|
Decizie de desfacere a
contractului de muncă. Încălcarea dispoziţiilor art. 252 alin.(2) lit. b) din
Codul muncii referitoare la precizarea prevederilor din statutul de personal,
regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de
muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat. Nulitate
Curtea de Apel Cluj,
Secţia I-a civilă, decizia nr. 3415 din 9 septembrie 2013
Prin acţiunea înregistrată pe rolul instanţei la data
de 24.07.2012, reclamanta C.V. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr.
41/B/523/2012 emisă de pârâta C.N.C.F. SA Bucureşti – Sucursala „Centrul
Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţii CF şi i-a solicitat instanţei
să anuleze decizia nr. 41/B/523/2012 şi să dispună restituirea sumelor reţinute
cu titlu de sancţiune – constând în reducerea salariului de bază cu 10% pe o
perioadă de 3 luni începând cu data de 01.07.2012.
Prin sentinţa civilă nr. 8630/20.05.2013 a
Tribunalului Cluj, s-a respins ca
neîntemeiată acţiunea, reţinându-se următoarele considerente:
Reclamanta este angajată a pârâtei ca şi şef serviciu
I, în cadrul Serviciului Buget, analize, indicatori.
În perioada 21.05.2012-15.06.2012 la societatea pârâtă
s-a desfăşurat un control financiar de gestiune de către Revizoratul General de
Siguranţa Circulaţiei şi Control Serviciul Control Financiar de Gestiune.
În data de 01.06.2012 s-a numit o
comisie de cercetare în vederea deficienţelor constatate cu ocazia acestui
control.
Prin convocatorul din data de 08.06.2012 reclamanta a
fost chemată să dea relaţii cu privire la „acordare viza CFP facturi lucrări”.
În cuprinsul convocatorului s-au menţionat prevederile art. 251 alin. 3 şi ale
art. 251 alin 4 din Codul muncii.
Ca urmare a acestei convocări reclamanta a dat o notă
de relaţii în data de 11.06.2012.
În data de 20.06.2012 s-a formulat o notă privind
propunerile de sancţionare disciplinară a salariaţilor răspunzători de
deficienţele constatate în procesul verbal de control financiar de gestiune
încheiat în data de 15.06.2012 la societatea pârâtă, printre care şi
reclamanta.
În data de 03.07.2012 s-a emis decizia atacată prin
acţiunea care face obiectul prezentei cauze.
Raportat la această stare de fapt instanţa a constatat
următoarele:
Susţinerea reclamantei că nu ar fi fost convocată în
vederea efectuării cercetării este neîntemeiată.
Astfel convocatorul din data de 08.06.2012, semnat de
către reclamantă, conţine solicitarea adresată acesteia de a da relaţii cu
privire la fapta pentru care a fost ulterior sancţionată şi citează articole
din Codul muncii referitoare la cercetarea disciplinară, respectiv art. 251
alin. 3 şi ale art. 251 alin 4. În aceste condiţii, instanţa apreciază că este
evident că acest convocator a fost întocmit în vederea efectuării cercetării
disciplinare prealabile. Având în vedere că în cuprinsul deciziei de
sancţionare s-a precizat expres că, potrivit art. 251 alin. 3 din Codul muncii
neprezentarea salariatului (…) dă dreptul angajatorului să dispună sancţionarea
fără efectuarea cercetării disciplinare prealabile, tribunalul apreciază că şi
pentru reclamantă trebuia să fie clar că, în speţă, s-a procedat la convocarea
sa în vederea cercetării disciplinare prealabile.
În consecinţă, în speţă, angajatorul şi-a îndeplinit
obligaţia de a o convoca pe reclamantă în vederea cercetării sale prealabile.
Instanţa reţine de asemenea, că decizia de sancţionare s-a emis ca urmare a
cercetărilor efectuate cu ocazia controlului din perioada 21.05.2012 –
15.06.2012 şi după ce reclamanta a dat o notă scrisă de relaţii în urma
convocării sale. În aceste condiţii instanţa constată că există toate
elementele unei cercetări disciplinare prealabile, şi va reţine că decizia de
sancţionare a fost emisă după efectuarea acestei cercetări.
Cu privire la conţinutul deciziei de sancţionare
instanţa a constatat că luată individual această decizie nu conţine toate
elementele prevăzute de art. 251 din Codul muncii, respectiv după cum arată şi
reclamanta, aceasta nu arată care sunt prevederile din statutul personal,
contractul individual de muncă, regulamentul intern sau contractul colectiv de
muncă au fost încălcate şi nici motivele pentru care au fost înlăturate
apărările reclamantei.
