Decretul – Lege nr. 167/1958, art. 16 alin. 1 lit. „a” şi art. 7 alin. 1, coroborat cu art. 1886 din Codul civil norme aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Decretul – Lege nr. 167/1958, art. 16 alin. 1 lit. „a” şi art. 7 alin. 1, coroborat cu art. 1886 din Codul civil norme aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

- Decretul – Lege nr. 167/1958, art. 16 alin. 1 lit. „a” şi art. 7 alin. 1

- Codul civil, art. 1886

Prescripţia se întrerupe prin recuperarea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.

Cerere de restituire a îmbogăţirii fără just temei. Momentul de la care începe să curgă termenul general de prescripţie.

Cât timp se află în folosinţa imobilului persoana respectivă nu poate justifica un interes născut şi actual pentru a solicita şi obţine contravaloarea investiţiilor pretins a fi efectuate. Numai din momentul în care s-a formulat o acţiune în evacuare împotriva sa, se pune problema acestui interes şi începe să curgă termenul de prescripţie.

Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal

Decizia nr. 926R din 27 martie 2012

Prin Decizia nr. 7/A/28 iunie 2011, Tribunalul Comercial Mureş hotărât: admiterea apelurilor formulate de pârâtele M.A. şi I.A.M., în contradictoriu cu intimata SC T.M. SRL – societate în insolvenţă, reprezentată de lichidatorul judiciar G.M.C. SPRL, împotriva Sentinţei nr. 5178/25 mai 2010 pronunţate de Judecătoria Tg. Mureş, modificând integral această hotărâre, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune şi al respingerii acţiunii formulate de reclamanta SC T.M. SRL, reprezentată de lichidatorul judiciar G.M.C. SPRL, în contradictoriu cu pârâtele M.A. şi I.A.M. şi în sensul respingerii cererii reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată în primă instanţă şi în apel, precum şi în sensul admiterii cererii pârâtei I.A.M. privind acordarea cheltuielilor de judecată în primă instanţă – 5.424 lei – şi în apel – 1.456,15 lei - şi a cererii pârâtei M.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel – 1.415,5 lei, respectiv în sensul respingerii cererii pârâtei M.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată în primă instanţă.

În considerentele Sentinţei, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

• prin Sentinţa nr. 5178/25 mai 2010, Judecătoria Tg.-Mureş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte cererea reclamantei reprezentate de lichidatorul judiciar, le-a obligat pe pârâte să-i plătească reclamantei câte 64.564,90 lei – contravaloarea despăgubirilor datorate cu titlu de îmbogăţire fără justă cauză -, cu dobânda calculată de la data de 13 martie 2007 şi până la achitarea debitului, precum şi cheltuielile de judecată, respingând celelalte pretenţii ale reclamantei, cât şi cererile pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată;

• Tribunalul Comercial Mureş, ca instanţă de apel, a fost învestit printr-o hotărâre de declinare a competenţei materiale de soluţionare a apelurilor, rămasă irevocabilă – Decizia nr. 48/10 februarie 2011 a Tribunalului Mureş – Secţia civilă; referitor la excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei invocate de pârâta I.A.M., Tribunalul Comercial Mureş a reţinut că la data sesizării primei instanţe, aceasta era competentă să soluţioneze cererea de chemare în judecată, faţă de valoarea obiectului cererii, reclamanta solicitând obligarea pârâtelor la plata, cu titlu de despăgubiri, a sumei de 100.000 lei, în speţă fiind aplicabile dispoziţiilor art. 2 alin. 1 lit. a, art. 181 Cod proc. civ.; în ce priveşte excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al reclamantei, instanţa de apel a reţinut că mandatarul avocat şi-a dovedit calitatea prin împuternicirea nr. 54/2 mai 2006, iar în această cauză interesele debitoarei aflate în insolvenţă converg spre interesele lichidatorului judiciar chemat în aducă la masa credală toate bunurile debitoarei, astfel că reprezentarea lor de către aceeaşi persoană este oportună; în legătură cu excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor, instanţa de apel a reţinut – la fel ca prima instanţă - că între persoana chemată în judecată şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii există identitate, reclamanta îndreptându-şi acţiunea împotriva pârâtelor, în calitate de coproprietare ale imobilului la care susţine că a efectuat investiţii; acţiunea reclamantei a fost întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză şi nu pe răspunderea contractuală;

• referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, s-a reţinut, de către instanţa de apel – care a confirmat argumentul primei instanţe - că termenul de prescripţie este de 3 ani, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. 1 din Decret nr. 167/1958; în ce priveşte momentul de început al termenului de prescripţie, instanţa de apel a considerat că nu este relevantă împrejurarea potrivit căreia investiţiile care fac obiectul judecăţii au fost realizate până în luna octombrie 2002, de vreme ce reclamanta nu a avut niciodată reprezentarea că ar fi executat aceste investiţii pentru ea (în calitate de proprietar), cunoscând, încă de la început, că aceste investiţii au fost înglobate în imobilul coproprietatea pârâtelor; astfel, avea posibilitatea să solicite, din luna octombrie 2002, plata contravalorii investiţiilor; deci, luna octombrie 2002 este momentul de început al termenului de prescripţie – art. 8 corob. cu art. 7 din Decret nr. 67/1958; doar în situaţia în care reclamanta nu a fi cunoscut adevăratul proprietar al imobilului, termenul de prescripţie nu ar fi curs împotriva sa începând cu data finalizării investiţiilor; în speţă, pârâta-apelantă I.A.M. şi antecesoarea pârâtei-apelante M.A. au fost singurele proprietare recunoscute ale imobilului, începând cu data realizării investiţiilor; niciunul din cele două litigii în care a fost implicată reclamanta nu a fost soluţionat în favoarea acesteia - prin Sentinţa nr. 2059/3 noiembrie 2004, rămasă irevocabilă, Tribunalul Comercial Mureş a constatat nulitatea contractului de închiriere încheiat la 20 noiembrie 2002, între reclamantă şi defuncta M.E., iar prin Sentinţa nr. 378/4 mai 2005, rămasă irevocabilă, Tribunalul Comercial Mureş a reţinut că, deşi SC D.I. SRL avea un drept de locaţiune asupra întregului imobil, reclamanta-intimată a încercat să încheie, la 20 noiembrie 2011, un contract de închiriere asupra subsolului imobilului, şi, prin urmare, să îşi lipsească asociatul (SC D.I. SRL), prin manopere dolosive, de posibilitatea îndeplinirii obligaţiei de a pune la dispoziţie spaţiul pentru desfăşurarea activităţii propuse; chiar în situaţia în care reclamanta ar fi fost în eroare cu privire la temeiul cererii de plată a contravalorii investiţiilor (temei contractual sau faptul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză), eroarea de drept nu poate fi invocată ca o cauză de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripţiei; instanţa de apel a menţionat că nu găseşte logica pentru care prima instanţă a reţinut incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 16 din Decret nr. 167/1958 întrucât nici folosirea spaţiului de către reclamanta-intimată, în baza celor două contracte desfiinţate, şi nici introducerea unei acţiuni pentru anularea contractului de închiriere nu pot fi interpretate ca o recunoaştere a pretenţiilor reclamantei, de către cele două pârâte.

