Criterii pentru individualizarea
pedepsei. Principiul proporţionalităţii şi justului echilibru între natura
valorilor sociale lezate şi sancţiunile penale.
C.proc.pen. , art. 3859 alin. 1
pct.14,
Cod penal, art. 72
Potrivit
cazului de casare prev.de art.3859 alin.1, pct. 14 Cod proc.pen. hotărârea
penală este supusă casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în
raport cu prevederile art. 72 din Codul penal sau în alte limite decât cele
prevăzute de lege;
Individualizarea pedepselor
presupune atât analizarea aspectelor defavorabile cât şi a celor favorabile
inculpatului, precum şi a tuturor celorlalte criterii stabilite de art.72 Cod
penal care se referă la împrejurările săvârşirii faptei, gravitatea acesteia
dată de urmările produse ori care s-ar fi putut produce dar şi cele cu caracter
personal ce ar putea determina atenuarea sau agravarea răspunderii penale.
Curtea de Apel Ploieşti, Secţia
Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,
Decizia penală nr. 557 din 20 aprilie 2012.
Prin sentinţa penală nr.261 din
data de 20 februarie 2012 pronunţată de judecătorie a fost condamnat inculpatul
V.L.W pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, faptă prevăzută şi pedepsită de
art. 211 alin.1 şi alin. 2 Cod penal la pedeapsa de 5 (cinci) ani închisoare.
S-a aplicat inculpatului pedeapsa
accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b Cod penal,
cu excepţia dreptului de a alege, pe durata prevăzută de disp. art. 71 al.2 Cod
penal.
În baza art.350 al.1 Cod
procedură penală s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului.
În baza art.88 Cod penal, s-a
dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi a arestării preventive de la
22.11.2011-la zi.
S-a luat act că partea vătămată P.M.M.
nu s-a constituit parte civilă în procesul penal.
În baza art.191 al.1 Cod
procedură penală a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1750 lei,
reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
În baza art.189 al.1 Cod
procedură penală, onorariul apărătorului din oficiu va fi avansat către Baroul
Prahova, din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această
sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă că că în fapt, în ziua de
22.11.2011, în jurul orelor 1300, partea vătămată, împreună cu martorul R. S.
F., colegul său de clasă, s-au întâlnit cu inculpatul (cu care se cunoşteau din
vedere întrucât locuiesc în acelaşi cartier) în zona ceasului din parcul aflat
în faţa magazinului Omnia-Winmarkt; în cursul aceleaşi zile, în jurul orei 1350
partea vătămată şi martorul se aflau la ieşirea dinspre str.Gh.Gr.Cantacuzino a
Mall-ului din Ploieşti, unde s-au întâlnit din nou cu inculpatul V. L. W..
Văzând telefonul mobil în mâna
părţii vătămate, inculpatul a luat hotărârea de a i-1 sustrage şi în acest scop
i l-a cerut pentru a apela un număr. Victima l-a refuzat motivând că nu are
credit pe cartelă, moment în care inculpatul i-a smuls telefonul din mână, a
lovit pe partea vătămată cu piciorul în tibie, 1-a împins şi a fugit înspre zona
Casei de Cultură a Sindicatelor din Ploieşti şi a magazinului Altex, iar
ulterior spre zona Halelor Centrale.
Folosind telefonul martorului,
partea vătămată a sesizat organele de poliţie şi împreună cu plecat în căutarea
inculpatului, pe care l-au depistat în staţia R.A.T.P. „Coreco". Observând
că a fost identificat de organele de poliţie, partea vătămată şi martor,
inculpatul a aruncat telefonul mobil aflat asupra sa şi a fugit, traversând
str. Emile Zola prin spatele staţiei de autobuz, dar a fost prins pe str.Vasile
Milea.
Telefonul mobil a fost recuperat
de partea vătămată, care a declarat că nu se mai constituie parte civilă în
procesul penal.
Atât în cursul urmăririi penale,
cât şi în faţa instanţei, inculpatul a recunoscut că i-a sustras telefonul mobil
părţii vătămate, însă a contestat actele de violenţă.
Instanţa de fond a reţinut
situaţia de fapt coroborând declaraţiile inculpatului cu declaraţiile părţii
vătămate şi a martorului audiat în cursul urmăririi penale, procesul-verbal de
identificare, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică (examinare poligraf)
şi declaraţiile inculpatului.
A constatat instanţa de fond că,
în drept, fapta inculpatului, care în data de 22.11.2011, în jurul orelor 1350, a sustras un telefon
mobil din posesia părţii vătămate, iar pentru a-şi asigura păstrarea bunului
i-a aplicat acestuia o lovitură în zona tibiei şi l-a împins, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie faptă prev. de art. 211
al.1 şi 2 Cod penal.
