Decizie de sancţionare
disciplinară.Nerespectarea disp. art.252 alin.2 lit.a din Codul muncii
republicat (fost art.268 alin.2 lit.a din vechiul Cod al muncii) privind
descrierea faptei. Nulitate absolută.
Codul muncii republicat (fost
art.268 alin.2 lit.a din vechiul Cod al muncii), art.252 alin.2 lit.a
Descrierea faptei care constituie
abatere disciplinară trebuie făcută în mod concret şi precis, pentru a permite
instanţei să verifice temeinicia sancţiunii aplicate prin raportare la o faptă
sau mai multe fapte concrete şi la obligaţiile stabilite prin contractul
individual de muncă, contractul colectiv de muncă şi regulamentul intern,
cerinţă ce nu este respectată prin simpla menţionare în cuprinsul deciziei a
nerealizării sarcinilor de serviciu în conformitate cu atribuţiile şi
responsabilităţile care revin angajatului conform fişei postului.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I
Civilă,
Decizia civilă nr. 4068 din 4
decembrie 2012
Prin contestaţia înregistrată pe
rolul Tribunalului Prahova, contestatorul
a formulat, în contradictoriu cu intimata ....contestaţie împotriva
deciziei de sancţionare disciplinară nr. 1864/13.08.2010 emisă de intimată,
solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea
deciziei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea contestaţiei,
contestatorul a arătat că prin decizia sus-menţionată, a fost sancţionat cu
reducerea salariului de bază cu 10% pe o
durată de 3 luni, în baza art. 264 alin.1. lit.d. din Codul
muncii, reţinându-se că se face vinovat
de încălcarea prevederilor fişei postului specifică funcţiei de şef birou pe
care o ocupă în societate - pct. 1, pct.7 şi pct.17 din fişa postului de şef de birou, a prevederilor
pct.M art.2 lit.a din contractul individual de muncă, a dispoziţiilor art.6,
art.7, art.12 pct.4, art.17, art.20 alin.2 lit.d, art.20 alin.3 lit.i, bb din
Regulamentul de ordine interioară şi a
prevederilor art.43 din Codul muncii.
A mai susţinut contestatorul că
măsura de sancţionare disciplinară a acestuia este nelegală, solicitând
constatarea nulităţii absolute a deciziei pentru nerespectarea prevederilor
art. 268 lit.a din Codul muncii în ceea ce priveşte descrierea faptei care
constituie abatere disciplinară şi a prevederilor art.268 lit.c din Codul muncii
referitoare la motivele pentru care au fost înlăturare apărările formulate de
salariat în timpul cercetării disciplinare.
A mai precizat contestatorul că
din cuprinsul deciziei contestate rezultă în mod evident absenţa oricăror
situaţii de fapt care să-i fie imputabile în îndeplinirea sarcinilor de
serviciu şi a căror săvârşire să fi condus la încălcarea prevederilor legale
invocate de angajator în cuprinsul deciziei.
A menţionat contestatorul că în
cursul cercetării disciplinare, fiind întrebat în legătură cu anumite aspecte
legate de activitatea acestuia, care au declanşat această procedură, şi-a
motivat/justificat acţiunile şi inacţiunile în faţa comisiei, dar apărările
acestuia nu au fost reţinute, iar motivele pentru care acestea au fost respinse
nu au fost prezentate în cuprinsul
deciziei de sancţionare.
Contestatorul a precizat că prin
lipsa informaţiilor la care a făcut referire mai sus a fost lipsit de dreptul
de a formula o apărare corect motivată, considerent pentru care s-a solicitat
constatarea nulităţii deciziei de sancţionare, întrucât a fost întocmită cu încălcarea prevederilor
disp.art.268 lit.a şi c din Codul
muncii.
Referitor la faptele ce i s-au
imputat în cursul cercetării disciplinare şi în legătură cu care a dat nota
explicativă, contestatorul a arătat că acestea nu au gravitatea necesară pentru
a atrage aplicarea sancţiunii prev. de disp.art.264 alin.1 lit. d din Codul
muncii, descrierea faptelor fiind deficitară, ceea ce a dus la o apărare
imposibil de efectuat.
Intimata a formulat întâmpinare,
prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, arătând că decizia contestată este în deplină concordanţă cu disp. art. 268
din Codul muncii, cuprinzând, printre altele, descrierea faptei ce constituie
abatere disciplinară, iar privitor la disp.art.268 alin.2 lit.c, a căror
încălcare a fost invocată de către contestator, s-a arătat că în decizie s-a
menţionat faptul că a fost avută în vedere declaraţia salariatului în sensul
recunoaşterii faptei.