Însă, că nu se impune anularea deciziei de sancţionare
pentru faptul că aceasta nu arată care sunt prevederile din statutul personal,
contractul individual de muncă, regulamentul intern sau contractul colectiv de
muncă au fost încălcate. Aceasta deoarece în cuprinsul notei de constatare la
care notei conţinând propunerea de sancţionare sunt cuprinse punctual
atribuţiile din fişa postului pe care aceasta şi le-a încălcat, respectiv pct.
5 şi 7 dintre sarcinile sale.
Cu privire la cerinţa expunerii
motivelor pentru care au fost înlăturate apărările reclamantei instanţa a observat
că într-adevăr formula cuprinsă în decizia de sancţionare, adică „nu se
verifică apărările formulate de dumneavoastră” este atât de generală încât
echivalează cu o lipsă a expunerii acestor motive.
De asemenea că nici în cuprinsul notei privind propunerile
de sancţionare nu este cuprinsă propriu-zis o expunere a motivelor pentru care
au fost înlăturate apărările reclamantei.
Cu toate acestea, după cum rezultă din cuprinsul notei
de relaţii formulate de reclamantă cu ocazia audierii sale, reclamanta a arătat
doar care este motivul care a dus la includerea greşită a comisionului ITM pe
facturi şi cui îi aparţinea sarcina elaborării devizului. În aceste condiţii
instanţa a apreciat că reclamanta nu a formulat apărări propriu-zise cu privire
la fapta reţinută în sarcina sa recunoscând practic faptul că a acordat viză
CFP pe facturi având anexate situaţii de lucrări în care era inclus comisionul
ITM în procent de 0,75% executate după 01.02.2011. În plus din cuprinsul
deciziei şi al propunerii de sancţionare oricum rezultă cu claritate care sunt
motivele pentru care a fost reclamanta sancţionată. Nu în ultimul rând,
reclamanta nu a formulat apărări propriu-zise cu privire la fapta care a fost
reţinută în sarcina sa ca abatere disciplinară nici prin acţiunea formulată în
faţa instanţei de judecată.
Pentru motivele expuse anterior tribunalul a apreciat
că nu se impune anularea deciziei de sancţionare pentru lipsa expunerii
motivelor de înlăturare a apărărilor reclamantei. Rezumând aceste motive sunt
următoarele: reclamanta nu a formulat apărări concrete referitoare la fapta
reţinută în sarcina sa cu ocazia efectuării cercetării disciplinare; din
cuprinsul deciziei şi al propunerii de sancţionare se înţelege clar care sunt
motivele pentru care a fost sancţionată reclamanta; aceasta nu a contestat nici
în faţa instanţei de judecată fapta reţinută în sarcina sa.
Din punctul de vedere al individualizării sancţiunii,
aplicarea faţă de reclamantă a unei sancţiuni de reducere a salariului cu 10%
pe o perioadă de 3 luni este întrutotul adecvată, ţinând cont de criteriile
prevăzute de art. 250 din Codul muncii. O sancţiune mai puţin severă cum ar fi
avertismentul sau o reducere mai mică a salariului nu s-ar justifica având în
vedere că o conduită cum este cea a reclamantei conduce la plata nejustificată
a unor sume de bani de către societatea pârâtă, ceea ce poate conduce la
pierderi patrimoniale importante pentru angajator. Este prin urmare important
ca, fără a fi excesivă, sancţiunea aplicată să fie suficient de severă pentru a
determina nerepetarea pe viitor de către reclamantă a faptei pentru care a fost
sancţionată.
În consecinţă, niciunul dintre motivele invocate de
reclamantă în cuprinsul acţiunii sale nu sunt de natură să atragă anularea
deciziei de sancţionare, motiv pentru care a respins ca neîntemeiată acţiunea
formulată în cauză.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs
reclamanta C.V., solicitând admiterea
recursului, modificarea sentinţei instanţei de fond in sensul admiterii
contestaţiei, aşa cum aceasta a fost formulată.
Consideră reclamanta că decizia de sancţionare este
nelegală şi temeinică pentru următoarele argumente:
Cercetarea disciplinară nu a avut loc în mod efectiv.
Scopul echipei de control ai cărei membri au fost numiţi prin delegaţia nr.
4/1/227/2012, a fost acela de a efectua un control de fond asupra gestionării
şi gospodăririi mijloacelor materiale şi băneşti, precum
şi modul de organizare şi exercitare a
controlului financiar preventiv la Sucursala CREIR CF. Cluj şi, nicidecum,
acela de a efectua cercetarea disciplinară a reclamantei.
