuantum mai mic al diurnei decât cel prevăzut pentru instituţiile publice.

Potrivit art. 5 din H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, personalului trimis în străinătate în condiţiile prezentei hotărâri i se acordă în străinătate o indemnizaţie zilnică în valută, denumită diurnă, în vederea acoperirii cheltuielilor de hrană, a celor mărunte uzuale, precum şi a costului transportului în interiorul localităţii în care îşi desfăşoară activitatea şi o sumă zilnică în valută, denumită plafon de cazare, în limita căreia personalul trebuie să-şi acopere cheltuielile de cazare.

În anexa acestei hotărâri este menţionat nivelul diurnelor şi al plafoanelor de cazare, în raport de ţara de destinaţie şi pe categorii, iar pentru Spania nivelul minim al diurnei este 35 euro pe zi.

În ceea ce priveşte H.G. nr. 1680/2006 la care face referire recurenta, Curtea constată că nu este aplicabilă în cauză, întrucât reglementează situaţia delegărilor în ţară, H.G. nr. 543/1995 fiind în vigoare în privinţa delegării în străinătate.

Prin contractele colective de muncă unice la nivel de ramură transporturi pentru anii 2006-2007, 2008-2010, la art. 46 lit. b, respectiv art. 47 lit. b, se prevede că salariaţii unităţilor, trimişi în delegaţie în ţară şi în străinătate beneficiază de diurnă de deplasare, al cărei cuantum se stabileşte prin negociere la nivel de grupuri de unităţi sau de unitate, nivelul minim al diurnei fiind cel stabilit prin actele normative ce se aplică în instituţiile publice.

În contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate şi înregistrat sub nr. 1651/2003 sunt cuprinse la art. 40 dispoziţii referitoare la plata diurnei numai în cazul salariaţilor trimişi în delegaţii în ţară, stipulând că aceasta se stabileşte conform legii, însă nu prevede dispoziţii referitoare la cuantumul diurnei pentru deplasările în străinătate în cazul delegărilor, neexistând în acest sens nici acte adiţionale.

Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate încheiat în anul 2008 prevede că salariaţii trimişi în străinătate au dreptul la diurnă pentru delegare, iar actele adiţionale încheiate cu privire la stabilirea cuantumului diurnei fiind încheiate ulterior contractului colectiv de muncă, produc efecte numai de la data înregistrării la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Sibiu, respectiv 26.08.2008, 29.12.2008, stipulând că părţile consimt modificarea începând cu data de 01.01.2009.

În consecinţă, pentru perioada în litigiu, în lipsa unor dovezi din care să rezulte un cuantum negociat al diurnei între părţi, sunt aplicabile dispoziţiile art. 45 lit. b din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2008-2010 şi art. 47 lit. b din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008 – 2010, care fac trimitere la H.G. nr. 518/1995.

Din această perspectivă, Curtea va înlătura argumentele recurentei, în sensul că prevederile H.G. nr. 518/1995 nu pot fi avute în vedere în prezenta cauză.

Cu privire la capetele 2 şi 3 de cerere, pârâta a criticat soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 1.01.2007 – 6.06.2010, arătând că nu interesează data exigibilităţii drepturilor salariale, ci dacă acestea au fost pretinse în termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 283 al. 1 lit. c Codul muncii, aplicabile în speţă. Or, prima instanţă nu a procedat în alt mod. Reţinând că, potrivit contractului individual de muncă, data plăţii salariului reclamantului era 20 a lunii următoare, Tribunalul s-a raportat la termenul general de prescripţie de 3 ani, calculat în raport de data introducerii acţiunii, 7.06.2010, constatând că pentru eventualele ore suplimentare din luna mai 2007 termenul de prescripţie nu s-a împlinit (f. 9-11 dosar fond).

Criticile privind soluţia dată fondului acestor două capete de cerere vizează exclusiv modul de apreciere a probelor administrate de către prima instanţă, neputând forma obiect de cercetare judecătorească în recurs.

Potrivit dispoziţiilor art. 3021 lit. c raportat la art. 304 Cod procedură civilă, calea de atac a recursului poate fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate ce se încadrează în situaţiile limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 Cod procedură civilă. Motivele referitoare la modul de administrare şi evaluare a probelor de către instanţa de judecată ţin de netemeinicia, iar nu de nelegalitatea hotărârii pronunţate.