La
data de 01.04.2011, contestatorul şi-a completat şi precizat cererea.
Prin
cererea completatoare, a arătat că solicită obligarea intimatei şi la plata
unei despăgubiri în cuantum de 2400 lei, reprezentând suma netă reţinută, ca
urmare a aplicării sancţiunii disciplinare, constând în reducerea salariului de
bază cu 10 % pe o perioadă de 3 luni.
A susţinut contestatorul că
referirea de ordin general din cuprinsul deciziei contestate nu este suficientă
pentru identificarea abaterii disciplinare reţinută în sarcina contestatorului,
neexistând nicio descriere a abaterii pretins săvârşite, iar referitor la cel
de-al doilea element neprevăzut în decizia de sancţionare, contestatorul a
arătat că din cuprinsul notei explicative pe care a dat-o rezultă că nu a
existat o recunoaştere totală a salariatului cu privire la faptele imputate,
iar pe de altă parte, referitor la anumite fapte, au fost formulate o serie de
obiecţiuni.
A
mai precizat contestatorul că prin convocarea la cercetarea disciplinară nu i s-au adus la cunoştinţă faptele ce îi
sunt imputate, iar din niciun act întocmit de către intimată nu rezultă cu
claritate care este fapta reţinută în sarcina contestatorului, decizia de
sancţionare făcând referire la o singură abatere disciplinară, fără a se
preciza care anume este aceasta.
De
asemenea, cu privire la abaterea disciplinară reţinută prin decizia de
sancţionare, despre care nu se ştie care este în materialitatea ei, nu rezultă
nici data săvârşirii faptei, ce are importanţă din punct de vedere al
prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea.
La
termenul din 03.10.2011, instanţa a invocat excepţia tardivităţii emiterii
deciziei contestate, iar prin sentinţa civilă nr.2151/03.10.2011, Tribunalul
Prahova a admis excepţia invocată din oficiu, a admis acţiunea precizată şi
completată şi a anulat decizia nr.1864/13.08.2010 emisă de intimată, ce a fost
obligată să restituie reclamantului sumele reţinute în temeiul deciziei
nr.1864/13.08.2010 emisă de intimată, fiind respinsă cererea privind acordarea
cheltuielilor de judecată ca nedovedită.
Pentru
a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că având în vedere data
înregistrării referatului prin care s-a constatat existenţa unei abateri
disciplinare în persoana contestatorului, precum şi data emiterii deciziei contestate,
rezultă că a fost depăşit termenul de 30 de zile pentru aplicarea sancţiunii
disciplinare prev. de art.268 alin.1 din Codul muncii, considerente pentru care
a fost admisă excepţia invocată din oficiu şi s-a admis contestaţia precizată
şi completată în sensul celor sus arătate.
Împotriva
sentinţei primei instanţe intimata a declarat recurs, criticând-o ca nelegală,
susţinând că în mod eronat s-a considerat că decizia de sancţionare a fost
tardiv emisă.
Prin
decizia civilă nr. 981/13.03.2012, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul şi
a casat sentinţa, trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
Pentru a decide astfel, Curtea a
reţinut că data luării la cunoştinţă de către angajator despre săvârşirea
abaterii disciplinare nu poate fi decât
data înregistrării referatului de
informare prin care şeful
Departamentului Date, Servicii şi Suport Sisteme în cadrul Diviziei Operare
şi Întreţinere a adus la cunoştinţă Diviziei Resurse Umane conduita
contestatorului-intimat, referat înregistrat sub nr. 1434 în data de
16.07.2010, în baza căruia s-a emis decizia
nr. 1711 la data de 19.07.2010 de numire a Comisiei de cercetare disciplinară.
S-a
concluzionat că în raport de data de 16.07.2010, reprezentând data
înregistrării referatului de informare, termenul imperativ de 30 de zile prev.
de art.268 alin.1 din Codul muncii a fost respectat, considerente pentru care
recursul a fost admis în sensul celor sus-arătate.
Rejudecându-se
cauza după casare, pe baza probelor administrate în cauză, prin sentinţa civilă
nr.3937/01.06.2012 a Tribunalului Prahova
a fost admisă contestaţia şi s-a constatat nulitatea deciziei de
sancţionare disciplinară emisă de intimată, prin care contestatorul a fost
sancţionat disciplinar cu reducerea salariului de bază cu 10% pe o durată de 3
luni.