Echipa de control a fost numită de către revizoratul
General de Siguranţă a Circulaţiei şi Control, Serviciul CFG prin nota nr.
4/1/285/01.06.2012, deşi atributul numirii unei comisii de cercetare
disciplinară a salariaţilor aparţine Consiliului de Administraţie. O astfel de
comisie a fost numită doar prin Hotărârea nr. 8/22.03.2013.
La data întocmirii notei nr. 4/1/285/01.06.2012, nu
putea să intre în discuţie o eventuală cercetare disciplinară, întrucât faptele
pretins săvârşite de către reclamantă nu erau constatate de către echipa de
control, nefiind sesizat angajatorul în acest sens.
Actul de sesizare a societăţii pârâte cu privire la
rezultatele controlului efectuat îl constituie nota nr. 4/1/209/20.06.2012.
Prin urmare, nota de relaţii din 11.06.2013 a fost dată de către reclamantă în
cadrul operaţiunii de control, referitor la faptele constatate cu ocazia
efectuării acestuia, această notă neavând valoarea unei note explicative date
în cursul cercetării disciplinare, nefiind convocată anterior în acest sens.
Convocatorul nu respectă dispoziţiile art. 252 al. 2
din Codul Muncii, întrucât nu indică obiectul întrevederii.
Nulitatea absolută a deciziei este determinată de
încălcarea prevederilor art. 252 al. 2 lit. a , b şi c din Codul muncii
coroborate cu cele ale cap. X art. 9.10; 9.11 din Regulamentul Intern pentru
aparatul propriu. Aceasta nu cuprinde nici o menţiune privitoare la prevederile
din statutul de personal, contractul individual de muncă, regulamentul intern
sau CCM care au fost încălcate de către reclamantă.
Din perspectiva art. 250 din Codul Muncii se arată că
societatea recurentă nu a indicat criteriile care au fost avute în vedere la
aplicarea sancţiunii disciplinare, aceasta cu atât mai mult cu cât la
individualizarea acesteia trebuia să se aibă în vedere că reclamanta îşi
desfăşoară activitatea în cadrul societăţii de peste 20 ani, interval în care
conduita acesteia a fost una ireproşabilă. De asemenea, aceasta este la prima
abatere.
Prin întâmpinarea formulata, pârâta C.N.C.F.SA
Bucureşti - Sucursala C.R.E.I.R. CF Cluj s-a opus admiterii recursului.
După o expunere a stării de fapt, susţine pârâta că au
existat etape distincte de cercetare : iniţial, cea financiar-contabila care a
declanşat ulterior cercetarea disciplinara asupra personalului salariat care,
prezentând deficiente de activitate la controlul financiar, si-a încălcat, in
fapt, obligaţiile de serviciu.
Numirea comisiei de cercetare disciplinară nu este
atributul Consiliului de administraţie, ci aparţine directorului general,
conform art. 20 al. 1 lit. b, al. 2 din Statutul companiei.
Reclamanta a fost cercetată disciplinar în mod
efectiv, prilej cu care aceasta a dat o notă de relaţii, a formulat apărări,
care însă au fost înlăturate ca neîntemeiate.
Decizia contestată respectă prevederile art. 251 şi
art. 252 din Codul Muncii.
Nu au fost administrate probe.
Recursul este fondat pentru cele ce succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 252 al. 2 din Codul Muncii
“ Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) precizarea
prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul
individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost
încălcate de salariat; c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările
formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele
pentru care, în condiţiile
prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a
fost efectuată cercetarea; d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea
disciplinară se aplică; e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată; f)
instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.”
Prevederile evocate constituie dispoziţii cu caracter
imperativ referitoare la necesitatea respectării cerinţelor obligatorii de
conţinut pe care trebuie să le îndeplinească decizia de sancţionare şi vizează
protejarea angajatului faţă de eventuale măsuri abuzive sau nejustificate ale
angajatorului.
Menţiunile şi precizările obligatorii trebuie au, de
asemenea, rolul de a-l informa concret şi complet pe salariat cu privire la
faptele, motivele şi temeiurile de drept pentru care i se aplică sancţiunea,
inclusiv cu privire la căile de atac şi termenele în care are dreptul să
constate temeinicia şi legalitatea măsurilor dispuse din voinţa unilaterală a
angajatorului.
Cerinţele impuse de legiuitor trebuie să fie
îndeplinite cumulativ, lipsa oricăreia din acestea determinând, prin urmare,
nulitatea absolută a deciziei de sancţionare.
