avocats.ro
jurisprudență
 
 
 
 



Decizie de sancţionare disciplinară.Nerespectarea disp. art.252 alin.2 lit.a din Codul muncii republicat (fost art.268 alin.2 lit.a din vechiul Cod al muncii) privind descrierea faptei. Nulitate absolută.
 
Codul muncii republicat (fost art.268 alin.2 lit.a din vechiul Cod al muncii), art.252 alin.2 lit.a
 
Descrierea faptei care constituie abatere disciplinară trebuie făcută în mod concret şi precis, pentru a permite instanţei să verifice temeinicia sancţiunii aplicate prin raportare la o faptă sau mai multe fapte concrete şi la obligaţiile stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă şi regulamentul intern, cerinţă ce nu este respectată prin simpla menţionare în cuprinsul deciziei a nerealizării sarcinilor de serviciu în conformitate cu atribuţiile şi responsabilităţile care revin angajatului conform fişei postului.
 
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,
Decizia civilă nr. 4068 din 4 decembrie 2012
 
Prin contestaţia înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, contestatorul  a formulat, în contradictoriu cu intimata ....contestaţie împotriva deciziei de sancţionare disciplinară nr. 1864/13.08.2010 emisă de intimată, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea deciziei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea contestaţiei, contestatorul a arătat că prin decizia sus-menţionată, a fost sancţionat cu reducerea salariului  de bază cu 10% pe o durată  de 3 luni,  în baza art. 264 alin.1. lit.d. din Codul muncii, reţinându-se  că se face vinovat de încălcarea prevederilor fişei postului specifică funcţiei de şef birou pe care o ocupă în societate - pct. 1, pct.7 şi pct.17 din  fişa postului de şef de birou, a prevederilor pct.M art.2 lit.a din contractul individual de muncă, a dispoziţiilor art.6, art.7, art.12 pct.4, art.17, art.20 alin.2 lit.d, art.20 alin.3 lit.i, bb din Regulamentul de  ordine interioară şi a prevederilor art.43 din Codul muncii.
A mai susţinut contestatorul că măsura de sancţionare disciplinară a acestuia este nelegală, solicitând constatarea nulităţii absolute a deciziei pentru nerespectarea prevederilor art. 268 lit.a din Codul muncii în ceea ce priveşte descrierea faptei care constituie abatere disciplinară şi a prevederilor art.268 lit.c din Codul muncii referitoare la motivele pentru care au fost înlăturare apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare.
A mai precizat contestatorul că din cuprinsul deciziei contestate rezultă în mod evident absenţa oricăror situaţii de fapt care să-i fie imputabile în îndeplinirea sarcinilor de serviciu şi a căror săvârşire să fi condus la încălcarea prevederilor legale invocate de angajator în cuprinsul deciziei.
A menţionat contestatorul că în cursul cercetării disciplinare, fiind întrebat în legătură cu anumite aspecte legate de activitatea acestuia, care au declanşat această procedură, şi-a motivat/justificat acţiunile şi inacţiunile în faţa comisiei, dar apărările acestuia nu au fost reţinute, iar motivele pentru care acestea au fost respinse nu au fost  prezentate în cuprinsul deciziei de sancţionare.
Contestatorul a precizat că prin lipsa informaţiilor la care a făcut referire mai sus a fost lipsit de dreptul de a formula o apărare corect motivată, considerent pentru care s-a solicitat constatarea nulităţii deciziei de sancţionare, întrucât a fost  întocmită cu încălcarea prevederilor disp.art.268  lit.a şi c din Codul muncii.
Referitor la faptele ce i s-au imputat în cursul cercetării disciplinare şi în legătură cu care a dat nota explicativă, contestatorul a arătat că acestea nu au gravitatea necesară pentru a atrage aplicarea sancţiunii prev. de disp.art.264 alin.1 lit. d din Codul muncii, descrierea faptelor fiind deficitară, ceea ce a dus la o apărare imposibil de efectuat.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, arătând că  decizia contestată  este în deplină concordanţă cu disp. art. 268 din Codul muncii, cuprinzând, printre altele, descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară, iar privitor la disp.art.268 alin.2 lit.c, a căror încălcare a fost invocată de către contestator, s-a arătat că în decizie s-a menţionat faptul că a fost avută în vedere declaraţia salariatului în sensul recunoaşterii faptei.