Prin
aceeaşi sentinţă a fost obligată intimata la plata în favoarea contestatorului
a sumelor reţinute acestuia în baza deciziei contestate, respectiv a
drepturilor salariale actualizate şi indexate, cu rata inflaţiei, constând în
10% din salariul de bază al acestuia, redus pe o perioadă de 3 luni, de la data
emiterii deciziei de sancţionare.
Pentru
a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin
decizia nr. 1864/13.08.2010, contestatorul a fost sancţionat disciplinar cu
reducerea salariului de bază cu 10% pe o durată de 3 luni, în baza art. 264
alin. 1 lit. d din Codul muncii, reţinându-se că acesta se face vinovat de
încălcarea prevederilor fişei postului specifice funcţiei de şef Birou - pct.
1, pct.7, pct. 17, precum şi a prevederilor contractului individual de muncă -
pct. M, art. 2 lit. a privind drepturi şi obligaţii generale ale părţilor,
dispoziţiile Regulamentului de ordine interioară - art. 6, art. 7, art. 12 pct.
4, art. 17, art. 20 alin. 2 lit.d, art. 20 alin.3 lit. i, bb) şi prevederile
art. 43 din Codul muncii.
S-a mai reţinut că potrivit art.
252 alin. 2 lit. a din Codul muncii,
„sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod
obligatoriu, descrierea faptei care constituie abatere disciplinară (…)”.
Tribunalul a constatat că în
cuprinsul deciziei de sancţionare se menţionează că fapta săvârşită şi reţinută
în sarcina contestatorului constă în nerealizarea sarcinilor de serviciu în
conformitate cu atribuţiile şi responsabilităţile care revin angajatului
conform fişei postului.
Instanţa de fond a arătat că
potrivit dispoziţiilor sus-menţionate, descrierea faptei care constituie
abatere disciplinară trebuia făcută în mod concret şi precis, pentru a permite
instanţei să verifice temeinicia sancţiunii aplicate prin raportare la o faptă
sau mai multe fapte concrete şi la obligaţiile stabilite prin contractul
individual de muncă, contractul colectiv de muncă şi regulamentul intern. Însă,
a reţinut tribunalul, în decizia contestată angajatorul s-a limitat la o
descriere extrem de sumară, generică, a faptelor imputate ca abatere
disciplinară, fără a arăta despre ce situaţii este vorba în concret, în ce
constă atitudinea necorespunzătoare a contestatorului, data la care faptele au
fost săvârşite sau alte elemente de identificare.
S-a mai constatat că abaterile
disciplinare nu au fost individualizate în timp şi, în plus, prin faptul că nu
a fost specificată data săvârşirii acestora, instanţa nu a fost în măsură să
verifice respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 252 alin.1 Codul muncii,
referitoare la prescripţia aplicării sancţiunii disciplinare.
Tribunalul nu a reţinut
susţinerile intimatei în sensul că descrierea faptelor ar fi fost realizată în
cadrul raportului final al cercetării disciplinare nr. 1863/13.08.2010, în care
sunt detaliate toate informaţiile referitoare la cercetarea disciplinară a
contestatorului, întrucât condiţia descrierii faptei/faptelor în mod concret şi
detaliat este prevăzută de lege imperativ şi trebuie să rezulte din decizia de
sancţionare şi nu din alte înscrisuri.
S-a constatat că de altfel, în
cadrul notei explicative la care face referire intimata, contestatorul a
declarat că recunoaşte anumite fapte reţinute în sarcina sa prin decizia de
sancţionare disciplinară şi, întrucât acestea nu au fost individualizate exact
în cuprinsul deciziei de sancţionare, tribunalul a apreciat că disp. art. 252
alin.2 lit. a din Codul muncii nu au fost respectate, iar nota explicativă nr.
1773/27.07.2010 dată de contestator nu echivalează cu o recunoaştere integrală
a faptelor care i-au fost imputate.
Împotriva sentinţei tribunalului
a declarat recurs intimata, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
S-a arătat că instanţa de fond a constatat
nulitatea deciziei reţinând în mod eronat faptul ca societatea s-a limitat la o
descriere „extrem de sumară, generică, a faptelor imputate ca abatere
disciplinară, fără a arăta despre ce situaţii este vorba în concret, în ce
constă atitudinea necorespunzatoare a contestatorului, dată la care faptele au
fost săvârşite sau alte elemente de identificare.”
A precizat recurenta că potrivit
deciziei de sancţionare, fapta săvârşită de intimat constă în: „nerealizarea
sarcinilor de serviciu în conformitate cu atribuţiile şi responsabilităţile care
revin angajatului conform fişei postului”, însă decizia de sancţionare este
documentul care statuează concluziile cercetării disciplinare şi care, astfel
cum este denumită, nu face altceva decât să aplice sancţiunea.