Instanţa de fond a reţinut forma
calificată a infracţiunii faţă de împrejurarea că inculpatul a săvârşit fapta
în loc public.
La individualizarea pedepsei
aplicate inculpatului pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa, instanţa de
fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prev. de art. 72
al.1 Cod
penal şi a ţinut seama, , de limitele de pedeapsă fixate în textul de
incriminare, de gradul de pericol social concret al infracţiunii,
circumstanţele reale ale faptelor şi împrejurările în care au fost săvârşite,de
modalitatea de comitere a infracţiunii, precum şi circumstanţele personale ale
inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale. Acesta a fost
sancţionat numai cu amenzi administrative aplicate în 2010 şi 2011, pentru
săvârşirea unor fapte prevăzute de art.208 al.1-209 al.1 lit.e Cod penal şi de
art.213 Cod penal.
Instanţa de fond a apreciat că
aplicarea unei pedepse orientate către minim este necesară şi suficientă pentru
atingerea scopurilor acesteia prev.de art. 52 Cod penal.
Împotriva acestei sentinţe în
termen legal a declarat recurs inculpatul V. L. W., pe care nu l-a motivat.
Recurentul-inculpat a susţinut în
principal, prin apărătorul desemnat din oficiu, că pe baza recunoaşterii în
întregime a faptei pentru care s-a dispus trimiterea în judecată şi condamnarea
sa în primă instanţă, potrivit declaraţiilor date în instanţa de recurs la
termenul de judecată de astăzi, se impune aplicarea procedurii simplificate de
judecată, conform art.3201 Cod proc.pen., cu consecinţa reducerii pedepsei aplicate,
ca efect al beneficiului legal stabilit de alin.7 al art. 3201 Cod proc.pen.
În subsidiar, recurentul-inculpat a cerut admiterea recursului, casarea
în parte a sentinţei, în latură penală, reindividualizarea pedepsei care este
prea aspră, în sensul reducerii cuantumului acesteia ca efect al
circumstanţelor sale personale, constând în atitudinea sinceră manifestată prin
declaraţia de vinovăţie cât şi în lipsa antecedentelor sale penale
Curtea, verificând hotărârea recurată în
raport de criticile aduse de recurent, de dispoziţiile legale incidente în
cauză şi de actele şi lucrările dosarului dar şi sub toate aspectele, conform
art.3856 alin.3 Cod proc.pen., în limita motivelor de recurs prev.de art.3859
alin.3 din acelaşi cod, a constatat că este afectată legalitatea şi temeinicia
acesteia, pentru considerentele care succed:
Instanţa de fond a reţinut în mod
corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi
apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză în cursul procesului
penal, din care rezultă atât existenţa faptei pentru care inculpatul a fost
trimis în judecată, cât şi săvârşirea acesteia cu vinovăţie, în forma cerută de
lege.
Astfel, au fost valorificate
mijloacele de probă strânse în faza de urmărire penală şi constând în :declaraţiile
părţii vătămate declaraţiile martorului, raportul de constatare
tehnico-ştiinţifică declaraţiile inculpatului care au fost coroborate în sensul
art.69 Cod proc.pen. cu dovezile administrate la instanţa fondului, respectiv
cu recunoaşterea parţială a inculpatului (fila 23) depoziţiile părţii vătămate
(filele 25-26) şi ale martorului ocular R. (filele 37-39).
Deşi inculpatul V. L.W. a adoptat
o poziţie de negare a faptei parţial, verificând apărările acestuia cât
priveşte susţinerea că sustragerea telefonului constituie infracţiunea de abuz
de încredere sau furt, iar nu tâlhărie agravată, instanţa de fond a stabilit că
acesta este autor al infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată,
reţinând în mod corect în esenţă că în ziua de 22 noiembrie 2011 a sustras părţii
vătămate un telefon mobil, lovind-o pe aceasta pentru a-l păstra.
Cererea de a aplica în favoarea
recurentului-inculpat dispoziţiile legale ce reglementează procedura
simplificată de judecată cu efectul beneficiului reducerii legale a pedepsei cu
o treime, conform art. 3201 alin.7 Cod proc.pen., nu este justificată şi de
aceea nu va fi primită.
Curtea a constatat că pentru prima
dată exclusiv în instanţa de recurs, recurentul-inculpat a declarat că
recunoaşte în integralitatea ei infracţiunea pentru care a fost trimis în
judecată (fila 19) solicitând expres şi personal să fie audiat cu scopul de a
beneficia de dreptul la reducerea legală a pedepsei prevăzute de lege pentru
infracţiunea comisă, în sensul dispoziţiilor art. 3201 Cod procedură penală .