Împotriva Deciziei nr. 7/A/28 iunie 2011 a declarat recurs reclamanta SC T.M. SRL, reprezentată de lichidatorul judiciar G.M.C. SPRL, invocând dispoziţiilor art. 304 pct. 9, art. 312 alin. 1-3 Cod proc. civ., solicitând admiterea căii de atac şi modificarea hotărârii, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, cu trimiterea cauzei spre judecarea apelurilor pe fond, Tribunalului Comercial Mureş. În esenţă, recurenta a susţinut următoarele motive: momentul în care termenul de prescripţie a început să curgă este cel al încetării folosinţei imobilului în care au fost înglobate investiţiile – septembrie 2005 -, iar nu cel al finalizării investiţiilor - octombrie 2002; la 1 ianuarie 2001, între pârâte şi SC D.I. SRL s-a încheiat un contract de închiriere cu termen de 5 ani, având ca obiect folosinţa imobilului situat în Tg.-Mureş, str. Poştei, nr. 12; recurenta şi SC D.I. SRL au încheiat, la data de 15 octombrie 2002, un contract de asociere în participaţiune, această din urmă societate aducând în asociere spaţiul comercial aflat la subsolul imobilului menţionat şi camera frigorifică; din considerentele Sentinţei nr. 387/4 mai 2005 a Tribunalului Comercial Mureş – prin care s-a dispus rezilierea contractului de asociere în participaţiune -, hotărâre rămasă irevocabilă după parcurgerea căilor de atac, rezultă că asocierea a fost încheiată la finalizarea lucrărilor de investiţii realizate de cele două societăţi (recurenta şi SC D.I. SRL) la subsolul imobilului, cu scopul de a-l transforma într-un spaţiu în care să poată fi desfăşurate activităţi de alimentaţie publică; la 20 noiembrie 2002 s-a încheiat, între recurentă şi defuncta M.E. (antecesoarea intimatei M.A.), un contract de închiriere având ca obiect folosinţa bunului imobil – spaghetărie – cu care SC D.I. SRL a contribuit la asocierea în participaţiune; hotărârea instanţei de apei este nelegală întrucât a interpretat greşit legea cu privire la momentul de început al termenului de prescripţie; în cazul efectuării îmbunătăţirilor la imobil pe parcursul desfăşurării contractului de locaţiune, prescripţia unei acţiuni de rem in verso poate începe să curgă numai de la momentul la care prejudiciul devine cert, respectiv de la momentul la care contractul de locaţiune încetează să mai producă efectele deoarece numai de la acest moment suntem în prezenta unei îmbogăţiri fără justă cauză; astfel, dreptul de a cere restituirea contravalorii investiţiilor făcute de chiriaş la imobilul deţinut cu titlu de locaţiune se va prescrie într-un termen de 3 ani de la încetarea contractului de locaţiune; în cauză sunt incidente dispoziţiilor art. 16 din Decret nr. 167/1958.

Prin întâmpinarea depusă la 14 martie 2012, intimata I.A.M. a solicitat să se dispună respingerea recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, formulând, în esenţă, următoarele apărări: dreptul material la acţiunea în restituire întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză este prescris, potrivit dispoziţiilor art. 3, rap. la art. 7, 8 din Decret nr. 167/1958, termenul de 3 ani începând să curgă de la data finalizării lucrărilor de investiţii – care coincide cu încheierea contractului de asociere în participaţiune -, adică de la 15 octombrie 2001 şi împlinindu-se la 15 octombrie 2004, neexistând nicio cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, dintre cele expres şi limitativ prevăzute de art. 13, 16 din Decret nr. 167/1958; folosirea spaţiului de către recurentă în baza a două contracte desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti nu poate constitui o recunoaştere a pretenţiilor recurentei, de către intimata I.A.M.; contractul de asociere în participaţiune nu îi este opozabil acestei intimate care nu a avut calitatea de parte în actul juridic menţionat.

Prin notele de şedinţă depuse la 20 martie 2012, intimata M.A.E. a solicitat a se dispune respingerea recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, susţinând, în esenţă următoarele apărări: la data înregistrării cererii de chemare în judecată termenul de prescripţie de 3 ani era împlinit; investiţiile au fost efectuate la imobil până în luna octombrie 2002, acesta fiind momentul la care însărăcitul a cunoscut îmbogăţirea altuia în dauna sa, având posibilitatea să solicite plata contravalorii investiţiilor, conform dispoziţiilor art. 7, 8 din Decret nr. 167/1958; raporturile contractuale dintre părţi nu pot fi avute în vedere, de vreme ce obiectul cauzei îl constituie îmbogăţirea fără just temei; faptul că posesia imobilului ar fi aparţinut temporar recurentei sau SC D.I. SRL, în baza contractelor de închiriere şi a contractului de asociere în participaţiune, avute în vedere de instanţa de apel, nu schimbă condiţiile analizei îmbogăţirii fără just temei; în cauză nu sunt incidente dispoziţiilor art. 16 din Decret nr. 167/1958, din moment ce nici folosirea spaţiului de către recurentă (în baza contractului de închiriere şi al contractului de asociere în participaţiune – acte juridice desfiinţate) şi nici introducerea acţiunii pentru anularea contractului de închiriere nu pot fi interpretate ca o recunoaştere a pretenţiilor recurentei, de către pârâte.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel – învestită cu soluţionarea recursului potrivit motivelor invocate, a reţinut următoarele aspecte:

În ce priveşte limitele învestirii instanţei de recurs, Curtea a constat că deşi hotărârea atacată conţine considerente cu valoare decizională, referitoare la excepţiile necompetenţei materiale a Judecătoriei, lipsei dovezii calităţii de reprezentant al reclamantei şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor – excepţii analizate şi de prima instanţă -, cererea de recurs formulată de reclamantă neconţinând critici privind modul de soluţionare a acestor excepţii, iar pârâtele nu au exercitat calea de atac a recursului. Aşadar, părţile au achiesat tacit la dispoziţiile prin care s-au soluţionat excepţiile enumerate (în legătură cu care instanţa de apel a confirmat argumentele primei instanţe). Prin urmare, niciuna dintre părţi nu a învestit instanţa de recurs cu reanalizarea acestor excepţii.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, Curtea a constat că, în aplicarea principiului disponibilităţii, reclamant - recurentă a învestit Judecătoria Tg. Mureş cu o cerere având ca obiect pretenţii fundamentate pe îmbogăţirea fără just temei a pârâtelor.

De altfel, în mod corect, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost analizată prin raportare la cererea de restituire a îmbogăţirii fără just temei, atât de către prima instanţă, cât şi de către instanţa de apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 din Decret nr. 167/1958 – act normativ aplicabil raportului juridic dedus judecăţii –, termenul general de prescripţie este de 3 ani, fiind incident în speţă întrucât art. 8 alin. 2 din Decret nr. 167/1958 care conţine dispoziţii exprese referitoare la îmbogăţirea fără just temei, nu stabileşte un termen special de prescripţie. De altfel, toate părţile cauzei sunt de acord cu faptul că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune este de 3 ani, divergenţe existând între recurentă şi intimate numai cu privire la momentul în care acest termen a început să curgă.

Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din Decret nr. 167/1958, corob. cu dispoziţiilor art. 1886 Cod civ. – norme aplicabile raportului juridic dedus judecăţii -, prescripţia extinctivă începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune.

Art. 8 alin. 1 din Decret nr. 167/1958 – text la care face trimitere alin. 2 -, stabileşte momentul de început al termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune prin raportare la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

În conformitate cu dispoziţiilor art. 16 alin. 1 lit. a din Decret nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.

În speţă, reclamanta-recurentă a folosit imobilul la care susţine că a efectuat investiţiile (a căror contravaloare formează obiectul cauzei), în calitate de locatar – conform contractului de asociere în participaţiune din 15 octombrie 2002, încheiat cu SC D. SRL, această persoană juridică aducând în asociere spaţiul comercial la care recurenta a realizat lucrările de investiţii, SC D.I. SRL având, la rândul ei, calitatea de locatar în temeiul contractului de închiriere din 1 ianuarie 2001, încheiat cu coproprietarele M.L.E. şi I.A.M.. Recurenta s-a aflat, aşadar, în posesia nestingherită a bunului, fără ca pârâtele-intimate să întreprindă vreun demers (faţă de SC D. SRL şi, ca efect subsecvent, faţă de recurentă) având ca finalitate lipsirea reclamantei-recurente de folosinţa imobilului. Or, atâta timp cât recurenta a beneficiat de această folosinţă, ea a beneficiat, în consecinţă şi în mod concret, de lucrările de investiţii pe care le-a executat, neputând justifica un interes născut şi actual pentru a solicita şi obţine contravaloarea investiţiilor pe care susţine că le-a efectuat. Cât timp s-a aflat în folosinţa imobilului, recurenta nu s-a expus niciunui prejudiciu pe care să-l evite prin formularea unei acţiuni în restituirea contravalorii lucrărilor de investiţii – pe temeiul îmbogăţirii fără just temei a coproprietarilor imobilului. Numai în momentul în care s-a formulat o acţiune în evacuare, îndreptată împotriva recurentei, se putea pune problema existenţei interesului născut şi actual al acesteia de a solicita obligarea proprietarilor la plata contravalorii lucrărilor de investiţii realizate la imobil.