  La data de 01.04.2011, contestatorul şi-a completat şi precizat cererea.
  Prin cererea completatoare, a arătat că solicită obligarea intimatei şi la plata unei despăgubiri în cuantum de 2400 lei, reprezentând suma netă reţinută, ca urmare a aplicării sancţiunii disciplinare, constând în reducerea salariului de bază cu 10 % pe o perioadă de 3 luni.
              A susţinut contestatorul că referirea de ordin general din cuprinsul deciziei contestate nu este suficientă pentru identificarea abaterii disciplinare reţinută în sarcina contestatorului, neexistând nicio descriere a abaterii pretins săvârşite, iar referitor la cel de-al doilea element neprevăzut în decizia de sancţionare, contestatorul a arătat că din cuprinsul notei explicative pe care a dat-o rezultă că nu a existat o recunoaştere totală a salariatului cu privire la faptele imputate, iar pe de altă parte, referitor la anumite fapte, au fost formulate o serie de obiecţiuni.
  A mai precizat contestatorul că prin convocarea la cercetarea disciplinară  nu i s-au adus la cunoştinţă faptele ce îi sunt imputate, iar din niciun act întocmit de către intimată nu rezultă cu claritate care este fapta reţinută în sarcina contestatorului, decizia de sancţionare făcând referire la o singură abatere disciplinară, fără a se preciza care anume este aceasta.
  De asemenea, cu privire la abaterea disciplinară reţinută prin decizia de sancţionare, despre care nu se ştie care este în materialitatea ei, nu rezultă nici data săvârşirii faptei, ce are importanţă din punct de vedere al prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea.
  La termenul din 03.10.2011, instanţa a invocat excepţia tardivităţii emiterii deciziei contestate, iar prin sentinţa civilă nr.2151/03.10.2011, Tribunalul Prahova a admis excepţia invocată din oficiu, a admis acţiunea precizată şi completată şi a anulat decizia nr.1864/13.08.2010 emisă de intimată, ce a fost obligată să restituie reclamantului sumele reţinute în temeiul deciziei nr.1864/13.08.2010 emisă de intimată, fiind respinsă cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată ca nedovedită.
  Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că având în vedere data înregistrării referatului prin care s-a constatat existenţa unei abateri disciplinare în persoana contestatorului, precum şi data emiterii deciziei contestate, rezultă că a fost depăşit termenul de 30 de zile pentru aplicarea sancţiunii disciplinare prev. de art.268 alin.1 din Codul muncii, considerente pentru care a fost admisă excepţia invocată din oficiu şi s-a admis contestaţia precizată şi completată în sensul celor sus arătate.
  Împotriva sentinţei primei instanţe intimata a declarat recurs, criticând-o ca nelegală, susţinând că în mod eronat s-a considerat că decizia de sancţionare a fost tardiv emisă.
  Prin decizia civilă nr. 981/13.03.2012, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul şi a casat sentinţa, trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că data luării la cunoştinţă de către angajator despre săvârşirea abaterii disciplinare nu poate fi  decât data înregistrării  referatului de informare prin care  şeful Departamentului Date, Servicii şi Suport Sisteme în cadrul Diviziei Operare şi  Întreţinere a adus la cunoştinţă  Diviziei Resurse Umane conduita contestatorului-intimat, referat înregistrat sub nr. 1434 în data de 16.07.2010, în baza căruia s-a emis decizia  nr. 1711 la data de 19.07.2010 de numire a Comisiei de  cercetare disciplinară.
  S-a concluzionat că în raport de data de 16.07.2010, reprezentând data înregistrării referatului de informare, termenul imperativ de 30 de zile prev. de art.268 alin.1 din Codul muncii a fost respectat, considerente pentru care recursul a fost admis în sensul celor sus-arătate.
  Rejudecându-se cauza după casare, pe baza probelor administrate în cauză, prin sentinţa civilă nr.3937/01.06.2012 a Tribunalului Prahova  a fost admisă contestaţia şi s-a constatat nulitatea deciziei de sancţionare disciplinară emisă de intimată, prin care contestatorul a fost sancţionat disciplinar cu reducerea salariului de bază cu 10% pe o durată de 3 luni.