De altfel, prin decizia nr. 1243/2011, Curtea
Constituţională a reţinut că prevederile art. 252 al. 2 lit. b din Codul muncii
au ca scop asigurarea stabilităţii raporturilor de muncă, a desfăşurării
acestora în condiţii de legalitate şi a respectării drepturilor şi
îndatoririlor ambelor părţi ale raportului juridic de muncă. În acelaşi timp,
este menită să asigure apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale
salariatului, având în vedere poziţia obiectiv dominantă a angajatorului în
desfăşurarea raportului de muncă.
Aplicarea sancţiunilor disciplinare şi, în mod
special, încetarea raportului de muncă din voinţa unilaterală a angajatorului
sunt permise cu respectarea unor condiţii de fond şi de formă riguros
reglementate de legislaţia muncii, în scopul prevenirii eventualelor conduite
abuzive ale angajatorului.”
Analizând sub aspect formal decizia contestată (f. 7
fond), Curtea reţine că aceasta contravine dispoziţiilor art. 252 al. 2 lit. b
din Codul Muncii, întrucât în nu indică expres care sunt prevederilor din
statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau
contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de reclamantă.
Astfel, observă că în cuprinsul decizie societatea
pârâtă a făcut trimiteri la dosarul de cercetare nr.4/1/309/20.06.2012, la
sancţiunea şi temeiul legal al sancţiunii aplicate, precizând că aplicarea
sancţiunii a fost determinată de „nerespectarea sarcinilor prevăzute în fişa
postului”. Această menţiune are însă un caracter generic, nefiind suficientă
pentru a răspunde exigenţelor stabilite de legiuitor, câtă vreme nu permite o
determinare concretă a normelor efectiv încălcate şi care atrag calificarea ca
abatere disciplinară gravă a faptei reclamantei.
Curtea nu împărtăşeşte punctul de vedere al primei
instanţe potrivit căruia nulitatea absolută a deciziei este asanată prin
indicarea punctuală în nota de constatare, ce conţine propunerea de
sancţionare, a atribuţiilor din fişa postului încălcate de către reclamantă,
respectiv pct. 5 şi 7.
Pe de o parte, în cuprinsul deciziei contestate nu se
regăseşte nicio trimitere la această notă, iar pe de altă parte, chiar admiţând
că decizia poate face corp comun cu un act anexă, probaţiunea administrată nu
confirmă că această notă a fost comunicată reclamantei anterior sau concomitent
cu decizia de concediere.
Mai mult, nota amintită indică doar sarcinile de
serviciu încălcate - pct. 5 şi 7 din fişa postului, fără a preciza care sunt
prevederile din statutul de personal, regulamentul
intern, contractul individual de muncă
sau contractul colectiv de muncă încălcate. Împrejurarea că aceste menţiuni ar
avea un caracter determinabil, în sensul că ar permite identificarea concretă
chiar şi de către instanţă a normelor din regulament, statut, contract
individual de muncă sau, după caz, contract colectiv de muncă, nu poate fi
acceptată.
O atare ipoteză ar permite substituirea în
prerogativele angajatorului, deşi acesta din urmă este singurul în măsură să
stabilească în cadrul cercetării disciplinare care sunt dispoziţiile încălcate
de către salariat.
Concluzionând că decizia de sancţionare a reclamantei
este lovită nulitate absolută ca urmare a încălcării prevederile art. 252 al. 2
lit. b din Codul Muncii, Curtea apreciază că nu se mai impune o analiză a
celorlalte motive de recurs.
Pentru toate acestea, în baza art. 312 al. 1, 3 Cod de
procedură civilă curtea va admite recursul, va modifica sentinţa atacată, în
sensul că va admite acţiunea reclamantei C.V. formulată în contradictoriu cu
pârâta C.N.C.F. SA – BUCUREŞTI - SUCURSALA "C.R.E.I.R. CF" CLUJ şi,
în consecinţă, în temeiul art. 80 al. 1 şi 2 va anula Decizia nr.
41/B/3/523/2012 emisă de pârâtă şi o va obliga pe aceasta să restituie
reclamantei sumele reţinute în aplicarea deciziei de sancţionare menţionată
anterior.
Ca parte căzută în pretenţii, potrivit art. 274 Cod de
procedură civilă pârâta va fi obligată să plătească reclamantei suma de 2500 de
lei cheltuieli de judecată la fond, respectiv 1000 lei, cheltuieli de judecată
în recurs, reprezentând onorariu avocaţial, conform chitanţelor depuse la
dosar.
| 