Acţiunea conţinând şi capătul de cerere având ca obiect evacuarea a fost formulată de SC D.I. SRL împotriva recurentei SC T.M. SRL, fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei Tg.-Mureş la data de 27 ianuarie 2004 şi soluţionată prin Sentinţa nr. 378/4 mai 2008 (dos. nr. 467/2004 al Judecătoriei Tg.-Mureş), dispunându-se şi evacuarea pârâtei SC T.M. SRL din spaţiul comercial situat la subsolul imobilului din Tg.-Mureş, str. Poştei – hotărârea rămânând irevocabilă, după parcurgerea căilor de atac.

Aşadar, interesul şi, odată cu acesta, dreptul la acţiune al recurentei de a solicita contravaloarea despăgubirilor s-a născut doar de la data la care s-a solicitat evacuarea acesteia din imobil – respectiv 27 ianuarie 2004 -, cerere confirmată prin Sentinţa nr. 378/4 mai 2008, rămasă irevocabilă. Până la acea dată coproprietarele imobilului (respectiv succesoarea coproprietarei M.L.E.) nu au negat nici dreptul de folosinţă al recurentei (lăsându-i imobilul în posesie şi încasând chiria de la SC D.I. SRL, în temeiul contractului de închiriere din 1 ianuarie 2001) şi nici lucrările de investiţii efectuate la imobil.

În consecinţă, posesia exercitată de recurentă asupra imobilului la care a efectuat investiţiile (situat în subsolul clădirii din Tg.-Mureş, str. Poştei) - fără ca intimatele să solicite şi să obţină evacuarea acesteia -, constituie o recunoaştere tacită a dreptului care face obiectul prescripţiei, realizată de coproprietarele în folosul cărora a curs prescripţia extinctivă. Este adevărat că la data de 15 octombrie 2003, reclamanta I.A.M. (intimată în prezenta cauză) a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC T.M. SRL şi cu M.L.E. (recurenta, respectiv antecesoarea intimatei M.A., din această cauză), anularea contractului de închiriere din 20 noiembrie 2002, încheiat între cele două pârâte, iar prin Sentinţa nr. 2059/3 noiembrie 2004 (dos. nr. 6793/2003 al Tribunalului Mureş), instanţa a admis cererea şi a anulat contractul (dat fiind faptul că reclamanta, în calitatea sa de coproprietară, nu şi-a manifestat acordul pentru închirierea subsolului imobilului în favoarea pârâtei SC T.M. SRL) – Curtea a constat, însă, cum de altfel s-a reţinut în Sentinţa nr. 2059/3 noiembrie 2004, că I.A.M. – coproprietara imobilului – şi-a manifestat acordul în vederea închirierii întregului imobil către SC D.I. SRL. Aşadar, prin cererea sa de chemare în judecată, reclamanta I.A.M. a urmărit doar anularea contractului de închiriere din 20 noiembrie 2002, fără a solicita, cu acea ocazie sau ulterior, lipsirea de efecte a contractului de închiriere din 1 ianuarie 2001, încheiat între recurentă, pe de o parte, şi intimatele M.L.E., I.A.M., pe de altă parte.

Aşa fiind, până la data de 27 ianuarie 2004, când SC D.I. SRL a introdus cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu SC T.M. SRL – conţinând şi petitul privind evacuarea pârâtei din spaţiul situat în Tg.-Mureş, str. Poştei – (cerere admisă prin Sentinţa nr. 378/4 mai 2008), recurenta a folosit imobilul, beneficiind de investiţiile pe care susţine că le-a înglobat în acest imobil.

Faţă de recunoaşterea tacită a intimatelor, rezultând din argumentele anterior expuse, în speţă se aplică dispoziţiilor art. 16 alin. 1 lit. a din Decret nr. 167/1958, termenul de prescripţie începând să curgă la data de 27 ianuarie 2004 şi împlinindu-se la data de 27 ianuarie 2007. Or, cererea de chemare în judecată, în acest dosar, a fost înregistrată la Judecătorie Tg.-Mureş la data de 3 mai 2006, adică înăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani.

În consecinţă, Curtea urmează să admită recursul, să caseze hotărârea atacată şi să trimită cauza instanţei de apel, pentru continuarea judecăţii, în scopul analizării fondului cauzei – art. 312 alin. 1 teza a II-a, art. 304 pct. 9 teza a III-a, art. 312 alin. 5 teza I Cod proc. civ.