S-a învederat că procedura
cercetării disciplinare a respectat întocmai prevederile legale aplicabile şi
că actele întocmite în cursul acesteia conţin toate elementele impuse imperativ
în legislaţia muncii, iar în raportul final al comisiei de disciplină, fapta
care a atras sancţiunea este detaliată, aceasta constând în nerespectarea
atribuţiilor din fişa postului prevăzute
la „Atribuţiile şi responsabilităţile postului, punctele 1, 7 şi 17;
nerespectarea atribuţiilor din contractul individual de muncă - pct. M, art. 2
lit a şi nerespectarea prevederilor art. 43 din Codul muncii;
Cu
privire la temeinicia deciziei de
sancţionare, pe fondul cauzei, s-a solicitat să fie avute în vedere toate
argumentele invocate în întâmpinarea şi completarea la întâmpinare, precum şi
probatoriul administrat, la care s-a făcut trimitere.
Intimatul
a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului,
susţinând că recurenta nu a precizat motivele de nelegalitate ale hotărârii
recurate, în sensul că nici nu a indicat textele de lege cărora se circumscriu
motivele de recurs, dar nici nu a precizat care sunt criticile aduse hotărârii
şi argumentele ce susţin aceste critici .
Pe
fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea
recurentei la plata cheltuielilor de judecată către intimat.
Prin decizia nr.4068/04.12.2012 Curtea de Apel
Ploieşti a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimat ca
neîntemeiată şi a respins ca nefondat recursul, fiind respinsă ca neîntemeiată
cererea intimatului de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată
în recurs.
Pentru
a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că excepţia nulităţii recursului
invocată de intimat este neîntemeiată arătându-se că la termenul din
04.12.2012, recurenta-intimată, prin apărător, a indicat în mod expres temeiul
de drept al motivelor de recurs invocate, respectiv disp.art.304 pct.9 C.proc.civ.,
ce vizează cazurile în care hotărârea pronunţată este lipsită de temei legale
ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, precum şi
disp.art.3041 C.proc.civ., ce statuează că recursul declarat împotriva unei
hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la
motivele de casare prevăzute în art.304, instanţa putând să examineze cauza sub
toate aspectele, în speţă fiind vorba de o hotărâre care, potrivit prevederilor
legale, respectiv disp.art. 274 din Codul muncii republicat este definitivă,
atacându-se, prin urmare, numai cu recurs, iar nu şi cu apel.
De
vreme ce au fost indicate motivele sus-menţionate şi având în vedere
disp.art.3021 alin.1 lit.c Cod pr.civilă, precum şi conţinutul cererii de
recurs, excepţia nulităţii recursului invocată de intimat a fost apreciată ca
neîntemeiată fiind respinsă.
Pe
fondul cauzei, s-a reţinut că în raport de disp.art.252 alin.2 lit.a din Codul
muncii republicat ( fost art.268 alin.2 lit.a din vechiul Cod al muncii, în
forma în vigoare la data emiterii deciziei de sancţionare disciplinară
contestată în cauză), sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizia de
sancţionare disciplinară se cuprinde, în mod obligatoriu, descrierea faptei
care constituie abatere disciplinară.
Prin decizia contestată, intimatul-contestator a fost sancţionat
disciplinar cu reducerea salariului de bază cu 10% pe o durată de 3 luni, în
baza art. 264 alin. 1 lit. d din Codul muncii, reţinându-se că acesta se face
vinovat de încălcarea prevederilor fişei postului specifice funcţiei de şef
Birou - pct. 1, pct.7, pct. 17, precum şi a prevederilor contractului
individual de muncă - pct. M, art. 2 lit. a privind drepturi şi obligaţii
generale ale părţilor, dispoziţiile Regulamentului de ordine interioară - art. 6, art. 7, art. 12 pct. 4, art. 17, art.
20 alin. 2 lit.d, art. 20 alin.3 lit. i, bb şi prevederile art. 43 din Codul muncii.
În cuprinsul deciziei de
sancţionare disciplinară sus-menţionată, se arată că „fapta săvârşită de
salariatul … constă în nerealizarea sarcinilor de serviciu în conformitate cu
atribuţiile şi responsabilităţile care revin angajatului conform Fişei postului.”