  Prin aceeaşi sentinţă a fost obligată intimata la plata în favoarea contestatorului a sumelor reţinute acestuia în baza deciziei contestate, respectiv a drepturilor salariale actualizate şi indexate, cu rata inflaţiei, constând în 10% din salariul de bază al acestuia, redus pe o perioadă de 3 luni, de la data emiterii deciziei de sancţionare.
  Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin decizia nr. 1864/13.08.2010, contestatorul a fost sancţionat disciplinar cu reducerea salariului de bază cu 10% pe o durată de 3 luni, în baza art. 264 alin. 1 lit. d din Codul muncii, reţinându-se că acesta se face vinovat de încălcarea prevederilor fişei postului specifice funcţiei de şef Birou - pct. 1, pct.7, pct. 17, precum şi a prevederilor contractului individual de muncă - pct. M, art. 2 lit. a privind drepturi şi obligaţii generale ale părţilor, dispoziţiile Regulamentului de ordine interioară - art. 6, art. 7, art. 12 pct. 4, art. 17, art. 20 alin. 2 lit.d, art. 20 alin.3 lit. i, bb) şi prevederile art. 43 din Codul muncii.
S-a mai reţinut că potrivit art. 252 alin. 2 lit. a din Codul muncii,  „sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu, descrierea faptei care constituie abatere disciplinară (…)”.
Tribunalul a constatat că în cuprinsul deciziei de sancţionare se menţionează că fapta săvârşită şi reţinută în sarcina contestatorului constă în nerealizarea sarcinilor de serviciu în conformitate cu atribuţiile şi responsabilităţile care revin angajatului conform fişei postului.
Instanţa de fond a arătat că potrivit dispoziţiilor sus-menţionate, descrierea faptei care constituie abatere disciplinară trebuia făcută în mod concret şi precis, pentru a permite instanţei să verifice temeinicia sancţiunii aplicate prin raportare la o faptă sau mai multe fapte concrete şi la obligaţiile stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă şi regulamentul intern. Însă, a reţinut tribunalul, în decizia contestată angajatorul s-a limitat la o descriere extrem de sumară, generică, a faptelor imputate ca abatere disciplinară, fără a arăta despre ce situaţii este vorba în concret, în ce constă atitudinea necorespunzătoare a contestatorului, data la care faptele au fost săvârşite sau alte elemente de identificare.
S-a mai constatat că abaterile disciplinare nu au fost individualizate în timp şi, în plus, prin faptul că nu a fost specificată data săvârşirii acestora, instanţa nu a fost în măsură să verifice respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 252 alin.1 Codul muncii, referitoare la prescripţia aplicării sancţiunii disciplinare.
Tribunalul nu a reţinut susţinerile intimatei în sensul că descrierea faptelor ar fi fost realizată în cadrul raportului final al cercetării disciplinare nr. 1863/13.08.2010, în care sunt detaliate toate informaţiile referitoare la cercetarea disciplinară a contestatorului, întrucât condiţia descrierii faptei/faptelor în mod concret şi detaliat este prevăzută de lege imperativ şi trebuie să rezulte din decizia de sancţionare şi nu din alte înscrisuri.
S-a constatat că de altfel, în cadrul notei explicative la care face referire intimata, contestatorul a declarat că recunoaşte anumite fapte reţinute în sarcina sa prin decizia de sancţionare disciplinară şi, întrucât acestea nu au fost individualizate exact în cuprinsul deciziei de sancţionare, tribunalul a apreciat că disp. art. 252 alin.2 lit. a din Codul muncii nu au fost respectate, iar nota explicativă nr. 1773/27.07.2010 dată de contestator nu echivalează cu o recunoaştere integrală a faptelor care i-au fost imputate.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat recurs intimata, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
 S-a arătat că instanţa de fond a constatat nulitatea deciziei reţinând în mod eronat faptul ca societatea s-a limitat la o descriere „extrem de sumară, generică, a faptelor imputate ca abatere disciplinară, fără a arăta despre ce situaţii este vorba în concret, în ce constă atitudinea necorespunzatoare a contestatorului, dată la care faptele au fost săvârşite sau alte elemente de identificare.”
A precizat recurenta că potrivit deciziei de sancţionare, fapta săvârşită de intimat constă în: „nerealizarea sarcinilor de serviciu în conformitate cu atribuţiile şi responsabilităţile care revin angajatului conform fişei postului”, însă decizia de sancţionare este documentul care statuează concluziile cercetării disciplinare şi care, astfel cum este denumită, nu face altceva decât să aplice sancţiunea.