Potrivit acestei reglementări,
aplicarea dispoziţiilor privind judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei,
care stabileşte reducerea cu o treime a limitelor pedepsei închisorii implică
pe de o parte, ca recunoaşterea vinovăţiei să se facă până la începerea
cercetării judecătoreşti la prima instanţă, iar nu în apel sau recurs şi pe de
altă parte, ca inculpatul să declare că recunoaşte în totalitate, iar nu
parţial, faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei.
Or în cauza de faţă, deşi art. 3201
Cod procedură penală era în vigoare la data audierii inculpatului la instanţa
fondului, nici anterior şi nici concomitent cu începerea cercetării
judecătoreşti, acesta nu a declarat că recunoaşte fapta penală de care este
acuzat, că îşi însuşesc probele strânse la urmărirea penală şi că solicită ca
judecata să se facă exclusiv pe baza acestora.Dimpotrivă el a negat
infracţiunea de tâlhărie calificată, susţinând că nu a comis o astfel de faptă
ci eventual un abuz de încredere sau, cel mult un furt.
Aşadar nu există nicio justificare
pentru ca instanţa de fond să fi aplicat o procedură reglementată imperativ şi
ale cărei cerinţe, mai sus-citate, nu au fost cumulativ îndeplinite nici în
faţa instanţei de fond, nici în cea de recurs.
Totuşi, la examenul de legalitate
şi temeinicie sub toate aspectele al hotărârii atacate, exercitat conform art.
3856 alin.3 Cod proc.pen., în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 3859
alin.3 din acelaşi cod, Curtea a constatat că pedeapsa aplicată
recurentului-inculpat este disproporţionată şi excesivă.
Astfel, potrivit art.3859 alin.1,
pct. 14 Cod pr.pen. hotărârea penală este supusă casării când s-au aplicat
pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din Codul penal
sau în alte limite decât cele prevăzute de lege;
Este de netăgăduit că fapta
comisă de recurentul-inculpat are o gravitate sporită, confirmată generic şi de
limitele pedepsei stabilite de legiuitor, dar şi în concret, de circumstanţele
de fapt efective în care acţiunea cu caracter infracţional a fost desfăşurată
de făptuitor.
Individualizarea pedepselor
presupune însă atât analizarea aspectelor defavorabile cât şi a celor
favorabile inculpatului, precum şi a tuturor celorlalte criterii stabilite de
art.72 Cod penal care se referă la împrejurările săvârşirii faptei, gravitatea
acesteia dată de urmările produse ori care s-ar fi putut produce dar şi cele cu
caracter personal ce ar putea determina atenuarea sau agravarea răspunderii
penale.
Pedeapsa stabilită pentru
infracţiunea comisă trebuie în acelaşi timp individualizată pentru a răspunde
principiului proporţionalităţii în sensul
unui raport echitabil şi echilibrat între fapta săvârşită şi răspunderea
penală şi a unei corecte, necesare şi corespunzătoare adecvări a pedepsei la
scopul legii penale, în condiţiile prevăzute de art. 52 Cod penal.
Aplicarea unei pedepse de ani 5
ani închisoare pentru infracţiunea de tâlhărie calificată, înfrânge principiul
proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor sociale lezate
şi sancţiunile penale, deoarece ca măsură de constrângere, pedeapsa are, pe
lângă scopul său represiv şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând
dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală
săvârşită cât şi referitor la comportamentul infractorului care trebuie astfel
să se convingă că nerespectarea legii presupune pedepsirea sa şi să evite în
viitor comiterea unor alte fapte antisociale.
În aceşti termeni, Curtea
constată că pedeapsa aplicată inculpatului
este excesivă în condiţiile în care acesta nu este cunoscut cu
antecedente penale, are vârsta de 21 ani, era în relaţii apropiate cu partea
vătămată şi prin atitudinea manifestată pe parcursul judecăţii, în esenţă a dat
dovadă că îşi asumă fapta comisă şi o regretă, punând în discuţie nu
circumstanţele comiterii acesteia ci încadrarea ei juridică în textul legii.
Aceste împrejurări constituie
circumstanţe personale în sensul art. 74 lit. a şi c Cod penal de natură a
atenua răspunderea sa penală în condiţiile art. 76 lit.b din acelaşi cod.
Drept consecinţă, pentru
considerentele expuse, Curtea a admis recursul inculpatului conform art.38515
alin.1, pct.2 lit d Cod proc.pen., a casat în parte, în latură penală sentinţa,
cu consecinţa reducerii pedepsei aplicate inculpatului de prima instanţă, prin
reţinerea în favoarea acestuia a circumstanţele atenuante judiciare prevăzute de
art.74 lit. a şi c Cod penal, fiind menţinute în rest toate celelalte
dispoziţii ale hotărârii recurate.