S-a
conchis că este evident că formularea mult prea generală din cuprinsul deciziei
de sancţionare contestată în cauză, mai sus arătată, nu poate conduce la
concluzia respectării de către societatea recurentă a disp.art. art.252 alin.2
lit.a din Codul muncii republicat reţinându-se în mod corect de către prima
instanţă că descrierea faptei care constituie abatere disciplinară trebuia
făcută în mod concret şi precis, pentru a permite instanţei să verifice
temeinicia sancţiunii aplicate prin raportare la o faptă sau mai multe fapte
concrete şi la obligaţiile stabilite prin contractul individual de muncă,
contractul colectiv de muncă şi regulamentul intern.O atare cerinţă imperativă
impusă de textul de lege, a reţinut Curtea,
nu a fost respectată, câtă vreme în decizia contestată - ce face
referire, după cum s-a arătat mai sus, la
„fapta săvârşită” de intimat - nu s-a arătat în ce constă propriu-zis
fapta sau faptele comise, făcându-se doar menţiunea sumară, generică, a
nerealizării sarcinilor de serviciu în conformitate cu atribuţiile şi
responsabilităţile care revin angajatului conform fişei postului, fără a se
arăta despre ce situaţii este vorba în concret, în ce constă încălcarea
sarcinilor de serviciu de către
intimatul-contestator, data la care faptele au fost săvârşite sau alte
elemente de identificare.
S-a mai arătat că referitor la data comiterii faptelor ce
constituie abatere disciplinară, aceasta trebuia, în mod necesar, să rezulte
din decizia de sancţionare - ceea ce nu se poate reţine în cauza de faţă - în
condiţiile în care în raport de această
dată se verifică de către instanţă şi respectarea dispoziţiilor prevăzute la
art. 252 alin. 1 Codul muncii
republicat ( fost art. 268 alin. 1 din vechiul Cod al muncii), ce statuează că
angajatorul dispune aplicarea sancţiunii
disciplinare printr-o decizie emisă în
formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la
cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni
de la data săvârşirii faptei, acesta
fiind termene de prescripţie a răspunderii disciplinare. Ca atare, în raport
de acest text de lege, aplicarea sancţiunii disciplinare nu poate fi realizată
într-un termen mai mare decât cel limită, de şase luni de la data săvârşirii
faptei, iar în cazul de faţă, nu puteau fi avute în vedere, prin urmare, fapte
comise anterior datei de 13.02.2010- raportat la data emiterii deciziei de
sancţionare disciplinară.
Apărarea recurentei potrivit
căreia nu se poate reţine încălcarea disp.art. art.252 alin.2 lit.a din Codul
muncii republicat pe motiv că fapta care a atras sancţiunea este detaliată în
cuprinsul raportului final al cercetării disciplinare nr. 1863/13.08.2010 nu a
fost primită de vreme ce s-a constatat că paractic, nici în cuprinsul acestui
raport nu sunt individualizate în concret faptele comise - fiind vorba, în mod
evident, de mai multe fapte ce au fost imputate intimatului-contestator - ci
doar se menţionează, ca şi în cuprinsul deciziei de sancţionare, că intimatul-contestator nu şi-a
respectat atribuţiile din fişa postului
prevăzute la „Atribuţiile şi responsabilităţile postului, punctele 1, 7 şi 17;
nerespectarea atribuţiilor din contractul individual de muncă - pct. M, art. 2
lit. a şi nerespectarea prevederilor art. 43 din Codul muncii, ceea ce nu
reprezintă, astfel cum s-a arătat mai sus, o descriere a faptei ce constituie
abatere disciplinară. În plus, nici nu s-a făcut dovada că raportul respectiv
ar fi fost comunicat intimatului odată cu decizia de sancţionare aplicată.
Cum prin sentinţa atacată s-a
constatat nulitatea deciziei de sancţionare disciplinară pe motivul
nerespectării de către societatea recurentă a disp.art.252 alin.2 lit.a din
Codul muncii republicat, soluţie care este corectă având în vedere considerentele
mai sus arătate, s-a reţinut că aspectele din recurs invocate de către
recurenta-intimată, privitoare la temeinicia deciziei de sancţionare, nu se mai
impun a fi analizate, de vreme ce, ca efect al constatării nulităţii absolute a
deciziei contestate, pentru nerespectarea disp.art.252 alin.2 lit. a din Codul
muncii republicat, nu s-a mai justificat analizarea pe fond a contestaţiei,
respectiv a motivelor de netemeinicie ce fuseseră invocate de către
contestator.
Pentru considerentele ce preced,
Curtea a privit recursul ca nefondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod
pr.civilă l-a respins, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de
modificare a sentinţei invocate de recurentă în motivarea recursului, sentinţa
atacată fiind legală şi temeinică.
( Judecător Vera Popescu Andrea)