               S-a învederat că procedura cercetării disciplinare a respectat întocmai prevederile legale aplicabile şi că actele întocmite în cursul acesteia conţin toate elementele impuse imperativ în legislaţia muncii, iar în raportul final al comisiei de disciplină, fapta care a atras sancţiunea este detaliată, aceasta constând în nerespectarea atribuţiilor din  fişa postului prevăzute la „Atribuţiile şi responsabilităţile postului, punctele 1, 7 şi 17; nerespectarea atribuţiilor din contractul individual de muncă - pct. M, art. 2 lit a şi nerespectarea prevederilor art. 43 din Codul muncii;
  Cu privire la  temeinicia deciziei de sancţionare, pe fondul cauzei, s-a solicitat să fie avute în vedere toate argumentele invocate în întâmpinarea şi completarea la întâmpinare, precum şi probatoriul administrat, la care s-a făcut trimitere.
  Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că recurenta nu a precizat motivele de nelegalitate ale hotărârii recurate, în sensul că nici nu a indicat textele de lege cărora se circumscriu motivele de recurs, dar nici nu a precizat care sunt criticile aduse hotărârii şi argumentele ce susţin aceste critici .
  Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată către intimat.
 Prin decizia nr.4068/04.12.2012 Curtea de Apel Ploieşti a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimat ca neîntemeiată şi a respins ca nefondat recursul, fiind respinsă ca neîntemeiată cererea intimatului de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
  Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că excepţia nulităţii recursului invocată de intimat este neîntemeiată arătându-se că la termenul din 04.12.2012, recurenta-intimată, prin apărător, a indicat în mod expres temeiul de drept al motivelor de recurs invocate, respectiv disp.art.304 pct.9 C.proc.civ., ce vizează cazurile în care hotărârea pronunţată este lipsită de temei legale ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, precum şi disp.art.3041 C.proc.civ., ce statuează că recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art.304, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele, în speţă fiind vorba de o hotărâre care, potrivit prevederilor legale, respectiv disp.art. 274 din Codul muncii republicat este definitivă, atacându-se, prin urmare, numai cu recurs, iar nu  şi cu apel.
  De vreme ce au fost indicate motivele sus-menţionate şi având în vedere disp.art.3021 alin.1 lit.c Cod pr.civilă, precum şi conţinutul cererii de recurs, excepţia nulităţii recursului invocată de intimat a fost apreciată ca neîntemeiată fiind respinsă.
  Pe fondul cauzei, s-a reţinut că în raport de disp.art.252 alin.2 lit.a din Codul muncii republicat ( fost art.268 alin.2 lit.a din vechiul Cod al muncii, în forma în vigoare la data emiterii deciziei de sancţionare disciplinară contestată în cauză), sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizia de sancţionare disciplinară se cuprinde, în mod obligatoriu, descrierea faptei care constituie abatere disciplinară.
Prin decizia contestată,  intimatul-contestator a fost sancţionat disciplinar cu reducerea salariului de bază cu 10% pe o durată de 3 luni, în baza art. 264 alin. 1 lit. d din Codul muncii, reţinându-se că acesta se face vinovat de încălcarea prevederilor fişei postului specifice funcţiei de şef Birou - pct. 1, pct.7, pct. 17, precum şi a prevederilor contractului individual de muncă - pct. M, art. 2 lit. a privind drepturi şi obligaţii generale ale părţilor, dispoziţiile Regulamentului de ordine interioară -  art. 6, art. 7, art. 12 pct. 4, art. 17, art. 20 alin. 2 lit.d, art. 20 alin.3 lit. i, bb şi prevederile art. 43 din Codul muncii.
În cuprinsul deciziei de sancţionare disciplinară sus-menţionată, se arată că „fapta săvârşită de salariatul … constă în nerealizarea sarcinilor de serviciu în conformitate cu atribuţiile şi responsabilităţile care revin angajatului conform Fişei postului.”
  S-a conchis că este evident că formularea mult prea generală din cuprinsul deciziei de sancţionare contestată în cauză, mai sus arătată, nu poate conduce la concluzia respectării de către societatea recurentă a disp.art. art.252 alin.2 lit.a din Codul muncii republicat reţinându-se în mod corect de către prima instanţă că descrierea faptei care constituie abatere disciplinară trebuia făcută în mod concret şi precis, pentru a permite instanţei să verifice temeinicia sancţiunii aplicate prin raportare la o faptă sau mai multe fapte concrete şi la obligaţiile stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă şi regulamentul intern.O atare cerinţă imperativă impusă de textul de lege, a reţinut Curtea,  nu a fost respectată, câtă vreme în decizia contestată - ce face referire, după cum s-a arătat mai sus, la  „fapta săvârşită” de intimat - nu s-a arătat în ce constă propriu-zis fapta sau faptele comise, făcându-se doar menţiunea sumară, generică, a nerealizării sarcinilor de serviciu în conformitate cu atribuţiile şi responsabilităţile care revin angajatului conform fişei postului, fără a se arăta despre ce situaţii este vorba în concret, în ce constă încălcarea sarcinilor de serviciu de către  intimatul-contestator, data la care faptele au fost săvârşite sau alte elemente de identificare.
                 S-a mai arătat că  referitor la data comiterii faptelor ce constituie abatere disciplinară, aceasta trebuia, în mod necesar, să rezulte din decizia de sancţionare - ceea ce nu se poate reţine în cauza de faţă - în condiţiile în care   în raport de această dată se verifică de către instanţă şi respectarea dispoziţiilor prevăzute la art. 252   alin. 1 Codul muncii republicat ( fost art. 268 alin. 1 din vechiul Cod al muncii), ce statuează că angajatorul  dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă  în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data  săvârşirii faptei, acesta fiind termene  de prescripţie a  răspunderii disciplinare. Ca atare, în raport de acest text de lege, aplicarea sancţiunii disciplinare nu poate fi realizată într-un termen mai mare decât cel limită, de şase luni de la data săvârşirii faptei, iar în cazul de faţă, nu puteau fi avute în vedere, prin urmare, fapte comise anterior datei de 13.02.2010- raportat la data emiterii deciziei de sancţionare disciplinară.
Apărarea recurentei potrivit căreia nu se poate reţine încălcarea disp.art. art.252 alin.2 lit.a din Codul muncii republicat pe motiv că fapta care a atras sancţiunea este detaliată în cuprinsul raportului final al cercetării disciplinare nr. 1863/13.08.2010 nu a fost primită de vreme ce s-a constatat că paractic, nici în cuprinsul acestui raport nu sunt individualizate în concret faptele comise - fiind vorba, în mod evident, de mai multe fapte ce au fost imputate intimatului-contestator - ci doar se menţionează, ca şi în cuprinsul deciziei de  sancţionare, că intimatul-contestator nu şi-a respectat atribuţiile din  fişa postului prevăzute la „Atribuţiile şi responsabilităţile postului, punctele 1, 7 şi 17; nerespectarea atribuţiilor din contractul individual de muncă - pct. M, art. 2 lit. a şi nerespectarea prevederilor art. 43 din Codul muncii, ceea ce nu reprezintă, astfel cum s-a arătat mai sus, o descriere a faptei ce constituie abatere disciplinară. În plus, nici nu s-a făcut dovada că raportul respectiv ar fi fost comunicat intimatului odată cu decizia  de sancţionare aplicată.
Cum prin sentinţa atacată s-a constatat nulitatea deciziei de sancţionare disciplinară pe motivul nerespectării de către societatea recurentă a disp.art.252 alin.2 lit.a din Codul muncii republicat, soluţie care este corectă având în vedere considerentele mai sus arătate, s-a reţinut că aspectele din recurs invocate de către recurenta-intimată, privitoare la temeinicia deciziei de sancţionare, nu se mai impun a fi analizate, de vreme ce, ca efect al constatării nulităţii absolute a deciziei contestate, pentru nerespectarea disp.art.252 alin.2 lit. a din Codul muncii republicat, nu s-a mai justificat analizarea pe fond a contestaţiei, respectiv a motivelor de netemeinicie ce fuseseră invocate de către contestator.
Pentru considerentele ce preced, Curtea a privit recursul ca nefondat, astfel încât în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă l-a respins, în cauză nefiind incidente niciunele din motivele de modificare a sentinţei invocate de recurentă în motivarea recursului, sentinţa atacată fiind legală şi temeinică.
( Judecător Vera Popescu Andrea)